LUMINI PESTE VEACURI

Trecem pe sub podul de la Sănătăuca şi intrăm pe un tărâm plin de gravuri din alte timpuri. Ambele maluri adăpostesc pe costişe, pe terase sau pe platouri înalte, sate vechi moldoveneşti, legate între ele, pe o întindere de zeci şi chiar sute de kilometri, prin mii de fire nevăzute de călători, dar foarte bine cunoscute de fiecare nistrean. Şi de o parte şi de alta a fluviului, seminţia daco-latină a roit timp de secole şi a deprins din vechime arta de a se feri din calea invadatorilor veniți din Est, fără a-și părăsi definitiv vatra strămoşească.

O istorie îndelungată şi ascunsă acoperă localităţile riverane, deopotrivă cu Nistrul, care e prezentat de autorităţi ca o apă obişnuită, ca o resursă economică, fără trecut şi biografie proprie. Ştiu de la câţiva savanţi, cu obraz, că se evită şi chiar se interzice efectuarea de cercetări complexe în bazinul Nistrului – paleoarheologice, antropologice, etnografice, lingvistice, folclorice, religioase, arhitecturale –, pentru a nu aprinde fundamentul de paie al teoriei false a etnogenezei moldovenilor.

Ce va face Academia de la Chişinău şi conducerea de partid în fața cerinţelor lui Gorbaciov de a ridica ecluzele ideologice şi de a da drumul “transparenţei şi gândirii noi” în R.S.S. Moldovenească? Le vor permite oamenilor de ştiinţă să renunţe la clişeele şi abordările ideologice, le vor da voie să facă cercetări veritabile, care să nu insulte demnitatea umană şi identitatea naţională? E posibil ca pentru moldoveni istoria să nu mai înceapă de la 16 mai 1812 sau de la 28 iunie 1940, când a tot fost cotropită Basarabia?!

Instalăm tabăra în aval de Sănătăuca, la “rune”. Acum doi ani, în 1985, când scriitorul şi ecologistul Gheorghe Malarciuc m-a luat la baştina sa, la Japca, înainte de a ajunge în sat, am rămas foarte impresionat de terasa de deasupra Nistrului, împodobită de pietre uriaşe, de 2-3 metri înălţime.

Pietrele înfipte în pământ, păreau şlefuite şi pregătite pentru a grava pe ele texte. Nu ascund că îmi place să dau nume unor locuri deosebite, rămase fără denumire. Le-am botezat “rune”, fiindcă văzusem într-un film despre vikingi asemenea lespezi cu inscripţii codificate. Lui Gheorghe Malarciuc, care mi-a arătat, la pas, împrejurimile, i-a plăcut şi a adăugat: „Runele de pe Nistru. He-he, ce titlu intrigant pentru un material în presa unională!”

Sus de tot, pe capul de stâncă dintre Sănătăuca şi Japca, se zăresc câteva grote. Colegii ucraineni propun să escaladăm versantul dimineaţa, dar eu nu mai am răbdare şi îi rog să-mi dea voie să urc, fiindcă până întunecă mai sunt 2-3 ore şi reuşesc să mă reîntorc la cină. Auzeam o chemare de la înălţime. Şi nu m-am înşelat. În grotele greu accesibile, l-am găsit pe tânărul cercetător, arhitectul Eugen Bâzgu, care făcea măsurători în interior şi căuta însemne lapidare. Ne cunoşteam de la Chişinău, eram în relații prietenești, dar el era cam scump la vorbă în capitală.

Nu şi în grotele pe care le vedea ca pe niște nestemate ale trecutului nostru milenar, ca pe vestigii şi documente ale înrădăcinării sedentare a daco-latinității în această parte a Europei. Umbla în vârful degetelor prin grote de teamă să nu atingă alte urme imprimate de strămoşi şi de misionarii creştini în calcarul sfărâmicios, îmi arăta locurile de rugăciune şi de altar, îşi apropia palma de pereţii goi şi îmi spunea că simte pe aproape probele care să confirme viziunile sale neafişate. El vedea ceea ce eu încă nu vedeam.

Am ieşit pe cornişa de unde se deschidea o altă lume şi un alt univers. O zi ce nu voia să plece, împrăştia o lumină de crepuscul. Vulturii leneşi vâsleau uşor prin văzduhuri și se pierdeau încet în liniştea serii. Amurgul îşi lustruia culorile în apele fluviului. Colegii din tabără arătau mici de tot şi nu-i puteam identifica. Vorbele lor vesele se auzeau până în grote. Cu picioarele lăsate în gura prăpastiei, ne aşezăm pe streaşina Nistrului, de unde pustnicii vorbeau cu Dumnezeu. Ca astronomul din Scrisoarea eminesciană, Eugen începe a „scoate lumile din haos”, învârtind în faţa mea bagheta magică a timpurilor şi dând viaţă epocilor dispărute.

„Ne interzic să facem cercetări serioase în arealul fluviului, să studiem vestigiile şi straturile culturale mai jos de secolul VII, de când au venit triburile slave pe pământurile noastre. Dar, vorba ceea, tot răul e spre bine. Dacă „perestroica” va ajunge în ştiinţa moldovenească,  Nistrul va deveni cel mai căutat râu de savanţi, şi nu numai. E o ladă încărcată cu bijuterii dintre cele mai rare şi cele mai vechi din Europa.

Ca şi tine, umblu pe valea Nistrului din cont propriu şi caut probe care să îmi confirme intuiţiile. Ai observat că schiturile şi mănăstirile rupestre sunt vandalizate? Din câte cunosc, lupta cu religia nu face parte din programul lui Gorbaciov. Atunci, de ce le distrug? Şterg urmele trecutului? Nu ştiu, dar spaima că vor dispărea ireversibil aceste mărturii străvechi, mă face să le adun în studiul, în cercetarea mea privată. Să rămână documente şi pentru cei din mileniul trei. Ştii că în lucrările sale despre Dacia, Ptolomeu vorbea despre cinci  oraşe prospere de pe Nistru – Maetonium, Eractum, Carradunum, Vivantavar, Clepidava?

Le caut, fiindcă, în mod sigur, ele se află în apropiere de locurile de rugăciune ale dacilor. Grotele naturale sau cele făcute de om în malurile verticale au fost locuite şi părăsite de multe ori până la primele izvoade, sau consemnări cronicăreşti din evul mediu, despre lăcaşurile rupestre. Ceea ce pot să-ţi spun cât de cât documentat, e că Nistrul a devenit o arteră principală în răspândirea creştinismului pe meleagurile noastre şi spre Estul păgân încă din secolul IV. Schiturile şi bisericile rupestre creştine, în majoritatea lor, se întemeiau pe locurile de cult ale dacilor şi formau o reţea neîntreruptă de la Cetatea Albă până mai sus de Hotin, în apropiere de oraşul Halici.

În zorii creştinismului, apostolii, călugării, pustnicii veneau de peste Dunăre, din Dobrogea, sau pe corăbii, pe mare, până la limanul Nistrului, la Cetatea Albă, transformată în cap de pod pentru misionarii lui Hristos, de unde porneau pe jos, spre izvoare. De la Tighina în sus, de unde malurile de calcar ale Nistrului şi ale afluenţilor săi devin abrupte şi puţin accesibile, începe un lanţ de sihăstrii, dezvoltate de-a lungul veacurilor până la mari complexe monastice cum sunt cele de la Socola, Butuceni, Bacota, Horodişte, Halițea sau Leadoveni. După calculele şi cercetările mele e vorba de un sistem întreg, foarte bine amplasat în locurile cele mai camuflate şi inaccesibile pentru triburile jefuitoare.

Un sistem care, dincolo de invaziile frecvente ale prădătorilor şi păgânilor, de prigonire și de ucidere a misionarilor și pustnicilor, de cutremure și de alte cataclisme naturale, de distrugerile inevitabile ale hoardelor de nomazi, a funcţionat  aproape neîntrerupt, mai bine de un mileniu, şi s-a răspândit în jur pe distanţe de zeci şi sute de km.  Iată, am schiţată o hartă a reţelei de înaintare a creştinismului, care cuprinde în bazinul Nistrului, peste 40 de centre monastice rupestre.

E ceva de necrezut, fiindcă nici un alt râu din Europa nu a adăpostit în malurile sale atâtea lăcaşuri rupestre creştine. Distanţa de la un centru  la altul e de aproximativ 15-25 km, cam cât parcurge pe jos, într-o zi, un călugăr, de la o mănăstire la cealaltă. Îţi imaginezi, e vorba de o comunitate uriaşă, unită, care predică, se ajută şi înaintează cu jertfe mari, dar duce mai departe credinţa şi cuvântul lui Dumnezeu.

În timpul expediţiei, nu ai auzit la Leadoveni, Nahorneni, Mogilău, Holoșnița, Horodiște, Cosăuți, Rudi, Haliţea sau Bacota, de la oamenii simpli, despre sfinții valahi, despre sfântul Antonie? Ei, află că în arhivele din Ucraina se găsesc mărturii probate că pustnicii de pe Nistru au fost primii care au dus lumina lui Hristos pe Nipru, în Rusia Kieveană, că însuşi întemeietorul faimoasei Lavre Pecerska de la Kiev, călugărul Antonie şi-a înălţat mulţi ani rugăciunile la Domnul din chiliile scobite în pereţii verticali ai Nistrului”.

Aud strigăte din tabără. Suntem chemaţi la cină. Eugen refuză. Își strânge harta înșirată pe buza prăpastiei ca pe un hrisov voievodal. Rămâne în grote să urmărească bolta înstelată. Face şi cercetări astronomice. La despărţire, mă invită în timpul echinocţiului şi solstiţiului din 1988 la complexul rupestru din Horodişte, unde, promite, îmi va arăta printre primii cum funcţionează un calendar astronomic, secret, de-al dacilor.

Departe de ochii lumii, ferite de drumuri cunoscute, ascunse în maluri prăpăstioase, de-a lungul Nistrului, stau înşirate de sute de ani, un lanţ de locuri sfinte, care pe timp de zi sau noapte, licăresc de la distanţă. Aciuaţi în pereţii verticali, între apa Nistrului şi cerul nemărginit, bătrânii pustnici valahi au transformat fluviul într-o casă a Domnului, într-o arteră importantă a creştinismului, prin care duceau crucea şi cuvântul lui Dumnezeu spre întinderile nesfârşite ale Estului barbar și păgân.

Un cer albastru, fără de pereche, se deschide din fiecare grotă sau ferestruică cioplită, din fiecare scobitură sau chilie în care misionarii Domnului au înălţat neîncetat rugăciuni de slavă şi iubire în limba noastră, au privit depărtările şi au chemat îngerii să sfințească apa Nistrului, au împrăştiat luminile peste veacuri, au semănat creştinismul şi le-au arătat oamenilor calea spre Dumnezeu.

     Autor: Alecu RENIŢĂ 

(Episod din cartea „Pe Nistru, spre izvoare”, iulie 1987)

Articol publicat în revista NATURA, nr. 377

Susține Natura.md: Devino Patron!