LECŢIA STÂNCA MARE

LECŢIA STÂNCA MARE
Stânca Mare de la Cobani. Foto: Alecu Reniță

Stânca-Mare putea să nu mai fie. Ca multe alte splendide bijuterii ale Moldovei rase de pe hartă şi din memorie.

Stânca-Mare înfiptă între respiraţia cerului temelia toltrelor prutiene, ca reptila aţipită între neverosimil şi magic, îşi numără cei 18-20 milioane de ani de existenţă ca pe câteva clipe de adormire. Semeaţă, în conversaţie cu norii şi izvoarele, ea îşi ridică fruntea până la streaşina veşniciei şi conferă splendoare, unei imense întinderi.

Stânca Mare. Foto: Lucian Reniță

Este ultimul recif din uriaşele şi uluitoarele toltre risipite cu atâta dărnicie de-a lungul Prutului, fenomen fără pereche pe întregul continent european. Ne ia groaza la gândul că la 3 februarie 1983 Consiliul de miniştri al RSSM semnase printr-o hotărâre ştergerea de pe faţa Moldovei a "Stâncii Mari". Desigur, cu avizul instanţelor, a Academiei de Ştiinţe, fără nici o transparenţă sau consultare publică. Abia când la sfârşitul lui 1986 s-a pus dinamita sub monumentul de lângă satul Cobani, Glodeni şi ecologiştii au aflat că "Stânca-Mare" urmează să fie rasă din şiragul de toltre, s-a declanşat lupta cea mare care a scos la suprafaţă gravele probleme ecologice ale Moldovei şi ecocidul ascuns organizat de PKUS pe pământul basarabean.

Demne, de neuitat, au fost intervenţiile săptămânalului "Literatura şi arta", a regretatului Ion Vatamanu, a publiciştilor Dinu Mihail, Boris Vieru, Vlad Olărescu, Nicolae Vieru, Tatiana Burac, A-ru Sefer, Eugen Nirca, Vera Nemţeanu, a elevilor din clasa a 3"b" de la sc.nr.6 din Chisinău, a întregului sat Cobani şi a obştimii din republică. O solidaritate rar întâlnită în faţa cărora Consiliul de miniştri, caz fără precedent în perioada sovietică, şi-a anulat la 22 iulie 1987 propria hotărâre. Şi a decis conferirea statutului de monument al naturii recifului "Stânca Mare".

Stânca Mare. Foto: Lucian Reniță

"Stânca-Mare" putea să nu mai fie azi... Dar este, se înalţă semeaţă, ca o replică la indiferenţa şi laşitatea acelor localităţi care au fost bogate în monumente ale naturii, dar au rămas fără de ele, se înalţă ca o palmă dată barbarismului colectiv din ultimii 2-3 ani, când lumea s-a făcut a nu vedea cum o mână de descreieraţi măcelăresc puţinele păduri de la noi, murdăresc izvoarele şi distrug solurile, se înalţă ca o lecţie de solidaritate şi demnitate. Ori de câte ori ne bălăcim în mocirla văicărelelor să luăm aminte cum şi în ce timp a fost salvată de la dispariţie "Stânca Mare". Astfel ne va fi mai limpede cum putem să facem ordine în propria casă, să ocrotim şi să sfinţim locul nostru de naştere şi de rugăciune.

Alecu RENIȚĂ
Revista Natura, martie 1995