În căutarea sănătății și a liniștii, la Sănătăuca

Lung e drumul până la Sănătăuca       

Ultimele zile de primăvară, cum a fost joi 29 mai, 2025, cu o însemnătate duhovnicească înaltă, zile aproape de vară cu mult verde în jur, te îndemnau să călătorești. Așa mi-a spus mie inima, dar și jurnalismul de serviciu, să merg, să descopăr locuri frumoase din localitățile rurale ale Moldovei noastre. Direcția a fost satul Sănătăuca din raionul Florești, care se află la 145 km de Chișinău. Deci, lung e drumul până la Sănătăuca, dar împreună cu Sergiu Guțu, student în anul II la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării, USM, scurtăm, mai bine zis, ignorăm distanța și oboseala cu dialogul nostru interminabil în cele trei ore de mers. Ne minunăm cât sunt de verzi terenurile agricole de o parte și alta a traseului, cât sunt de înalți și îmbrăcați cu frunze înrourate copacii, cât de mult au îmbătrânit unele sate, dacă nu chiar toate, după cum arată casele, cândva modeste, dar îngrijite - acum cu pereți coșcoviți, gata să se dărâme.     

După ce lași în urmă Căpreștii, satul care aduna oamenii în fiecare duminică la iarmarocul vestit din Căprești, simți că locurile acestea au o istorie veche, aerul devine mai nordic și parcă oamenii, satele, pădurile sunt de un specific aparte, ceea ce le-ar conveni băștinașilor să știe că sunt autentici.        

Traseul este lung și pentru că viteza prin sate trebuie încetinită. În schimb, așa poți admira panorama frumoasă a unora din ele. Multe stau așezate printre fâșiile de păduri, pe coaste de stânci, iar dacă îți este cunoscută mândria lor de altădată, o cauți cu ochii printre garduri, printre copaci și găsești câte ceva frumos. Multe locuri, oameni și lucruri frumoase am găsit la Sănătăuca (primar Sergiu Robu), dar până a ajunge să le cunoaștem, am admirat un șirag viu de localități: Rogojeni, Cotiujenii Mari, Cobâlea, Cunicea. Am întâlnit oameni, urcând în microbuzul de rută, care călătoreau cu papornițe în stil chinezesc, dintr-un sat în altul, cu treburi, pe la rude sau cine știe cu ce scop o fi fost călătoria lor.        

Satul Sănătăuca ne-a întâmpinat cu un soare generos, de parcă ploaia de dimineață din acea zi, curajoasă, cu vânt și cu stropi mășcați, era numai pentru Chișinău. O luăm la pas mărunt și cutreierăm, împreună cu Sergiu, care-și cunoaște bine satul copilăriei, toate instituțiile - școala, biblioteca, grădinița -, ne oprim să bem apă sărată și vindecătoare dintr-un izvor de sub poalele pădurii. Îmi igienizez creierul cu liniștea și aerul curat de aici. Încetinim pașii în fața mai multor edificii: Grădinița (șefa grădiniței - Lilia Bulgac), unde îi găsim dormind la ora amiezii pe 80 de copii; Casa de Cultură, a cărei frumusețe de odinioară a fost spălată de timp și ploi; Primăria, cu tricolorul în frenezia vântului de primăvară; Biserica cu turlele strălucitoare, pregătită să adune enoriașii. Așa aflu de la Sergiu că, de fapt, ne purtăm pașii prin cele patru măhălăli: Centru, Urdile, Pe șes și Măhala neagră.       

Căutăm comori sau, cel puțin, locuri de poveste 

Ajungem în sat, iar primul traseu este școala. Am considerat că prima vizită trebuie să fie la școală nu doar pentru că este o instituție importantă într-o comunitate, ci pentru că ea reprezintă centrul viu al unui sat — locul unde se formează caractere, unde se păstrează amintirile și se transmit valorile. Și mai este ceva de adăugat: doamna directoare Natalia Godonoga ne-a răspuns la telefon cu toată amabilitatea și chiar cu bucurie că despre școala, pe care o conduce, se va scrie. 

În ceea ce privește istoria satului, Sănătăuca a fost menționată documentar pentru prima dată în anul 1491, sub denumirea „Nosca”. De-a lungul secolelor, satul a evoluat, iar astăzi este singurul din comuna cu același nume, având o populație de aproximativ 2.989 de locuitori. 

Legenda satului Sănătăuca din raionul Florești este strâns legată de tradițiile și obiceiurile comunității locale, care au fost transmise din generație în generație.

Una dintre cele mai reprezentative tradiții este „Ceata lui Jian” sau „Frumoșii”, un obicei de iarnă practicat în ajunul Sfântului Vasile. Flăcăii satului se costumau în diverse personaje precum mireasa, țiganul, ursul, capra, soldatul și umblau din casă în casă cu uratul. Gospodarii îi primeau cu drag, oferindu-le colaci, dulciuri și bani, iar din banii adunați se organizau un joc în sat. Această tradiție, rămasă mai mult în amintirile consătenilor, ale cărei reminiscențe se mai imită la sărbătorile de iarnă, este o dovadă a unității și spiritului comunitar al locuitorilor din Sănătăuca. Sursele telegrafice virtuale, adică simbolice și la îndemâna oricui, spun că „denumirile Nosca, Noscova, Voșca, Hoșca, Sănătoasa și Senatovca au fost nume mai vechi. Satul ar fi apărut în urma strămutării aici a unor oameni din Hașca, unde bântuia ciuma. După ce și-au recuperat sănătatea, ei ar fi numit această seliște „Sănăteni”.

În apropierea satului se află Stânca Japca, o formațiune geologică deosebită, situată între satele Sănătăuca, Bursuc și Japca. Această stâncă are o înălțime de 170 de metri și face parte dintr-un recif mai amplu. Este de interes pentru specialiști în domeniul silviculturii, botanicii, pedologiei și zoologiei. Ceea ce impresionează pentru prima dată este liniștea satului, deși localitatea nu este văduvită de locuitori. Această liniște nu e un semn de pustietate, ci o dovadă a unei armonii tainice între om și natură, între ritmurile vieții cotidiene și pulsul calm al pământului. Aici, în satul Sănătăuca, timpul pare să curgă altfel – mai blând, mai împăcat, într-un acord perfect cu respirația pădurii ce-l înconjoară.

Aerul curat, datorită pădurii care, asemenea unei diademe, străjuiește așezarea, este prima dovadă că natura aici nu doar înfrumusețează, ci și protejează. Acest colț de lume își poartă cu mândrie numele: Sănătăuca – o denumire ce pare a fi dată nu întâmplător, ci cu înțelepciune, căci în acest loc sănătatea este o stare firească, o consecință a traiului în echilibru cu mediul înconjurător.

Liceul, mereu alături de Mateevici    

Liceul Teoretic „Alexei Mateevici” din Sănătăuca, Florești, este o instituție de învățământ, fondată în anii ^,40 ca școală de 7 ani, iar în 1947 a funcționat ca școală medie, unde veneau să învețe și copii din satele vecine: Japca, Năpadova, Cușmirca, Cerlina. Abia în 1992, instituției i s-a dat numele poetului Limbii noastre, Alexei Mateevici, cu ocazia împlinirii a 85 de ani de la moartea sa, iar în 1998, școala obține statut de liceu. Aici învață 247 de elevi. Recent, instituția a fost modernizată prin intermediul Programului activităților de reintegrare a țării pentru anul 2024, beneficiind de o renovare a sălii de sport, cu scopul de a îmbunătăți condițiile educaționale pentru elevi.       

Curtea liceului, frumos amenajată, cu un monument în miniatură, simbolizând un copil cu o carte în mână, o sală de clasă în aer liber, cu masă și scaune sub cupola copacilor viguroși, este guvernată de vocile obosite ale copiilor și ale unui clopoțel ce-i cheamă la ore. Profesorii îi adună în bibliotecă la o întâlnire cu NATURA, cu revista NATURA, iar cei mai interesați elevi - adolescenți cu priviri visătoare și atente le frumos - vin cu emoții la un dialog despre ecologie, cultură și literatură. Doamnele Maia Cârstea, profesoară de limba și literatura română, director adjunct pentru educație, și Vera Sochircă, bibliotecară, încurajează această întâlnire, unde adolescenții demonstrează inocența interesului lor pentru carte și pentru un viitor sigur, aici, la baștina lor. 

Mă gândesc că acolo unde există profesori care iubesc ceea ce fac și bibliotecari care păstrează vie flacăra cunoașterii, elevii înfloresc. Și poate că, peste ani, unii dintre acești adolescenți visători vor deveni scriitori, activiști sau doar oameni mai buni – datorită unei ore petrecute în bibliotecă, în compania unor inimi mari și a revistei NATURA.  

Ne întâlnim cu doamna director la ieșire din liceu, care venea în grabă de la o ședință, ridicând brațele a respect celor ce-i trec pragul, chiar dacă nu ne cunoaștem. Citesc în gândul ei un crez bine argumentat, din perspectiva unui manager cu suflet aparte că „liceul servește ca un centru educațional important pentru comunitatea locală, contribuind la promovarea educației și culturii în zonă”. În anul următor de studii, revista NATURA nu cred că va fi oaspete, ci o publicație permanentă ca reper pentru orele de literatură, istorie, ecologie.     

La bibliotecă    

Un alt centru de cultură în sat, biblioteca sătească, nu poate să lipsească. Tatiana Cebotari, specialist principal, ne comunică despre misiunea pe care o are - să promoveze cartea, cititul și să atragă sătenii să se odihnească zăbovind frumos într-un anturaj spiritual. Biblioteca satului, acum într-o reamenajare totală, este fondată în 1969 și are un fond de peste 13 mii de cărți. Cu toate acestea, dna Cebotari organizează recitaluri de poezie, onorând aniversări sau activități tematice. Biblioteca înregistrează peste 390 de cititori, iar în curând intenționează să adune pe cei plecați, acum alcătuind diaspora, într-o reuniune a băștinașilor, pentru a le reaminti de rădăcinile din Sănătăuca.           

Mai aproape de pădure, de muză, de Dumnezeu…     

La un capăt de sat, la hotar cu pădurea, într-o casă parcă desenată în culorile luminii, îi întâlnim de doi meșteri sculptori: Sergiu și Vasile Guțu. Îmi asum cu reverență statutul de minoritar în fața a trei generații: bunic, tată și fiu. Foișorul din curtea casei dă curs unui dialog, puțin forțat, fiindcă Sergiu Guțu, Sr., meșter de icoane și alte minunății sculptate în lemn, crede că o relatare a muncii sale ar părea o laudă. Meșterii nu vorbesc, mâinile și mintea lor sunt vorbitoare de lucruri incredibile. Sergiu Guțu a meșterit multe icoane, lemnul din mâinile sale s-a transformat în chipuri divine. Nu-i este ușor să povestească cum le-a sculptat - noaptea, mai ales, când îl trezea o voce din adâncul sufletului și-i punea dalta în mână. Am rupt, totuși, două cuvinte, cât o expoziție de icoane și cruci, meșterite cu talent de Sergiu Guțu. „E grea starea psihologică și nu știu ce cuvinte se potrivesc pentru a o descrie. Ești într-o altă lume. Când faci o icoană, te pierzi  muncind și creând la ea”, spune meșterul, de parcă ar vorbi cu textul lui Manole din legendă.     

E ceva deosebit în curtea și foișorul meșterului, pe frontispiciul căruia te întâmpină bourul, iar pe masă stă lungit alegătorul scuptat, sclipind în razele soarelui. 

Îmi iau rămas-bun de la cei doi bărbați, pe care pădurea de peste gard, le-a fortificat puterile cu aerul curat, răcoros și plin de viață, le-a limpezit gândurile și le-a întărit răbdarea și le-a dat un rost pe acest pământ. Le mulțumesc pentru pâinea coaptă, zeama cu tăiței și cărnița delicioase - toate având aroma și gustul vieții de la țară, dobândite cu muncă. Nu sunt doar bucate puse pe masă, ci adevărate simboluri ale unei trăiri autentice.     

La întoarcere pe aceeași cărărușă, izvorul cu apă sărată ne iese din nou în cale. Bem din căușul palmei apă răcoritoare, ne facem poze pe podețul de pe râulețul  ce curge liniștit și mă gândesc, eu, care sunt pentru prima dată în Sănătăuca, câtă sănătate oferă vizitatorului sau celui în trecere. Sănătatea păstrată în oiconim, oferită de oamenii locului, transmisă de pădurea seculară în care se ascunde Sănătăuca.         

Autor: Silvia Strătilă   

Articol publicat în revista NATURA, nr. 400 

Susține Natura.md: Devino Patron!