Satul meu, leagăn de dor

Cel mai puternic câmp magnetic, de pe Terra, este baștina mea.

Satul meu, leagăn de dor
Biserica din Șirăuți

Cine oare poate să-mi spună care alt loc decât unde te-ai născut este leagănul fiinţei tale și al șotiilor toate din copilărie? Firește, pentru fiecare dintre noi acest loc este centrul universului, cu cel mai puternic câmp magnetic ce te atrage și te cheamă mereu și mereu de oriunde ai pleca în lume: aici ai văzut lumina zilei, aici ai spus primul și cel mai dulce cuvânt „mama”, aici pentru prima dată ai plâns și ai râs, aici, în sufletul și inima fiecăruia au încolţit și primii muguri ai dragostei doldora de inocenţă. E locul ce seamăn n-are, e locul sfânt pe care îl purtăm cu noi, cu tot ghemul de amintiri, oriunde ne-am duce în lumea asta mare, purtaţi de soartă, urmându-ne destinul. Pentru mine acest loc are un nume drag, un nume scump, un nume de la Dumnezeu: Șirăuţi, plasa Lipcani, judeţul Hotin (azi raionul Briceni). Icoana acestei vetre o port prin ani, văzută altă dată cu ochii mirării de copil, apoi a unui adolescent și, în cele din urmă, cu ochii unui om trecut mult de vârsta tinereţii. E satul meu ce drag mi-a fost și drag îmi este, cu oameni buni, frumoși, cu dealuri și văi cuceritoare, cu Borobleanca lui, mângâiată de doina Prutului, cu Prihonul – cel mai larg drum pe vremuri, care „împărţea” Șirăuţul în „văleni” și „deleni”, cu Ratușul, unde era vatra jocului, pe când eram și eu flăcău, și unde se încingeau niște hore de ardea pământul sub picioare, cu tineri și bătrâni, cu Feţi-Frumoși și Ilene-Cosânzene, la care eram nelipsiţi și noi, cu toţi ai casei – cei trei fraţi înaintea mea, Nuţă, Costică, Jorja și, desigur, nelipsită în salba de fete mari – sora noastră cea mai mare, Raia, „străjuită” bineînţeles de mama Agripina și tata Ioan al Teodosiei și al lui Ștefan Căpiţă acel din Cot.

Au cum aș putea eu uita locurile pe unde mi-am zdrelit picioarele, ducându-mi pașii desculţi din urma mioarelor începând cu râpa lui Hriţcu, toloaca lui Iluţă, stânca lui Eftode ce mușca din Prutul nostru, arestat de ocupanţi cu un gard de sârmă ghimpată, prin care ne strecuram ochii să vedem cât e de frumoasă România, despre care ne vorbea cu atâta dragoste tata și mama, evocând acea vreme când Basarabia era trup din trupul Ţării, unde fiecare om avea dreptul să muncească, să trăiască și să se bucure de libertate, asemeni păsării în zbor?! Mărturisesc și eu prin ani, stând faţă în faţă cu râul prefăcut în hotar între fraţi: Prutule, pe malul tău, / am crescut de mic și eu, / și de-atunci mă uit în zare, / să văd România Mare.

Pentru noi, copiii, totul și toate la ora ceea erau o poveste ruptă din Rai. Cum era să credem altceva dacă de jur împrejur unde și căutai dădeai de un pâlc de Rai? Cine din generaţia mai înaintată poate spune că în Cot, unde Prutul face un cot, nu era un colţ de Rai? Via căpiţenilor, via carlașucenilor, via drebădenilor, via bărbălătenilor, via lui Proţuc, via lui Saranciuc…, străjuite de cireși, nucari, vișini, pruni zumzăiau de glasuri de copii, unde forfoteau, la deal și la vale, tineri și bătrâni, începând cu primăvara, de cum soarele intra în puterea lui și ne dezmierda cu razele sale jucăușe în aroma faimosului anotimp al Învierii și până hăt în toamna aurie și atât de îndulcită de strugurii ca mierea! Iar între timp? A cerului regină, / ciocârlia cea divină, / înălţată-n luci de soare, / cânta făr’asemănare!

Vai, dar și ce harbuji mari, și ce zemoși nisipoși și dulci-dulci ca smochina creșteau în valea Prutului?! Dar pădurea Larga cu stejarii ei umbroși, între care și cel al lui Dimitrie Cantemir, despre care se povestește că sub coroana lui, la 1711, s-o fi pus la cale domnitorul Moldovei cu Petru I al Rusiei cum să dea jos jugul turcesc de pe umerii neamului nostru, acum mai bine de jumătate de secol această pădure era năpădită de fel de fel de păsări cu glasul lor din Rai, chiftea de căprioare, bursuci, vulpi, arici, iepuride- câmp…, era plină de cireșe, alune, coacăze, fragi… era Raiul pe pământ! Unde în altă parte, în dricul zilei, o puteam zbughi să ne ascundem de soarele răzvrătit cât un balaur sus-sus deasupra noastră? Oare poate cineva, dintre acei de-o baie cu mine, să uite bulboanele semănate de-a lungul pârăului Larga ce șerpuiește lin prin această pădure și unde femeile murau cânepa, iar noi umpleam nu zăbavă traistele cu pește turmentat de canabis? De-aţi ști ce însemna pentru noi bulboana din Gura Lărgii?...

Unde aţi crede că droaia de copii ce eram am învăţat a înota și a ne arunca în bulboană de pe un copac mare prăvălit peste pârău? Dar poate crede cineva că erau lăsate în pace bulboanele din capătul grădinii Vetei lui Proţuc, pe care o porecleam, când Hriţcu, când Cazac sau cea din capătul grădinilor lui Iftenie Anischevici, zis a Titienei sau a lui Petrea lui Vasile Prisăcaru, poreclit Carlic? Ţi-ai găsit și cine să nu le tulbure apa curată ca lacrima! Însă, Doamne ferește să fi aruncat cineva ceva netrebuincios în pârâu sau cât ţinea albia lui până intra în Prut! Atâta-i trebuia! De veghe stăteau, parcă erau plătite, sus pe deal unde-și aveau casele, și pândeau cine și ce face în vale, ici mătușa Veta lui Hriţcu, mai încolo – Aniuta lui Parlui, mai la vale spre Prut – mătușa Pachioana, soaţa lui moș Parfin Pinteac, moș Leon Minciuc, zis Piatcă… și, ferească Sfântul să te zăpsit cumva că spurci apa sau valea pârâului cu ceva, râpa sau toloaca, mamă-mamă! când te luau la scărmănat, care mai de care, îţi trecea pofta să te mai descânte și altă dată prins pe picior greșit. Și, când stai să te gândești, tot „concertul” acela îl făceau pentru binele nostru comun… Da, da! Ne scăldam în pârău, alergam fără grijă, desculţ, peste tot, prin iarbă, pe toloacă, la Izvor, în Cășărie, în Luncă, mai la vale de Răchită, fără a călca întro ţintă, într-o sticlă sau să te împiedici de-o sârmă sau să te poticnești în niște gunoaie, niște deșeuri menajere aruncate la nimereală… Pârăul, izvorul, Natura… erau Sfânta Sfintelor! Acum, când mai trec câteodată pe acele locuri dumnezeiești, fără să vreau mă întreb: unde ești, mătușă Veta? mătușă Aniută, mătușă Pachioană, unde ești, moș Leon?...

Încă un leagăn al năzbâtiilor noastre era și pădurea Cruhleac, până unde ajungea „prihonul”, o oază de pădure, situată între pădurea Lipcanilor și pădurea Poiana (a Șirăuţilor), pe care doar câteva sute de metri o desparte de pădurea Larga, despre care păduri, povestea tata, născut în 1912, că până la 1812, când a fost spintecată Moldova noastră de regimul ţarist, alcătuiau o singură falnică pădure cu stejari seculari, pe care cotropitorii ruși i-au ras de pe faţa pământului și i-au transportat hăt în imperiul lor pentru construcţia navelor, transformând în pășune sute de hectare din acea imensă pădure, pe care le poate vedea oricine și azi, servind actualmente ca terenuri agricole sau ca imaș pentru animale. Dar de ce spun că și pădurea Cruhleac era încă un leagăn al năzbâtiilor noastre? Da’ pentru că și în această pădure, cât era ziua de mare, se ţineau lanţ de noi și noi de ele fel de fel de jocuri copilărești, începând cu cine fluieră mai tare, cine scuipă mai departe, cine se urcă mai repede în copac și tot așa, și tot așa, chiar dacă părinţii ne dădeau de grijă să paștem cuminciori vacile și să le aducem sătule acasă. Ţi-ai găsit cine! De cum ne vedeam în pădure, cine era să-și mai amintească de poveţele de-acasă?

Cât despre pădure…, era a colhozului, iar „gospodarii” de la acea vreme au construit în ea „un lagăr de vară” pentru vacile gospodăriei colective și o stână, cam pentru vreo 200 de oi, care erau păscute pe unde apucau ciobanii – prin pădure, pe la vale de pădure, pe Dealul Turcului, unde în noaptea Învierii Domnului ardeau cu flacără albastră foarte strălucitoare comorile ascunse acolo de turci… Dacă cineva crede că măcar vreunul dintre activiștii partidului comunist ar fi auzit pe atunci de cuvântul „ecologie”, se înșeală amarnic. La radio și pretutindeni puteai auzi, cu ocazie și fără ocazie, doar că „ Dumnezeu nu există, că noi am provenit de la maimuţă, că omul sovietic este cel mai puternic în lume și poate și trebuie să îngenuncheze Natura”. Uite-așa!

Pentru noi, copiii satului, Cruhleacul era o mană cerească, mai ales că la vreo sută-două de metri a fost construit un iaz mare, zis Iazul Hlinei, pe același pârău drag nouă, Larga, unde, de cum ajungea soarele în inima cerului, mânam bietele dobitoace la adăpat și le ţineam flămânde pe malul iazului până la sfârșitul zilei, când ne săturam de scăldat și-apoi, fericiţi nevoie mare, o rupeam din loc spre casele cui ne are. Azi așa și mâine-așa, dar, până la urmă, totuși, au aflat părinţii de ce ne întoarcem cu vitele flămânde, fără lapte în ugere și, Doamne-Doamne, ce-am păţit cu nimeni n-am împărţit! Da’ parcă numai eu? Și vecinul meu, Costică CarIașuc, un prieten la cataramă, și Alexei al lui moș Cozma Buhăianu, și Vasile al lui badea Vania Rusu, și Valeriu al lui Vasile Barbălată, dar și Colea lui Anton Vacarciuc, n-au scăpat de „chelfăneală” acasă, nici Vasilică al lui Chirilă Agafi, zis Gafton, mai ales că era mai mare ca noi iștilalţi cu vreo 4-5 ani. Nu-i vorbă, după dănănaia ceea, ne duceam noi cu vitele la păscut de acum și în Valea Hlinei, și în Valea cea Mare, din coasta pădurii Lipcanilor, și pe Dealul Turcului, în Cracii Popii, la Vale de Pădure, în Abdula, dar făceam ce făceam și – hai la furat harbuji, semănaţi pe câteva hectare, unde au avut loc tăieri rase ale pădurii și unde era paznic Fedea lui Novic, care, de altfel, îmi era și naș de botez. Degeaba mai împușca înspre unii dintre noi, din arma lui de vânătoare, pe care i-a încredinţat-o colhozul, ca să ne sperie, să nu intrăm cumva în harbuzărie, căci noi nu ne lăsam cu una-cu două – naș Fedea împușca în partea asta, iar alte grupuri de neastâmpăraţi cum eram unul și unul, intram din alt capăt al harbuzăriei și, oricum, în toată ziua mâncam harbuji cât încăpea în noi. Dar, vezi Doamne, nu oricând și oriunde „operaţia harbuji-zemoși” avea un final fericit. Uite că odată eu cu fratele Nuţă nu i-am putut ocoli pe paznicii de la harbuzăria din Cot, rășchirată de-a lungul poalelor pădurii Larga – ca să furăm harbuji din lanul colhozului și să scăpăm cu cinste. Am căzut în capcană. Dar cum? Luândune rămas bun de la bulboana unde ne-am făcut de cap bălăcindu-ne o bucată de zi în apă cu alţii alde noi, am croit-o repejor la deal spre marginea pădurii și – pe-aici ni-i drumul spre casă! Hămesiţi de foame cum eram, supţi de apă, hopa! dăm nas în nas cu harbuzăria. Și cum nu era în jur nici ţipenie de paznic, haide în grabă să-nșfăcăm câte un harbuz care mai mare și câte un zemos și – tiva mai departe! Dar n-a fost să fie! Paznicii au ieșit din umbra pădurii, afumaţi de votcă și au prins a trage câteva focuri de armă înspre noi și… am înţepenit pe loc! Nu ne-au mai tihnit harbujii ceea: ne-au pus să-i mâncăm tot atunci cu tot cu coajă, iar zemoșii – cu tot cu maţe. Măcar de-ar fi fost copţi… Dar nu aveam de-ales: paznicii colhozului, a căror nume merită să fie uitate în vecii vecilor, ţineau puștile îndreptate spre noi…

Totuși, bucuria noastră cea mare, a droaiei de copii, era însă când, din lipsă de prudenţă, ne prindea cineva la el în grădină la furat cireșe, căpșune, pere, zarzări și… ne alegeam numai cu o sperietură sau cu o ameninţare! Nu-i uit… și nu uit oamenii care au fost și au rămas oameni…

Unde aţi crede că erau cele mai mari și mai gustoase căpșune decât numai la mătușa Catrina, sora tatii? Dar care erau primele cireșe, de mai, în tot satul care făceau din ochi la toată lumea, dacă nu cele de pe pomul acela mare și rotat din ograda lui moș Vasile, fratele lui tata? Iar pere ca la moș Nicolai Carlașuc și ca la moș Gheorghe Ciutac, ca la mătușa Vera, vecina noastră, care a trăit cu Toma lui Creţu, cine mai avea? Măi-măi-măi, da’ ce mai harbuji și zemoși creșteau în grădină la moș Sava Dubălaru!... Ei, și? Nouă nici prin gând nu ne trecea să umblăm cu cerșitul pe la casele oamenilor. Nu-i vorbă, ne-ar fi bucurat ei și pe noi din roada ceea, dacă am fi cerut… Dar noi? Hai la furat! Și, dacă ne-am fi dus numai o dată, poate că nu ne prindea nimeni, dar unde ai văzut copii cuminţi?… Cum ne-am aminti și azi cu drag și recunoștinţă de toţi acei care nu uitau că au fost și ei odată copii?

Dar cine altul decât moș Costache Putea, om trecut mult peste 80 de ani, m-a purtat într-o doară peste tot pe unde a știut, ca să-mi arate acele locuri care vorbesc de istoria multiseculară a satului nostru, cu patru cimitire de acum, și unde la 1821, în timpul revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, clasicul literaturii române, Constantin Negruzzi s-a retras la moșia sa din Șirăuţi, din care refugiu a rezultat și primele lui încercări literare, cu titlul „Zăbavele mele din Basarabia”.

Nemăsurată recunoștinţă tuturor celor oameni care ne-au luminat în toate, ne-au modelat, ne-au îndrumat pe drumul cel drept al vieţii – oameni simpli, cu frică de Dumnezeu, cu dragoste de aproapele și de tot ce a creat în jurul nostru Tatăl Ceresc. Cum aș putea să nu-mi amintesc de moș Vasile Carlașuc și nevasta lui, mătușa Zonovia, gospodari de primă măsură în sat, deportaţi de ocupanţi la urșii cei albi, memorabili au rămas preotul Mihail Huţu și dascălul Ghiţă Ciobanu, ambii din Pererita, care au slujit în biserica noastră până a fi zăvorâtă de antihriști, iar apoi în cea din s. Balasinești. Parcă îi văd cât de evlavioși au fost dascălii, originari din Șirăuţi, Nică a Mariei Vasilov, Mitea Burlacu, Vasile Marcu Ţuţuc… Doamne, cât de frumoși și înţelepţi pedagogi am avut?! Admirabila Claudia Mihailovna, căsătorită cu cel mai brav flăcău din sat, Ionel Princu, Tatiana Jitaru, căsătorită cu cel mai frumos cavaler și cel mai talentat pedagog-matematician, Ionel al lui Axinte Barbălată, prima și cea mai bună învăţătoare a mea, Serafima Antonovna Ciubatâi, inegalabila Lidia Artiomovna Pelipeţchi-Drebot, neasemuitul Serafim Lavrentievici Andronache, directorul școlii, la acea vreme, faimosul cuplu de pedagogi, născuţi nu făcuţi, cu niște cunoștinţe enciclopedice – Eugenia Romanovna și Gheorghe Ilici Tanciac, care mi-au dăruit cu vârf și apăsat din tezaurul lor, nu doar mie și nu doar unei generaţii de copii… Cum să-i uiţi? Dar cum să-ţi uiţi părinţii-sfinţii?

Bucură că și azi școala din Șirăuţi are parte de un colectiv alcătuit din foarte buni pedagogi, în frunte cu doamna Stela Marusic. A fost de asemenea o binecuvântare cerească a tuturor creștinilor de aici și faptul că Șirăuţul, cu ceva ani în urmă, a avut parte de un preot din preoţi, vrednicul de pomenire Teodor Strugaru, înmormântat în ograda Bisericii, care a luminat, cum numai unul Dumnezeu știe, sufletele și minţile celor botezaţi întru Hristos. Azi, la Șirăuţi, Lumina Credinţei întru Bunul Dumnezeu este semănată cu multă dragoste și evlavie de vrednicul de cinstire, parohul Bisericii, Alexandru Buga, originar din Balasinești, unde antihriștii nu au avut puterea să zăvorască vreodată lăcașul Domnului. Azi, la Șirăuţi, primar e Vitalie Carlașuc, strănepotul celui mai mare gospodar de altădată, Vasile Carlașuc, care a construit un pod în sat, la 1933, și bucură lumea și în zilele noastre…

Orice am zice, totuși, lucrurile bune, frumoase și plăcute, faptele creștine, ne bucură, ne mângâie sufletul și inima și ne adaugă ani de viaţă. Nu pot uita, și cum să uit? vorba mamei: „ În viaţă să te grăbești numai atunci, când vrei să faci un bine”.

Iar la bine, omule, cu ce se răspunde? Satule, tu pe toate le știi.

 

Ionel CĂPIȚĂ