Valsul Dunării răsună în fiecare an pe 29 iunie

Șerpuind pe o distanță de 2860 km, uneori cuminte, alteori furioasă, Dunărea hrănește, îngrijește și farmecă 10 țări europene. De mii de ani reprezintă leagănul multor popoare și națiuni, devenind un element personificat în majoritatea legendelor, basmelor și cântecelor și căpătând rezonanță în toate graiurile vremii: Danubius, Donau, Dunaj, Dunai, Dunav, Duna, Dunărea, Danube – toate evocă un măreț fluviu ce curge răbdător de 7000 ani pe bătrânul continent.

Valsul Dunării răsună în fiecare an pe 29 iunie
Cazanele Dunării, România. Foto: Alecu Reniță

Chinuită de baraje, canale, diguri, poduri, dragaje și săpături, Dunărea a devenit destul de recent, în accepțiunea noastră, un patrimoniu comun de care trebuie să avem grijă. Țările dunărene au înțeles destul de târziu vulnerabilitatea și importanța acestui bazin acvatic, adunându-se în 1994 la Sofia pentru a stabili felul în care vor coopera în vederea asigurării protecției și utilizării durabile a fluviului, semnând și o Convenție în acest sens. Evenimentul a avut loc pe data de 29 iunie, și a devenit între timp Ziua Internațională a Dunării, sărbătorită în fiecare an în țările dunărene prin acțiuni de sensibilizare menite să îmbunătățească starea ecologică a acestui fluviu.

Republica Moldova, considerată parte a rețelei dunărene datorită celor 430 m de acces la fluviu, sărbătorește și ea Ziua Dunării. De fapt, apartenența ei la marea familie dunăreană se datorează și râului Prut, afluent de stânga al Dunării, prin intermediul căruia Republica Moldova și-a câștigat un „bilet” în loja țărilor care fac parte din bazinul dunărean. Fiind ultimul râu care se varsă în Dunăre, Prutul aduce și un cadou întregului sector deltaic – lacurile Beleu și Manta – ultimele lacuri naturale din cursul inferior al marelui fluviu european.

Râul Prut la vărsarea în fluviul Dunărea, la Giurgiulești. Foto: Alecu Reniță

 

Aflate la o aruncătură de băț de Delta cea leneșă, cele două lacuri și satele din preajma lor împrumută multe caracteristici ale stilului de viață din Delta Dunării. Aceleași bărci care moțăie la soare, aceleași întinderi de nuferi, și aceeași puternică legătură spirituală cu Natura – oameni, păsări, animale, plante care de sute de ani întâlnesc împreună răsăritul Soarelui. Mihail Sadoveanu, vizitând Basarabia și coborând în sectorul sudic al Prutului, ne-a lăsat următoarea descriere: „Apele acelea nesfârșite care domneau pretutindeni într-un ținut întreg alcătuiau o stăpânire a necunoscutului și a tainei. De la mistrețul ce dormitează pe plavii (plauri, n.a.), de la lebedele și pelicanii care înspumează noaptea negrul ghiolurilor pînă la popoarele de păsărele, pînă la puzderia de pești, pînă la nesfârșitele miliarde de gângănii – toate trăiesc din apele acestea care au întins o bogată împărăție, care aduc nămolul plin de hrană din munții și câmpiile depărtării…” Renumitul scriitor lăuda, încă de pe atunci, importanța unei zone umede care adăpostește o varietate uimitoare de specii, care, prin bogăția uriașă de nutrienți, susține o complicată rețea de lanțuri trofice și dezvoltă un ecosistem puternic, capabil să se auto-regleze și să funcționeze condus de un mecanism natural perfect. 

Însă în ultimele decenii cea mai mare parte din bălțile, lacurile și mlaștinile Prutului, în special în sectorul său inferior, au fost desecate, în scopul „valorificării” agricole. Succesul agricol al acestor noi terenuri a fost de scurtă durată, întrucât solurile s-au salinizat rapid în urma modificării pH-ului. Pe lângă asta, aluviunile fertile de care vorbea Sadoveanu („nămolul plin de hrană”) au rămas prizoniere la barajul construit în 1976 lîngă Stânca și Costești, acolo unde s-a format un lac de acumulare antropic și funcționează o hidrocentrală. Cum este de așteptat, nivelul apei în râul Prut a scăzut considerabil, iar acest lucru a limitat aprovizionarea cu apă a lacurilor și bălților care au rămas. Așa se face că suprafața acestor ultime lacuri naturale continuă să se micșoreze, iar „apele acelea nesfârșite care domneau pretutindeni” și care adăposteau până și mistreți pe plaurii plutitori, devin încet-încet amintire.

Lacul Beleu. Foto: Alecu Reniță

 

Și acum, printr-un exercițiu mental, să încercăm să ne mărim arealul de observații, exact ca atunci când folosim o hartă virtuală dotată cu facilități de „zoom”. Vom vedea că au fost făcute modificări similare pe mai toți afluenții Dunării: baraje pe Tisa, Váh, Argeș; lacuri de acumulare pe Lech, Sava (22 de rezervoare în întregul bazin al acestui râu), Olt (30 de lacuri de acumulare); ajustări de albie pe Altmühl, Velika Morava; devieri de curs pe Isar, Leitha, Hron, Siret;  șiruri de hidrocentrale pe Enns; industrie agresivă de metale grele și minieră pe Timoc. Iar dacă adăugăm la acestea și activitățile comune legate de navigație, irigare, extragere de pietriș, deversări de ape uzate și stații de epurare prost dotate, atunci vom vedea că fiecare afluent al Dunării este presat de numeroase probleme ecologice și că întreaga rețea hidrografică a Dunării transportă cu mare chin fiecare firicel de apă.

Este de la sine înțeles că această bogăție naturală trebuie să fie valorificată și folosită pentru progresul comun al beneficiarilor acestui spațiu. Confortul de care ne bucurăm astăzi se datorează în mare parte utilizării acestei resurse importante, care, deși este regenerabilă, nu reușește să își revină de pe urma presiunii nebune de a da randament. Doar că, în general, ne bazăm pe sistemele naturale ale pământului să le creeze din nou, să le reînnoiască şi să le purifice pentru noi. Și de aici apare importanța aplicării conceputului de dezvoltare durabilă – sau sustenabilitate – să folosim chibzuit resursele în perspectiva unei inevitabile zi de mâine, eventual mai aspră, mai dură și mai săracă.

Acest concept se regăsește și în Strategia Uniunii Europene pentru Regiunea Dunării, elaborată în baza unei inițiative româno-austriece (apărută în 2008) care propune un model inovativ de cooperare la nivel macro-regional. Această Strategie reflectă interesul comun al statelor dunărene de a contribui la protejarea acestui fluviu unic în Europa, și reflectă 4 mari direcții de acțiune: conectivitatea (transport intermodal, cultură şi turism, reţele de energie), creşterea prosperităţii regiunii Dunării (educaţie, cercetare, competitivitate), îmbunătăţirea sistemului de guvernare (capacitate instituţională şi securitate internă), și protecţia mediului (managementul resurselor de apă, protecţia biodiversităţii şi managementul riscurilor). Acest ultim aspect este de altfel și cel mai urgent, întrucât sectorul inferior al fluviului este considerat cel mai bogat în biodiversitate și ecosisteme valoroase, fiind, totodată, cel mai vulnerabil. Cea mai reprezentativă zonă a acestui sector este Delta Dunării – arie care se regăsește în lista Patrimoniului Universal UNESCO. La nivel național, în România, este clasificată ca rezervație a biosferei, iar conform taxonomiei internaționale IUCN (International Union for Conservation of Nature) este parc național, în componența căruia intră 23 de rezervații naturale. Pe lângă aceasta, Delta Dunării este o zonă umedă de importanță internațională care atârnă greu în lista zonelor umede Ramsar, adăpostind numeroase specii de plante și animale dependente de mediul acvatic. Aici există 30 de tipuri de ecosisteme și peste 7400 de specii de plante și animale (60% din populația mondială de cormoran mic (Microcarbo pygmeus) și 50% din cea de gâscă cu gât roșu (Branta ruficollis)), evidențiindu-se ca o remarcabilă insulă de biodiversitate.

 

Silvia URSUL