Borceagul părinților și al bunicilor mei

După mai bine de o jumătate de secol, satul Borceag din raionul Cahul rămâne o amintire vie în sufletul meu. Unii poate ar spune că este un sat ca toate celelalte, cu semne triste de viață după oamenii plecați peste hotare, cu pământul rămas în așteptarea locuitorilor să revină acasă și să-l îngrijească, cu case vechi și gârbovite, dar cuminți, gata să-și revadă și să-și întâmpine stăpânii, împrăștiați în lumea mare.

Eu, totuși, mi-l amintesc acest sat, care se întinde pe o suprafață de 12 km pătrați, așa cum era în copilăria mea, satul natal în care am crescut, mi-am petrecut cei mai frumoși ani, unde am învățat primele buchii la școală, iar pe mulți din săteni îi păstrez și acum în sufletul meu ca pe cele mai apropiate și dragi ființe. Într-o zi toridă de vară, când luna iulie nu mai contenea să scoată din cuptorul ei căldură și arșiță, am hotărât (o dorință de mult timp râvnită) să văd Borceagul meu drag.     

Satul și copilăria nu se pot uita       

Am revenit în satul Borceag, împreună cu fratele meu, doctorul Nicolae Dumanschi, după mulți ani de visare că aici unde am copilărit, casa în care am crescut aș putea să le văd vreodată. Din Chișinău până în Borceag e cale lungă. Într-o zi de vară, dacă mai pui și căldura de 38 de grade, o asemenea călătorie trebuie s-o faci dimineața pe răcoare. Călătorii solicită mereu această cursă, pentru că drumul până în satul meu îi duce și spre alte destinații importante din sudul Moldovei – de exemplu, Comrat, Chirsovo, Congaz sunt localități unde viața este în plină mișcare. Așa că transportul este aglomerat oricând, iar în microbuze oamenii mai schimbă priviri, înserează dialoguri, așa încât distanța pare mai mică. 

Am ajuns în zi de sărbătoare, pe 12 iulie. Clopotele bisericii din Borceag anunțau că sătenii, adunați la slujbă, sunt ocrotiți azi ca niciodată, ca și în alte zile, de Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Mireasma sărbătorii am simțit-o după slujba frumos rânduită de preotul Ilie Prisăcaru, cu a cărui primire evlavioasă am fost binecuvântați și noi – niște călători obosiți și flămânzi să ne revedem locul copilăriei de unde am fost nevoiți să plecăm prea devreme.           

 Casa și copacul secular din ogradă m-au tot așteptat să depănăm povestea      

Borceag este satul de baștină al mamei mele, Maria Căpiță, fiică a părinților, Petru și Taisia Căpiță, al căror destin a fost prea încercat de dureri și de nedreptățile sorții, intrat într-o poveste ca să nu fie uitată și prea nedrept să n-o știe și urmașii. Cum aș putea să nu mă întorc aici când știu că bunicul meu Petru a lăsat îngropat în acest pământ o întreagă suferință, care pe mine m-a făcut să fiu înțeleaptă și să nu repet greșelile istoriei neamului meu.   

Povestea bunicului, Petru Căpiță, este cam așa. S-a născut într-o familie de gospodari, care însemna că acei oameni erau harnici, calitate moștenită din străbuni, dar pe care vine regimul sovietic și o detestă. Bunicul mai știa și carte, ceea ce confirmau și sătenii că era cărturar. Astfel, odată cu invazia rușilor, îl iau pe bunicul la „centrală”, îl bagă în subsolurile securității și-l „învață minte”, bineînțeles, prin metodele inumane caracteristice anilor ^,40 – bătaie, umilire, înfometare, amenințare sau supuși altor inepții gândite de minți bolnave.

Bunicul este arestat la 42 de ani, iar suferința lui este și suferința întregii familii - durere trăită de ceilalți membri, iar pentru mine devenită o rană care mă mai doare și azi. Eliberat din arest, bunicul va accepta să fie perceptor de impozite în sat. La această vârstă a tinereții, sănătatea lui nu mai era ca a lui Hercule, iar familia știa bine ce i se poate întâmpla oricând. Înainte de moarte, bunicul, activist și un român convins că neamul românesc poate și trebuie să trăiască doar împreună, a avut o bucurie. În 1941, când a venit Armata Română și o unitate militară s-a dislocat în satul nostru, au venit la el doi jandarmi și i-au propus să se întâlnească cu un căpitan.

Mare a fost respectul cu care a fost tratat bunicul, iar mama mea, care avea atunci 11 ani, își amintește că acasă, în Borceag, s-a dat o mare petrecere, așa ca între frați. La scurt timp, bunicul a murit. Din păcate, bătăile străinilor i-au micșorat zilele, dar nu și dragostea de neam, de frate, de România, pe care o am însușită ca o lecție din povestea de viață a bunicului Petru Căpiță, îngropat în cimitirul din satul Borceag.    

    Nici soarta celor trei frați ai mamei, Adam, Petru și Ion, adică fiii lui Petru Căpiță, cel bătut de ruși, nu a fost cu ei mai blândă. Au luptat pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar viața lor de mai departe nu i-a răsfățat cu bucurii. 

Nici destinul bunicii Alexandra, mama lui tata, nu a fost mai liniștit. A fost deportată, împreună cu părinții mei, Afanasie și Maria Dumanschi, doar pentru faptul că a trăit frumos și i-a plăcut ca familia să păstreze spiritul gospodăresc. Drept dovadă că prin muncă părinții mei și-au înveșnicit numele, am găsit în curtea casei părintești, un dud mare cu o coroană imensă, sădit de tata. Grădina din spatele casei, din care prunii și cireșii nu au avut răbdarea să mă aștepte, am găsit-o mare și înfloritoare, așa cum urmele noastre, ale părinților și fraților mei, nu pot fi uitate de pământul pe care am călcat cândva.

Pe locul căsuței noastre astăzi locuiește Vasilena Meliman, o doamnă care, prin bunăvoința și cumsecădenia ei, m-a întâmpinat cu dragoste, m-a ajutat să-mi văd copilăria, părinții și bunicii cu ochii sufletului. Fosta educatoare a satului, dna Vasilena, cu rădăcini nemțești, poate că a lăsat, în acest lung timp, de când a plecat familia mea din Borceag, un înger păzitor să-mi ocrotească casa, unde părinții mei, Maria și Afanasie Dumanschi, au fost nevoiți să caute alt pământ pentru a prinde rădăcini, în Nisporeni, dar dorul de Borceag l-au avut până la moarte.     

Un solz de metal păstrează o istorie mare

Primii pași la coborârea în sat m-au dus la biserica din Borceag, al cărei paroh este Ilie Prisăcaru. Frumos renovată, își sărbătorea hramul. Câțiva enoriași, împreună cu preoteasa Ina Prisăcaru și alte câteva femei blajine, îndemnau pe toți să poftească la masă. Preotul Ilie a început să răscolească în memorie a cui fiică sunt, ce rude mi-au mai rămas în sat și ce bucurii mai trăiesc oamenii aici. De la el am aflat că pe acest delușor actuala biserică a fost renovată și redeschisă în 1989.

Pe acest loc, povestește părintele, a fost cândva o biserică de lemn, care a ars. Pietrele care au păzit altarul, ca să nu calce omul, dar care, în timpul colectivizării s-a dat ordin ca din ele să se construiască un grajd, au muțit atunci, dar au dat glas mai târziu ca să se ridice o biserică. S-au găsit ctitori, stă scris pe solzul de metal, Costel Banciu, Băilești Dolj, contingentul 1926, 6 Septembrie, pe care părintele Ilie îl păstrează cu sfințenie.         

Borceagul e frumos prin oamenii lui    

O zi de vară care, se spune, că poate hrăni un an, îți scoate în cale oameni buni, luminoși la suflet, cu daruri pentru musafiri. Am întâlnit două familii despre care aș fi spus că ne cunoaștem de-o viață - deschiși la suflet și prieteni generoși. De fapt, îi cunosc pe părinții lor, oameni ca sfinții, ai căror descendenți sunt cuplurile tinere din sat, Sergiu și Rodica Ghețuș, și Nicolae și Irina Cojucovschi. Foișorul din fața casei lui Sergiu Ghețuș, consilier local, ne-a adunat la o masă cu bucate tradiționale, pregătite de gospodina Rodica Ghețuș, prea gustoase ca să nu fie apreciate, pentru că această doamnă este și o învățătoare bună la Gimnaziul „Ion Creangă” din sat. Sergiu Ghețuș, ne-a povestit despre grijile pe care le are un edil al satului pentru comunitatea din care face parte.

Prieteni de familie cu griji comune, este cealaltă familie tânără de intelectuali. Irina Cojucovschi este bibliotecară cu două biblioteci sub aripa ei – a satului și a școlii. Grija ei cea de toate zilele este să promoveze tinerilor dragostea de carte, iar Nicolae Cojucovschi manageriază o muncă deloc ușoară în agricultură, ară și seamănă pământul sfânt lăsat de la strămoși. Întâlnirea cu acești tineri frumoși mi-a dat multă încredere să mai sper că Borceagul părinților și al bunicilor mei și care m-a înfiat pe mine după revenirea mea din Siberia, acolo unde m-am născut, are garanția că natura își va îmbrăca mereu haina ei verde, iar primăverile vor trezi sătenii la muncă.  

      Autor: Valentina CIOBANU,

 preşedinta Asociaţiei victimelor regimului comunist

 şi a veteranilor de război şi Armatei Române din R. Moldova

Articol publicat în revista NATURA, nr. 381

Susține Natura.md: Devino Patron!