Despre al meu ACASĂ

Cele patru decenii ale mele m-au modelat ca pe un lut, trecând prin mine locuri, drumuri, anotimpuri, oameni... M-au crescut, m-au maturizat, dar în același timp au lăsat intact copilul din mine. Psihologia de azi spune că noi acționăm în dependență de experiențele noastre care ne-au marcat în copilărie. Eu am norocul să port în inimă frumusețea anilor mei de copil.  

Casa noastră cu maci,  cu lac și scrânciob, cu tei și flori în ogradă, cu cele mai dulci fructe în grădină, cu peisajul cu două biserici în palme, cu cei mai iubitori părinți, îmi curg prin vene. Simt în fiecare zi feeria acelor timpuri care au zidit temelia fericirii mele de acum.

Satul în care am crescut poartă numele Puțintei. Nimic nu a fost puțin acolo, ba din contra era un sat cu mulți gospodari, multe case, multe fântâni la poale de codru. Din bătrâni se zvonește că Ștefan cel Mare a dat nume satului trecând prin el, deoarece și-a potolit setea bând apă dintr-un izvor ce răsărea dintre doi tei. Pe atunci izvorului, fântânii i se mai spunea puț. De aici vine și semnificația de Puțintei.

Casa noastră avea în pod un balcon cu geamuri, așa un fel de nas, de fronton, care privea spre zările albastre întotdeauna. Aici era biroul meu de copil. Doamne, ce bucurie aveam când urcam în pod și mă îmbăta aroma florilor de câmp, a buruienilor de leac pe care le strângea în fiecare primăvară mama.

Priveam satul ca din strana bisericii altarul, vedeam ca pe o scenă furnicarul cu oamenii lui gospodărind. Desenam cu ochii hotarele grădinilor și mă teleportam dincolo de nouri pentru a vedea ce se întâmplă peste dealurile brumării. Aveam un pat improvizat, jucării, cărți, foi, multe foi de desenat și rochia bunicii. Da, în pod, până am crescut treceam pe lângă rochia bunicii uitată pe o grindă, pe care nu am cunoscut-o niciodată. Îi simțeam prezența în biroul meu, nu pot explica, dar întotdeauna, chiar și iarna fiind cățărată în pod, mă cuprindea un val de căldură nepământească.

Bucuria de a trăi a prins amploare în podul casei noastre. Vedeam întreaga lume de acolo. Și acum simt permanent necesitatea de a privi peisaje panoramice de sus. Ceea ce văd e un fel de mâncărică pentru suflet. Uneori acest dor e atât de pronunțat, atât de necesar, încât urc pe calul alb și plec măcar pentru o zi la munte. Probabil de pe vârfurile cu coame de vânt îl aud mai bine pe Dumnezeu, sau îl simt mai aproape, în liniștea cu ochi albaștri. Desigur, ori de câte ori pot, fug acasă, colo unde sora mea Viorica păstrează căldura casei părintești.

Satul meu era frumos în orice anotimp. Îmi amintesc de iernile cu adevărate troiene. Pe lângă noi trecea o hudiță, iar în diminețile de după viscol găseam acolo ziduri de zăpadă. Înalte cât gardul vecinului. Ne jucam de-a ascunselea printre ele, ca într-un basm real. După ce tata croia cărărușe prin ogradă, eu făceam babe de zăpadă, dar nu babe clasice din trei sfere mari, dar prințese. Îmi amintesc cu câtă dragoste le sculptam chipul, pieptul, talia, mâinile subțiri și faldurile de la rochii. Apoi cheltuiam acuarela pictându-le. Odată făcusem vreo 8 sau 10 astfel de prințese, de la poartă până la pragul casei. Erau atât de frumoase, deoarece culorile de pe ele străluceau prin albul zăpezii. Regret că nimeni nu a fotografiat parada prințeselor mele. Închid ochii și văd acest moment care m-a făcut atunci să mă simt un adevărat artist.

Iarna, drumurile satului meu erau lungi patinoare, deoarece noi, sutele de copii, invadam traficul cu sănii și rodeam papucii de tot la săniuș. Ne mai batjocoreau șoferii, bătrânii mai turnau cenușă peste pârtiile noastre de schi, dar noi acopeream iar cu zăpadă și continuam competițiile de schiat netradițional. 

Uneori diminețile îmbrăcau în promoroacă satul întreg, drumul spre școală fiind cea mai frumoasă poveste a iernii.

Primăvara totul înflorea. Mirosea a codru înmugurit, a pământ dezmorțit și a soare. Cântau păsările ca în Rai pe malul lacului din grădină, iar la gura beciului se aprindea cornul, scumpul și dragul meu felinar. Așteptam cu nerăbdare să se formeze măcar un firicel de cărare fără glod pe drum, pentru a merge la școală în pantofii noi de lac. Seara, broaștele făceau repetiții pentru marele festival al Primăverii, iar mama înnoia grădina cu flori...

În prag, de Paști casele îmbrăcau ii noi de var proaspăt, sinite sau albe, iar porțile prindeau la verde ca și iarba de mai. Savuram nopțile înstelate din cel mai mare scrânciob din sat, pe care îl făcuse tata pe locul casei părinților lui. Magia acestui cer mă însoțește peste tot în lume, deoarece probabil pe el am gravat visele mele cele mai timpurii. 

Everestul frumuseții de acasă erau tufele de bujor ce înfloreau sub geamuri de ziua mea, la Sf. Nicolae, când sărbătoream cu toții hramul satului. Sunt florile mele preferate, deoarece parfumul și gingășia lor mă teleportează din orice anotimp în primăvara mea de acasă. Sfârșitul lunii iunie deschidea porțile Raiului la noi în ogradă, deoarece teiul nostru târziu, sub care am crescut, din care am căzut, înflorea. Toate albinile lumii veneau la el, iar noi umblam beți de parfumul ce pătrundea în toate colțurile casei. Culegeam flori de tei pentru ceai. Peste tot în căsuța noastră și în pod, pe paturi de ziare dormeau lanuri de flori de tei. Era ceva mirific. Sunt parfumuri pe care Dumnezeu le-a inventat pentru fericirea noastră, cele mai scumpe mie fiind cel de bujori, de tei și de salcâm. Tanti Liuba, vecina noastră de la casa cu hulubi, avea la poartă un salcâm bătrân, care umplea serile de sfârșit de primăvară cu magie. Din strugurii albi curgea iubire și flori bune de mâncat.

Acoperișul casei mici al nanei Zina de peste drum, era din stuf. Acolo m-a învățat tata să găsesc aur. Albinele depozitau polenul strâns de la teiul nostru și de la salcâmul lui tanti Liuba, de la liliac și de la brâul de lalele ce ne înconjura casa, iar eu cu alți copii îl înfulecam. Era un deliciu ce îți deschidea în întreaga ființă gustul și mirosul verii de acasă.

Vara dădeam cursuri de înot vecinilor mei, pescuiam, organizam competiții la scrânciob, mergeam cu vecinele mele pe deal după cireșe sau peripeții, iar una din revelațiile noastre era Lutnița de la deal de sat. Când ploua și se acumula apă la baza munților de lut, noi, de sus, săream în lacurile galbene, pe rând, bălăcindu-ne în micile noastre mări cu fericire. După baie și plajă desigur, treceam prin Ponoara care era între Puțintei și Dâșcova. Mă cam temeam acolo, în schimb ne umpleam burta și poalele cu cireșe fârlădane, mai ciuguleam zmeură și odihneam pașii de copii pe malurile lacurilor mici și limpezi semănate prin Ponoară. 

În drum spre casă treceam prin Curciuhan, zona de sus a satului nostru, care era un coridor de trecere spre Dâșcova. Aici îmi plăceau gardurile împletite din nuiele lungi și puternice ca brațele de tată, cu case mici, îngrijite și cu oameni tare curioși cine trece prin poarta lor. În verile toride ne răcoream jocurile noastre fierbinți la Recea, o altă zonă de sus  a satului, unde erau zeci de izvoare ascunse sub coroanele pomilor și unde cu adevărat era răcoare. Acolo, treceam peste un pârâu pășind grațios ca o gimnastă de-a lungul țevii ce ducea apa la Plan, în sat. Satul era format parcă din mai multe zone unde oamenii erau un pic diferiți, cu adevărat. Care mai deschiși, care mai conservatori, care mai primitori, care mai reci, dar satul nostru de fapt întotdeauna a fost un loc cu lumină și oaspeți pe la casele cu porți deschise. Rar om care avea poarta și gardul înalte. 

Mahalaua mea era ca o scenă de teatru. Vecinii, toți fideli felului lor de a fi, care mai trăgea câte o găină printre ștachetele de lemn, care îți mai aducea o bucată de pâine proaspăt coaptă, care mai venea des pe la noi sub masa de sub tei, la o vorbă cu un ceai, care îți împrumuta o cloșcă..., dar toți în viziunea mea de copil formau echipa unui teatru viu. Părinții mei fiind profesori o viață, aveau parte de respect și considerație, dar erau și foarte simpli, onești și primitori. De câte ori trecea cineva pe lângă noi și mai schimba o vorbă peste gardul mic, mama sau tata, le propunea o cafea sau un ceai de plante, iar uneori de poamă. Ograda noastră era ca un stup unde zumzăiau des oaspeți, neamuri, copii și întotdeauna noi.

Drumurile în glodul cărora uneori pierdeam ciubotele de copil s-au făcut mai late, mai bune, dar mie oricum îmi e dor de cele vechi, înguste, cu case albastre și porți verzi. Chișinăul e orașul unde am făcut studii, am întemeiat o familie, unde cresc copiii mei, dar căldura din sufletul meu vine de acolo de unde m-am născut. De acolo unde toamnele te îmbătau cu miros de must și vin tânăr, cu parfum de gutui și crizanteme, cu arome de după ploile mărunte prin care pluteau note de pâine coaptă și colăcei. Îmi amintesc ce atmosferă era când mergeam la cules struguri, la viișoara noastră de la plan, unde de pe buza ruptă de lut coboram în jos spre tufele cu struguri dulci, pe cărărușa cu trepte săpate de tata. Până jos ciuguleam mure și vorbeam cu fluturii, iar în față se deschidea peisajul cu plopi și geometria superbă a câmpurilor...

Perioada ce urma în ograda noastră scria poeme. Strugurii fermentând în cadă unde tata periodic îi mustea, ridicau în sus coroana toamnei. Din toate gospodăriile seara ieșeau la plimbare pe drumuri, pe văi, sub pădure, eșarfe din miros de vin. Fragă, căpșună albă, busuioacă, raindor..., un adevărat alint pentru cei care trăiam în cuibul cu numele Puțintei.

Toamna târziu, urcând dealul din sat, cu mama sau prietenii după prăsade, măceș sau porumbele, mai găseam ascunși pe sub tufele ruginii cârcei de poamă dulce ca mierea, iar merii sau perii sălbatici, mai luminau fructe neatinse de grauri. De sub brațul pădurii de salcâmi, satul nostru se privea ca un stup de albine, plini de oameni și aurit de paleta toamnei. După ploile ciobănești din sat porneau primele fumuri spre cerul mâhnit, iar la noi în mahala mirosea a lemn ars, a pâine și a porumb dezgolit.

Odată țopăind pe jos spre mare, de la Corbu, am parcurs câțiva kilometri printr-un lan de grâu parcă infinit, verde, țesut laolaltă cu maci. Roșul lor trecea prin suflet înfășurat de atingerea tânără a firelor de grâu. Tot mergând desculț, înaintând spre mare, în mine se însenina cerul gândurilor, se lumina, de parcă răsărea Soarele după o lungă așteptare. Natura e cel mai frumos dar de la Dumnezeu! E Raiul acestui pământ, unde fiecare floare sau fir de iarbă te poate bucura. 

Iertarea ne eliberează, ne ușurează, ne urcă, iar natura e mediul unde cântul păsărilor, freamătul pomilor, sau susurul apei picură în tine viață și cele mai frumoase amintiri.

Fâșiile de cer așternute pe ziduri, siniliul concentrat al umbrelor de sub streșini, dantelele de lemn din poalele acoperișurilor atinse de mușchi, pragurile din piatră cioplite, cu flori, semne și povești de viață, prispele cu țoluri colorate, căldura mâinilor țesute în ele sunt izvoarele ce curg prin sângele meu. Sunt seninul din creațiile mele, sunt temelia a ceea ce simt, a ceea ce sunt, ele reprezintă simbolul frumuseții și al valorilor satului moldovenesc.  

  Autor: Galina VIERU

Articol publicat în revista NATURA, nr. 376

Susține Natura.md: Devino Patron!