Canionul Horodiște și Defileul Duruitoarea

Era o zi călduroasă, cu un soare deosebit de harnic, ce a alungat de pe cer orice fărâmă de nouraș rătăcit. Pe pământ nu era zare de umbră, toate colțișoarele respirau încinse de căldura verii basarabene. Noi am coborât din mașina parcată la marginea satului Horodiște și am pornit să descoperim canionul pe care râul Ciuhur l-a săpat aici înainte de a se vărsa în Prut.

Canionul Horodiște și Defileul Duruitoarea
Canionul Horodiște-Druță. Foto: Gheorghe Țîcu

De-o parte și de alta a acestui râuleț, impunătoare stânci îl veghează de milenii, de când pe aici nu era urmă de sate, iar animale preistorice își găseau adăpost în grotele și crăpăturile pietrei milenare. Aceste stânci fac parte din vestitul lanț al Toltrelor Prutului – un fascinant recif coralier ce străbate întregul colț de nord-vest al Republicii Moldova, format în urma retragerii Mării Sarmatice (acum 10-20 milioane de ani). Aceste toltre au aceeași componență ca și vestitul recif coralier din Australia - fosile de corali, moluște, scoici, alge calcaroase - însă ale noastre nu stau adâncite în apă, dar se află deasupra pământului, în bătaia ploii și a vântului, acoperite de un strat subțire de sol și iarbă. Și, din păcate, mutilate în fel și chip de cei care caută să se îmbogățească rapid, scoțând piatra și comercializând-o ca material de construcție. Aceste pietre prețioase, ce conțin o sumedenie de fosile pe centimetru pătrat, îngroașă turlele și zidurile unor afaceriști locali, în loc să formeze un adevărat muzeu în aer liber.

Acest sentiment de frustrare și neputință mă încearcă de fiecare dată când mă plimb prin frumoasele culoare pe care afluenții Prutului – aceste râulețe ce erau cândva mari și vijelioase – le-au săpat și sculptat, le-au lărgit și le-au adâncit, lăsând în urmă defilee spectaculoase. Canionul pe care l-am descoperit este scurt, de aproape 4 km, și se întinde între satele Horodiște și Druță, ambele răsfirate la cele două  capete ale canionului și înconjurate de pietre pe care insule de cimbrișor își trimit aroma către soare. În acest defileu, aflându-mă în compania acvilelor și a prigoriilor, am savurat pe îndelete fiecare pas și am urmărit de jos, de la baza stâncilor, cum Ciuhurul curge alene peste pietrele împrăștiate în albia sa. 


La poalele defilului Horodiște-Druță. Foto: Gheorghe Țîcu

 

În apropiere de satul Druță, pe partea dreaptă a traseului, am dat de un amfiteatru natural deosebit de frumos – probabil din cauza căldurii și a oboselii am ajuns să cred că visez și că m-am teleportat în Irlanda, acolo unde mușchii verzi împodobesc pietrele într-o splendoare nemaiîntâlnită. Amfiteatrul din fața mea se deschidea larg și impunător, și era îmbrăcat de sus până jos în iarbă și mușchi într-o culoare deosebit de vie, în contrast cu uscăciunea din restul defileului. Pentru mine, locul părea a fi rupt dintr-o poveste a copilăriei: aveam așteptarea ca în orice moment să iasă zânele de la scăldat și să își usuce părul în razele soarelui ce scăldau atât de îmbietor întreaga coastă înverzită. Chiar și acum, la zile și kilometri distanță de acest loc miraculos, mi se pare de-a dreptul ireală această frumusețe răsărită în calea mea prin acest canion ars de soare.


Amfiteatrul verde. Foto: Gheorghe Țîcu

 

La întoarcere, am făcut traseul de la Druță la Horodiște pe sus, pe vârful crestelor. Aici mi-am bucurat ochiul cu imaginea frumoasă a Ciuhurului care înconjoară ca o dantelă stâncile vechi și ține calea spre Văratic, acolo unde se lasă îmbrățișat de un apendice al lacului Costești-Stânca. Dacă între Druță și Horodiște râulețul curge ca un fir de apă ce abia-abia mai respiră, la Văratic am văzut o cu totul altă situație: aici Ciuhurul a căpătat proporții uriașe și a inundat întregul imaș mărginit de stâncile arhicunoscute. Întinderea de apă este traversată de podul impozant de la Văratic, ce asigură comunicarea cu satul Duruitoarea Nouă, aflat pe malul lacului Costești-Stânca. Față în față cu Văratic, pe malul opus, răsare un zid alcătuit din stânci înalte și golașe, ce ascund între ele grote și mici cascade. Aceste pietre, în frunte cu Ţiglăul, constituie emblema Văraticului, punctul de atracție ce adună în jurul său temerari și iubitori de cer albastru, ce se adună aici în fiecare vară.


Țiglăul de la Văratic. Foto: Alecu Reniță

 

De la aceste stânci, ținând calea spre vest, ajungem la Duruitoarea Veche, la poalele celui mai impresionant complex de stânci și grote, care a adăpostit cândva animale din diverse ere geologice. Mi-a plăcut să revăd această destinație iubită de turiștii aventuroși, mai ales că ultima vizită o făcusem cu 5 ani în urmă și de atunci s-au schimbat multe. În primul rând, la poalele stâncilor a apărut campingul „Duruita, camping la grote”, acolo unde turiștii pot beneficia de condiţii de cazare mai mult decât plăcute, în căsuțe rustice special amenajate sau la cort. Fondatorul campingului - Adrian Musteaţă, un vechi prieten al revistei „Natura” – s-a implicat personal în restabilirea unei căsuțe părăsite și transformarea acesteia într-un fel de nucleu al turismului local. Împreună cu un grup restrâns de susținători, el a curățit zona de paragină, a trasat poteci și a pus indicatoare, astfel încât orice vizitator se descurcă acum chiar și de unul singur.

În ciuda căldurii, am urcat repejor poteca accidentată ce ducea către platoul stâncos și am fost răsplătită cu o panoramă de neuitat a lacului Costești-Stânca clipocind la marginea satului Duruitoarea Veche. Căsuțele țărănești din prim-plan dormitau la acel ceas de odihnă, iar în plan îndepărtat apa lacului se pierdea la orizont în brațele cerului albastru. Pentru mine, acest complex de stânci calcaroase este la fel de important și maiestuos ca cel de la Stonehedge sau Carnac – este un loc unde s-a scris istoria noastră, a speciei umane care astăzi locuiește în acest spațiu. Ce norocoși suntem că avem și specialiști care pot să descifreze istoria codificată în aceste grote și pietre! 


Vedere a satului Duruitoarea Veche de pe vârful stâncilor. Foto: Silvia Ursul

Rămâne doar să păstrăm această vatră arhaică, de un pitoresc aparte, cu grote milenare, cu Ciuhurul și Prutul, care străjuiesc monumente arheologice și paleontologice de o valoare inestimabilă. O vatră ce are nevoie să fie iubită și îngrijită, protejată de oameni și autorități, despre care să spunem cu mândrie că și-a găsit în sfârșit locul în lista monumentelor patrimoniului natural mondial.

 

Silvia URSUL

Articol publicat în numărul 343