Intelectualul: lumină sau umbră?

Într-o lume grăbită, în care viteza informației pare să fi înlocuit profunzimea reflecției, întrebarea privind locul și rolul intelectualului în societate devine mai actuală ca oricând. Mai avem nevoie de intelectuali? Și dacă da, ce așteptăm de la ei?

În accepțiunea clasică, intelectualul nu este doar un om cu diplome sau cunoștințe vaste într-un domeniu anume. Este, mai presus de toate, o conștiință, un reper moral și un spirit critic. O voce care, în loc să urmeze gloata, îndrăznește să o conducă. El nu se lasă pradă aplauzelor facile și nici nu se supune, din comoditate, gândirii șablonarde. Misiunea sa este aceea de a observa, a înțelege, a analiza și a vorbi, uneori chiar și când vocea i se pierde în vânt, aidoma strigătului în pustiu.

Rolul intelectualului a fost dintotdeauna unul de model social, de echilibru, dar și de provocare. El e puntea dintre trecut și viitor, dintre rațiune și emoție, dintre realitatea concretă și idealurile spre care tinde o societate. În vremuri de criză – politică, socială sau morală – intelectualul devine un barometru, un far, spre care se îndreaptă cei rătăciți. Atunci când tăcerea devine complice, el trebuie să vorbească.

Astăzi, însă, locul și rolul lui sunt mai contestate ca oricând. În era rețelelor cu pretenții de socializare, în care oricine are o platformă și o părere de amator, vocea intelectualului riscă să fie înecată în zgomotul general. Însă tocmai acum este nevoie de ea. Nu pentru a impune idei de-a gata sau a dicta, ci pentru a ne învăța cum să gândim și cum să ajungem la judecăți de valoare. Pentru a pune întrebări, uneori și incomode. Pentru a provoca discuții, nu pentru a le închide.

Mai este loc pentru intelectual în societatea contemporană? Cu siguranță, da! Dar nu oricum. Nu ca manechin prăfuit, pus în vitrină, ci ca participant activ în construcția unei lumi mai educate, mai responsabile și conștiente. Avem nevoie de voci limpezi, profunde, de repere morale, de oameni care să ne ajute să vedem mai departe de agitația zilnică.

Intelectualul nu e un privilegiat rupt de lume, ci un martor ocular, atent al acesteia. Un om între oameni. Iar atunci când își asumă acest rol cu onestitate, devine nu doar un observator, ci un actor important și un ferment al schimbării spre bine. 

Istoria, literatura și realitatea ne oferă numeroase exemple de intelectuali care au ales să fie valeți de curte, pe rol de toboșari ai puterii, de bufoni și clovni servili. Dar adevărații intelectuali nu au acceptat rolul de lachei, gorniști sau servitori ai mai marilor zilei, de simpli spectatori ai lumii, ci au coborât în agora, asumându-și riscul de a spune adevărul, de a lansa idei de reînnoire a lumii, de a deveni călăuze pentru mulțimile îndoctrinate sau nedreptățite.

În literatura universală, opera lui Albert Camus este emblematică. Filosof, scriitor și jurnalist, Camus nu a scris doar despre absurditatea și condiția umană, ci a luat atitudine fermă împotriva totalitarismului, indiferent de forma lui. A refuzat compromisurile ideologice, chiar dacă asta l-a izolat în epocă. Pentru el, intelectul nu era un refugiu, ci o armă împotriva abuzurilor și nedreptății.

În spațiul românesc, un exemplu luminos rămâne Nicolae Iorga – istoric, scriitor, profesor și om politic. Nu s-a mulțumit cu viața de cabinet, ci a fost profund implicat în viața cetății, ajungând până la funcția de prim-ministru. Cuvântul său era ascultat și respectat, pentru că venea dintr-o minte vastă, dar și dintr-o inimă care bătea românește. A fost ucis de mercenarii cominterniști sau de smintiții fanatici pentru opiniile sale – dovadă că vocea intelectualului poate fi și foarte periculoasă pentru cei care urăsc adevărul, dreptatea și gândirea liberă.

În literatura basarabeană, opera lui Grigore Vieru se ridică deasupra timpului. Poet al neamului, dar și un adevărat intelectual-tribun, Vieru a ales să lupte prin poezie și cuvânt pentru deșteptarea poporului, pentru Limba Română, identitate și libertate, într-un context istoric în care a face acest lucru însemna un act de curaj și sacrificiu. A fost mai mult decât un poet – a fost un luptător pentru cauza națională, un îndrumător al maselor largi și o conștiință de primă mărime, care își îmbărbăta poporul să devină liber și demn pe pământul strămoșesc.

Acești oameni nu s-au căpătuit, nu au folosit prestigiul intelectual pentru avantaje personale, ci l-au transformat într-un angajament față de societate. Ei au înțeles că tăcerea este adeseori o formă de complicitate și că adevăratul rol al unui intelectual este acela de a spune adevărul, chiar și atunci când doare și lovește tiranii.

Astăzi, în fața superficialității, incompetenței și a cinismului social, ne putem întreba: câți dintre noi mai avem curajul acestor modele? Câți dintre intelectualii actuali mai aleg să fie faruri, și nu umbre? În peisajul contemporan, locul și imaginea intelectualului riscă să fie devalorizate definitiv sau aruncate în derizoriu. De exemplu, în Republica Moldova, circa 300 de scriitori, oameni de creație, artiști, cineaști și intelectuali anonimi beneficiază de indemnizații viagere oferite de stat – adică, milioane de lei din buget pentru o contribuție îndoielnică la „iluminarea poporului”. Între beneficiarii de 10-15 mii de lei lunar ca supliment la pensie – nu găsim niciun învățător, savant, profesor sau medic. O discriminare vădită față de alte categorii și profesii. Inevitabil, această practică ridică mai multe întrebări, iar una din ele ar fi: este aceasta o formă de apreciere reală sau e o modalitate subtilă de a reduce la tăcere intelectualitatea, de a corupe și cumpăra vocile critice din Uniunile de creație?

Nu puțini sunt acei intelectuali care, după ce au participat la renașterea națională, la mișcarea de eliberare sau la promovarea identității românești, au ales apoi confortul unei recunoașteri formale în locul unui angajament activ față de societate. De aici și riscul unei tranziții: de la intelectualul responsabil și combativ la intelectualul decorativ – acela care produce „opere” pentru maculatură, scrie festiv, apare la evenimente oficiale, se căciulește în fața șefilor și nu mai incomodează pe nimeni.

Această realitate nu diminuează și nici nu anulează contribuția și meritele unor adevărați oameni de creație, a căror operă a devenit un bun public, reprezentativ pentru popor și R. Moldova. Însă indemnizațiile viagere date cu hurta Uniunilor de creație, pune reflectorul pe o dilemă morală: poate un intelectual să-și păstreze libertatea, spiritul critic și independența într-un sistem care îl răsplătește pe viață? Or, indemnizațiile se dau pentru tăcere, cosmetizarea realităților și elogierea gratuită a șefilor? Răspunsul îl dă fiecare, prin alegerile și reperele sale de etică socială.

Pe fundalul acestor realități, cu atât mai mult strălucesc figurile celor care au ales să rămână loiali adevărului, nu funcțiilor, onorurilor sau indemnizatiilor viagere. Intelectualul autentic nu e cel care se milogește de a fi răsplătit și decorat, ci cel care, chiar și fără recompense și decorații, a lăsat o urmă în conștiința publică. Adevărata recunoaștere nu vine prin indemnizații, ci prin memoria colectivă care nu uită vocea celor care au avut curajul să spună ce alții doar gândesc.

Astăzi, poate mai mult ca oricând, avem nevoie de intelectuali care să nu se lase cumpărați sau ademeniți de onoruri, de tăcere confortabilă sau de funcții remunerate solid din banii publici. Avem nevoie de oameni care să respecte adevărul și poporul necăjit, să gândească liber, să scrie sincer și să vorbească cu demnitate – nu în slujba unui partid, a unui regim sau a unei ideologii, ci în slujba oamenilor, dreptății și a binelui comun.

Societățile se clădesc sau se prăbușesc nu doar prin deciziile politicienilor, ci și prin vocea – sau absența – intelectualilor. Tăcerea lor poate costa o națiune decenii de înjosire și robie. Curajul lor poate trezi o generație, poate făuri o societate mai bună și umană.

Așadar, rolul intelectualului nu este acela de a căuta profituri individuale „la curtea împăratului”, ci de a fi vocea celor mulți și nedreptățiți. Să fie pentru poporul său, nu doar pentru sine. Să nu caute de a fi aplaudat, ci de a fi ascultat. Nu de a se adapta și tăcea, ci de a gândi liber și provoca. Iar în aceste vremuri de polarizare, confuzie, incompetență și criză morală, e nevoie, mai mult ca oricând, de voci oneste, de intelectuali care să lumineze, să îndrumeze și să inspire poporul.

Nu tăceți. Nu vă retrageți. Nu vă fie frică. Nu vă vindeți. Pentru că, fără voi, adevărul umblă cu capul zdrobit, cuvântul rămâne gol, iar societatea – oarbă.    

Autor: Gheorghe Șalaru 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 399

Susține Natura.md: Devino Patron!