Orașul dantelat
Îmi croiesc drum pe foaia albă, încercând să evadez pentru câteva ore, măcar, din realitatea copleșitoare. Pășesc prin amintirile de dinaintea odioasei pandemii, până mă trezesc în fața unei case simpatice cu ferestre și uși mov. Veșmântul de „salcâm liliachiu” numit glicină (Wisteria) în care este îmbrăcată clădirea, un laitmotiv al orașului în acest anotimp, se asortează de minune cu ochi săi ce reflectă azuriul văzduhului. Pentru câteva momente, simt că sufletul uită de sine, împreună cu toate gândurile acestuia, căpătând și el nuanțele cerului, asemenea unor picturi ale suprarealistului René Magritte.
Primăvara lui 2019. Ne aflăm într-un orășel încântător situat în nord-vestul Belgiei (Flandra/Regiunea Flamandă a statului), un orășel medieval străbătut și îmbrățișat de numeroase canale pitorești și multiple poduri de piatră, un orășel-capodoperă atât de expresiv, încât, indiferent de calitățile tale de fotograf sau aparatura utilizată, imaginile cu acesta nu pot fi altfel decât reușite. Un oraș îmbietor precum ciocolata, croșetat în dantele de o desăvârșită finețe. Acesta este Bruges/Brugge.
Aici, uitându-ne în jur, parcă auzim niște șoapte care ne invită convingătoare să renunțăm la hărțile tipărite și virtuale. Astfel, ne lăsăm ghidați de busolele noastre interioare. Începând de la gara feroviară din sudul localității, urmăm, cel mai adesea și, aproape inevitabil, ținând cont de configurația așezării, drumul canalelor. Priveliștea atât de liniștitoare, atât de autentică și plină de suflul naturii, ne îndeamnă să ne detașăm de grijile cotidiene și să ne lăsăm purtați de ușoarele valuri ale „Veneției Nordului”, așa cum i se mai zice capitalei Flandrei de Vest.
Vremea belgiană nu prea se ridică la nivelul reputația sale și ne scaldă mai mult în raze solare decât în perdele de ploaie, deși, ocazional, ne mai amintește, totuși, că dispoziția ei este foarte schimbătoare. Navigând de pe o străduță înflorită pe alta, „răsfoind” arhitectura șarmantă a locului, admirând nu doar dantelăriile delicate ale clădirilor, dar și cele ale iscusiților meșteșugari, pierdem noțiunea timpului.
La un moment dat, însă, zărim, prin vitrina plină de picuri a unui magazin în care norii de vată se oglindesc artistic, o colivie înaltă, umplută cu ceasuri deșteptătoare vechi (cadrane rotunde și două mici „umbrele” pe dispozitive). O străfulgerare filosofică. Titlu de imagine: „În căutarea timpului pierdut” („À la recherche du temps perdu”). Ne continuăm „rătăcirile” și ajungem, într-un final, în Centrul istoric al orașului Bruges înscris, din anul 2000, în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Prin Piața Burg se perindă câteva trăsuri elegante cu ghizi și turiști zâmbitori, vizibil fermecați de experiență și împrejurimile definite de stiluri arhitectonice precum cel romanic, (neo) gotic și renascentist. Detaliile fațadelor Primăriei (Stadhuis), Bazilicii Sângelui Sfânt (Basilique du Saint-Sang/ Basiliek van het Heilig Bloed), Palatului Libertății (fosta Curte de Justiție – Brugse Vrije), sunt și mai bine puse în valoare de jocul umbrelor și fasciculelor de lumini ce alternează în acest perimetru. Observăm, de asemenea, în imediata apropiere a Burg-ului, un turn-clopotniță (Belfort van Brugge) de peste 80 m, monument emblematic al Bruges-ului. De la înălțimea lui se deschide vederea panoramică a acestui oraș romantic al punților. Ne vom da seama ulterior, când vom răscoli fotografiile, pe care le vom califica drept „strâmbe”, inițial, că, de fapt, este și el înclinat precum Turnul din Pisa, doar că mult mai…discret.
Ne îndreptăm spre acesta, descoperind, totodată, culorile Pieței Centrale (Markt), unde este localizat, și binevoitoarele-i căsuțe frumos decorate. Unele par făcute din turtă dulce, însă dacă ar fi, cu adevărat, nu te-ar lăsa inima să le mănânci. Palatul Provincial (Provinciaal Hof) împreună cu Muzeul de Istorie (Historium Museum), prieteni de nedespărțit – la propriu, ar putea fi comparat cu un tort aristocratic, iar dacă tot vorbim de mâncare…la o distanță de aproximativ 3-5 minute pe jos se găsește Muzeul Cartofilor Prăjiți (Frietmuseum), dar și Muzeul Ciocolatei (Choco-Story). Pe acestea din urmă le vom gusta, însă, data viitoare. Avem de prins trenul înapoi spre Bruxelles pe la ora 19.00.
Urmând drumul spre gară, vom face, totuși, câteva scurte popasuri la Catedrala Mântuitorului (Sint-Salvatorskathedraal), un lăcaș spectaculos atât în exterior, cât și în interior, cu picturi, covoare, vitralii remarcabile și o orgă la fel de memorabilă, la Biserica Notre-Dame din Bruges (Onze-Lieve-Vrouw), unde se află unica sculptură (din marmură) al lui Michelangelo care a părăsit Italia în timpul vieții renumitului artist și la Spitalul Sfântul Ioan (Sint-Janshospitaal), unul dintre cele mai vechi din Europa, construit în perioada Evului Mediu, astăzi muzeu.
Înainte de a ne ridica ancora din Bruges, ne așezăm pe marginea pietruită a Lacului Iubirii (Minnewater) din parcul cu același nume. Peisajul e atât de echilibrat și melodic, atât de fin „pictat”, încât nu te-ai mira dacă din adâncurile apei sau pădurii ar ieși niște nimfe, ba chiar ți s-ar părea firesc. Cu toate acestea, una dintre legendele vestite privind denumirea lacului e…tulbure, bazându-se pe o poveste de dragoste cu final nefericit.
Povestea de dragoste cu acest oraș dantelat, însă, rămâne a fi una fericită.
P.S. Aveți grijă de voi și cei dragi!
Sorenela RENIȚĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 350
Susține Natura.md: Devino Patron!