400 de izvoare cu apă vie!
natura.md
Iun 21, 2025 09:50
78
0
Primăvara anului 1990 avea chipul Libertății și Învierii. Învăluită de mireasma pomilor în floare și cuprinsă de fiorul renașterii naturii, Basarabia se împodobea în straie de sărbătoare și arăta mai frumoasă decât în basme, cântece sau poeme. O lume deșteptată, dornică de dreptate, își făcea loc în grădina din care fusese izgonită. Oamenii aruncau pe rug hărțile străine și spaimele trecutului, respirau adânc aerul proaspăt de primăvară, luau în palme de stăpân țărâna din câmpiile aburinde, priveau cu drag păsările cerului, își desfătau văzul cu peisajele reînviate după iarna de jumătate de secol și se gândeau la o viață nouă, descătușată și împreună cu frații adevărați.
Evenimentele încărcate de energia mulțimilor dezrobite, păreau desprinse dintr-un calendar dumnezeiesc: la 27 aprilie, reîntors Acasă după un exil îndelungat, Tricolorul românesc se înălța legal deasupra tuturor localităților din R.Moldova, iar peste o săptămână, la 6 mai, frontiera artificială de pe Prut căzu … timp de o zi. Sârma ghimpată a înstrăinării s-a topit în lacrimile de bucurie ale unui popor nedreptățit, care s-a reîntâlnit pe „Podurile de flori” făurite din dorurile, speranțele și așteptările de o viață a milioane și milioane de români despărțiți abuziv de un râu din interiorul Țării. Imaginea unor tineri încrezători în inevitabila Reîntregire a neamului românesc, care intrau în horele de pe un mal și celălalt, oferind cu mare bucurie fraților de sânge, primul număr al gazetei NATURA, acea imagine sclipitoare o port în suflet ca jurământ și crez în unificarea națiunii române.
Nu goana anilor mă sperie, ci dispariția mulțimilor de oameni, care aveau curajul să lupte, să creadă în dreptate și Idealul Reîntregirii. Uneori, când mă reîntorc în anii 1987-1991 și văd înaintea ochilor străzile Chișinăului inundate de sute de mii de luptători pentru drepturile naționale, mă întreb – unde a dispărut acel popor legendar, care se făcea zid de cetate în fața amenințărilor teroriștilor de la Kremlin? Pe ce tărâmuri sau meridiane se află părinții și copiii, care au oprit cu mâinile goale coloanele de tancuri rusești la 7 noiembrie 1989? Unde sunt urmașii celora, care defilau triumfător pe bulevardul Ștefan cel Mare din capitală și spuneau lumii întregi cine este stăpânul adevărat al Basarabiei? Ce a mai rămas din poporul curajos, care la 27 august 1991 sfărâma porțile închisorii sovietice și se declara independent de Rusia imperială? Nu caut răspunsuri goale sau justificări lașe de la cârdurile de lăcuste șor-vor-dodoniste, care au pârjolit pământul Moldovei, dar în câteva cuvinte o să mă refer la ceea ce a însemnat pentru generațiile noastre „simțul datoriei”.
O lege veche, nescrisă trecea din secol în secol și se respecta cu sfințenie de către comunitățile românești, oriunde s-ar fi aflat ele – pe vatra strămoșească, sub ocupație străină sau departe de casa părintească. Legea avea rădăcini adânci, era pe înțelesul tuturor și îl lega pe fiecare de familia și neamul său, de limba română și credința în Dumnezeu, de pământul lăsat moștenire și datinile străbune, de respectul reciproc și ajutorul între oamenii obștii. Lumea îi prețuia în mod deosebit pe oamenii, care își dădeau silința și banul propriu să construiască bunuri publice pentru comunitate – de la un podeț peste râpă până la o fântână, biserică, spital sau școală. Legea nescrisă se mai chema „simțul datoriei” și se baza pe morala creștină de a face bine și a iubi aproapele, de a perpetua și mări familia, neamul și comunitatea, de a avea grijă de localitate și de a apăra limba, credința, casa părintească și moșia țării. „Simțul datoriei” față de neamul românesc a fost blazonul de noblețe a multor generații de români viteji, care și-au apărat pământul de năvălitori și l-au transmis pe vecie urmașilor pentru a fi stăpâni în casa și țara lor. „Simțul datoriei” i-a făcut pe sutele de mii de moldoveni sovietici să intre în luptă cu balaurul roșu pentru ca să-și salveze ființa românească, să readucă în Basarabia ocupată Limba Română, Alfabetul Latin și Tricolorul național. Dacă după 35 de ani de zbatere sisifică, mai scriem întru binele naturii, codrilor și râurilor; mai promovăm patrimoniul cultural și natural; mai luptăm cu uitarea și aducem în spațiul public adevărul despre „Sfatul Țării” și marile personalități basarabene, mai ținem sus flamura Idealului Reîntregirii Naționale – înseamnă că dincolo de necazurile și greutățile cotidiene, trăim bucuria deplină că ne-am făcut datoria, că am reușit să mărim lada de zestre a neamului românesc din Basarabia cu o bibliotecă de 400 de volume diferite, că am izbutit să oferim cititorilor din diferite generații 400 de ediții NATURA.
Mă copleșesc amintiri tulburătoare și emoții răscolitoare, când îmi răsar înaintea ochilor chipurile marilor sufletiști și colaboratori din echipă – de la Gheorghe Malarciuc, Grigore Vieru, Alexandru Sefer, Ion Vatamanu, Haralambie Moraru, Eugen Gheorghiță, Axentie Blanovschi și Mihai Potârniche până la Nicolae Dabija, Boris Vieru, Vlad Pohilă, Paraschiva Mămăligă, Ionel Căpiță, Lilia Pânzari, Liviu Petrina, Mihai Ogrinji, Gheorghe Budeanu, Ioana Bobână, Eugen Statnic, Lilia Curchi, Petru Pascaru și Silvia Strătilă. Zeci de promotori cu inima caldă au îndemnat oamenii să se aboneze, zeci de mii de cititori din absolut toate localitățile din R.Moldova s-au bucurat să fie parte din familia uriașă NATURA. Iar de pe paginile publicației s-a auzit vocea celor mai reprezentative personalități din diferite domenii din R.Moldova și unele din Țară. Am cele mai alese cuvinte de mulțumire și recunoștință față de cititori și promotori, față de toți care și-au legat viața de NATURA și au contribuit de-a lungul anilor să apară pe harta Limbii Române 400 de izvoare cu apă vie.
Autor: Alecu RENIȚĂ
Articol publicat în revista NATURA, nr. 400
Susține Natura.md: Devino Patron!
