Devino Patron!

Educația este calea regală

Educația este calea regală

Cine a citit sau cunoaște ceva din vizitele sale despre învățământul și despre felul educației din Norvegia, Coreea, Finlanda, țări al căror învățământ este un model în lume, probabil rămâne de-a dreptul fascinat. În Finlanda, de exemplu, școala pune preț pe calitatea profesorilor, investind doar în cei care realizează performanțe. Astfel „legea impune fiecărui cadru didactic să aibă la bază cinci ani de facultate și un masterat în pedagogie. Poziția de profesor este una cu o mare responsabilitate și, în consecință, nu oricine poate intra în sistem. Salariile, pe care le primesc, sunt printre cele mai mari din Europa”. Mă opresc puțin la salarizarea cadrelor didactice, pentru că acest aspect, în R. Moldova, este problematic și încă nerezolvat, asemenea unui elev/ student – cap de afiș în lista repetenților. Nu-mi amintesc de la 1989 încoace ca autoritățile de la putere să-l fi mulțumit pe profesor, dar să o facă din respectul pe care îl merită. Dacă remunerarea, după munca pe care o face, ar fi cu adevărat proporțională, oare dascălii ar avea motive să-și părăsească profesia, țara? S-ar închide școlile, clase întregi de elevi ar pleca? 

De mai mult timp se tot vorbește la noi despre calitatea instruirii în învățământ - se propun metode, strategii, se fac seminare, în acest sens, sălile de clasă se modernizează cu noi mijloace de învățare și, totuși, școala nu ajunge să fie măcar un model, la noi, în R. Moldova. Elevii noștri vor să plece la studii în România sau în alte țări europene. Și nu o fac doar din pragmatism – să aibă o diplomă cu recunoaștere internațională. Motivele, pentru care ne lipsește bucuria de a studia și a profesa aici, sunt câteva. Nu sunt avocatul diavolului ca să reduc școala noastră la zero, să batjocoresc munca colegilor mei onești (sunt mulți, nu știu dacă sunt și destui), de aceea enumer, am zis, două motive. În primul rând, ideea de competiție, o mai veche metodă, moștenită din gândirea sovietică. În familie copilului i se educă să fie mai bun decât ceilalți, în școală la fel. Nu detest dorința de a cunoaște, ambiția de a studia, conștiința de a poseda o informație de calitate, dar nu neapărat orgoliul de a le avea pe toate acestea în raport cu altcineva, de a aduna la succesele tale cât mai mulți lauri – diplome, premii. Am întâlnit elevi, studenți, care aveau diplome de merit, multe din ele cu semnături false sau câștigate prin PCR (pile, cunoștințe relații). Un educator celebru din Finlanda, Pasi Sahlberg spune că „politicile educaționale, în majoritatea țărilor lumii, merg pe ideea de a identifica elevii cei mai buni, de a alege vârfurile, în timp ce ceilalți elevi sunt lăsați deoparte. Noi nu suntem așa, noi mergem pe cooperare, nu pe competiție”. 

În al doilea rând, noțiunea de învățământ, cunoștințe de calitate ar trebui înțelese corect și de către elev. Mi se pare că de la Cantemir încoace, imaginea noastră de moldoveni, care nu ne prea tragem la carte, a cam rămas încremenită în celebrul fragment din „Descrierea Moldovei”. Autorul, mărturisește că din „dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă pe de o parte să lăudăm neamul din care ne-am născut…, iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osândit. Trufia şi semeţia sunt muma şi sora lor. De altminteri, moldovenii nu numai că nu sunt iubitori de învăţătură, ci chiar le e urâtă aproape la toţi… Ei cred că oamenii învăţaţi îşi pierd mintea şi atunci când vor să laude învăţătura cuiva, zic că a înnebunit de prea multă învăţătură. Despre lucrul acesta moldovenii vorbesc fără cuviinţă, zicând că - învăţătura este treaba popilor; pentru un om de rând este de-ajuns dacă ştie să citească şi să scrie, să-şi scrie numele…”. Este greu, pentru cineva, îndreptat cu toată convingerea spre carte,  să-și vadă semenii în oglinda murdară a istoriei. Dar, realitatea bate orice istorie și, de fapt, n-ar trebui să ne plângem, să ne urâm, dar să urâm viciile de care nu putem scăpa. Dacă ne îndreptăm spre modelul educațional din Coreea, aflăm că acesta este cunoscut prin „hotărâre și multă, multă muncă”. Aflăm că „rata analfabetismului în Coreea de Sud este aproape zero. Sunt deschise non-stop nu cafenelele, barurile sau fast-foodu-urile, ci bibliotecile. Și nimănui nu i se pare ciudat că și după 12 noaptea sunt pline ochi de tineri care citesc... Asta după ce elevii stau la școală aproximativ 14 ore în fiecare zi. Examenul de final de liceu, de exemplu, durează nouă ore și este unul dintre cele mai grele teste din lume. În ziua evaluării se suplimentează mijloacele de transport, iar majoritatea firmelor își încep programul cu o oră mai târziu, pentru ca angajații să nu aglomereze traficul”. 

Parcă și noi facem îmbunătățiri în sistemul educațional, dar totuși ceva încă e putred. Nereguli sunt mai multe: 1. Copii care-și văd părinții doar pe site-uri de socializare. Oare acestora profesorul la clasă reușește să-i sensibilizeze cu o poveste sau poezie, dacă în familie, în copilărie nu i s-a citit de loc? 2. Profesori, cu sabia lui Damocle, atârnată deasupra capului, al căror har nu mai interesează pe nimeni. Oare aceștia în disperata lor așteptare a unui feedback din partea discipolilor, dar și a presiuni din partea celor de sus, nu cumva cedează și pleacă din școală? 

Mă întreb retoric dacă aceste situații triste există sau nu. Dezamăgirile nu te fac mai puternic, ci mai rece. Deci, nu mai poți întoarce un cadru didactic în școală atâta timp cât sistemul educațional, managerul nu-l încurajează să se bucure de profesia sa. Este cazul să aducem valorizarea profesorilor, dar pentru asta și mediul trebuie să-i fie prietenos. Statutul profesorului dintotdeauna a fost și trebuie să fie un model viabil, deci educația nu trebuie să rămână în urma progresului. Fiind întrebat dacă în învățământul de la noi există cumva un genocid care împiedică mersul acestuia pe verticală, un cadru didactic a răspuns cu dragoste: „Există căutări”. Nici timpul, dar mai ales, necesitățile timpului, nu mai așteaptă să întârziem. Speranța se alimentează cu fapte bune.   

Autor: Silvia Strătilă 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 395  

 

Susține Natura.md: Devino Patron!