O școală rămasă în amintirea locuitorilor satului Cupcui 

În urmă cu 100 de ani în satul Cupcui a fost înființată o școală de agricultură. Consătenii mei o știu doar din spusele buneilor. Aproape nimic nu a mai rămas din ceea ce pe timpuri a fost mândria satului, ducând faima în toată Basarabia și România. Puțini dintre copiii de astăzi, trecând pe lângă cele două coloane albe de la intrarea în sat, își mai dau seama că sunt ultimele fragmente ale unei epoci din istoria așezării. 

Renumita Școală Inferioară de Agricultură și Horticultură din Cupcui a fost deschisă la 1 aprilie 1922 de Guvernul României. A activat 22 de ani, până în aprilie 1944. Acea perioadă a fost cea mai frumoasă pentru satul Cupcui. Când din sat dispare un complex zootehnic, o fabrică de conserve sau plantații pe rod, cum a fost după anii ʼ90, este regretabil. Dar când din sat dispare o școală – este o tragedie. Anume aceasta s-a și întâmplat în satul meu de baștină, cu dispariția acelei școli.

 Pe lângă faptul că instruia tineri în agricultură, școala susținea o activitate economică de invidiat: ajuta locuitorii satului și din jud. Cahul în plan spiritual, prin desfășurarea seminarelor pentru agricultori, consultații, experiențe, dar și material. Aceasta ne-o dovedesc numeroasele documente de arhivă. Datorită lor, vom încerca să dezvăluim esența activității acelei școli și importanța ei pentru locuitorii satului. 

Plugari luminați într-un sat bogat 

Apariția Școlii Inferioare Agricole în Cupcui (ȘIAC) a fost o consecință a aplicării reformelor în învățământul din spațiul românesc după evenimentul din 27 martie 1918. Procesul didactic era bine pus la punct și corespundea întru totul Legislației României la acel timp. Reieșind din conținutul Legii supreme a învățământului profesional din România, scopul acelor școli agricole era de a le da tinerilor cunoștințe teoretice și practice: „Pentru a forma plugari luminați la sate și de a prepara personalul pentru conducerea de exploatații mici, cum și cel de subordine necesar întreprinderilor statului și particulare”. Școala pregătea agronomi inferiori pentru întreg sudul Basarabiei și a unei părți a României de Sud-Est. Despre aceasta ne mărturisesc documentele de arhivă. Unele detalii despre înființarea și activitatea ȘIAC le aflăm chiar dintr-un raport din 1928, expediat la București, întocmit de celebrul director al școlii agricole Pimen Cupcea. El menţiona că școala agricolă a fost plasată în conacul moșiei băncii ţărănești din Chișinău, situat la marginea de Vest a satului Cupcui. Pentru activitatea didactică a școlii i s-a atribuit teren arabil din moșia expropriată a fostului proprietar latifundiar Eugenia Celibidache, descendentă din familia nobilului Harizie Exarh, fost proprietar al moșiei satului, decedat la 1862.

Primul director al ȘIAC a fost George Constantinescu, transferat la Școala de agricultură din Mărculești (jud. Ialomiţa, România). 

Următorul director a fost instituit Pimen Cupcea, un basarabean născut în s. Lalova de pe malul Nistrului, absolvent al Facultății de Agronomie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași. 

La 1 februarie 1923, școala avea următoarea componenţă profesorală: Pimen Cupcea – director institutor, agronom. Preda următoarele obiecte: economia rurală, chimia, agrimensura, matematica și ca materie facultativă – limba franceză. Andrei Sârbu – institutor agronom. Preda agricultura generală și specială; zootehnia generală și specială, apicultura și zoologia; Petre Luţă – institutor agronom. Preda viticultura, vinificaţia, horticultura, legumicultura, botanica, meteorologia agricolă și geometria; Maria Carra – institutoare. Preda limba română, istoria, geografia, religia și desenul; Petre Agapie – conferenţiar, secretar-contabil. Preda contabilitatea agricolă; Solomon Iampolschi – doctor în medicină. Preda igiena umană; Alexei Potlog – șef de cultură horticolă și viticolă; Ioan Stoianof – profesor de zootehnie; S. Moloșnic – profesor conferenţiar în viticultură; Vasile Mălăcilă – inginer-agronom; Oscar Urheghi – șef de cultură horticolă și viticolă. 

Admiterea în școală se făcea în baza unui concurs. Școala era înzestrată cu tot necesarul: săli de clasă, manuale, profesori calificaţi, laboratoare și un punct meteorologic pentru evidenţa factorilor meteo, inventar agricol de performanţă, cămine și cantină, baie pentru elevi, loturi experimentale de viţă-de-vie, livezi, culturi legumicole, seră pentru elevii pasionaţi de cultivarea legumelor, fierărie, punct pentru arderea cărămizii din materie primă locală, nemaivorbind de grajdurile pentru cai, vite, stână de oi, fermă de porci. 

Aproape toată infrastructura școlii era concentrată și amplasată în mijlocul unui parc cu copacii de saforă pe o suprafaţă de aproximativ 3 ha. 

De la înfiinţarea școlii până în 1943, ultimul an de înmatriculare a elevilor la Școala agricolă, erau admiși anual câte 20-25 elevi. În fiecare an în sat se aflau circa o sută de elevi sosiţi la învăţătură din diferite localităţi ale Basarabiei, preponderent din fostele judeţe Ismail, Cetatea Albă, Cahul. Mai erau înmatriculați din România și chiar din Rusia. 

Majoritatea elevilor erau bursieri. Bursa se stabilea în dependenţă de însușita lor și se distribuia în ordinea clasificării candidaţilor reușiţi la examene, iar numărul de burse era stabilit de școală după posibilităţile ei materiale. Relaţii de amabilitate și de colaborare dintre școala agricolă și locuitorii satului s-au stabilit imediat după înfiinţarea ei în îndepărtatul an 1922. La înfiinţare, școala a primit pentru bună funcţionare doar o singură clădire, care până în 1919 fusese proprietate a unei filiale a Băncii Ţărănești din Chișinău, și un grajd de vite rămas de la un boier pe nume Bostan. Pe parcursul următorilor ani școala agricolă a creat locuri de muncă pentru săteni cu ajutorul cărora a fost construit un complex întreg de clădiri de menire socială (școală, cămin, cantină, club, case de locuit pentru profesori, depozit pentru produsele cerealiere cu două nivele, la nivelul doi putându-se urca direct cu carul, două beciuri pentru păstrarea produselor alimentare, grajduri pentru vite, cai, ovine, porcărie etc. 

De la înfiinţarea școlii a început să funcţioneze un cuptor de ardere a cărămizii din materie primă locală, la care lucrau oameni angajaţi din sat. După ce s-au construit obiectele de menire socială, o parte din localnici au fost antrenați să lucreze la cantină, căminul elevilor, grajdurile de animale. O altă formă de colaborare cu sătenii era arendarea pământurilor ţăranilor, care din anumite motive nu reușeau să le prelucreze. O mulţime de ţărani din sat primiseră pământ de la stat, după desproprietăririle marilor proprietari latifundiari. Școala agricolă punea la îndemâna lor tehnica de prelucrare a solului, sămânţă, iar rezultatele muncii erau împărţite conform contractelor încheiate între părţi.

Școala agricolă arenda pământ nu numai de la ţărani, dar și loturile de la primăria satului. Întrucât școala avea stână de oi, ferme de vite, porcine, unde își făceau lecţiile practice elevii școlii, era mereu nevoie de pășuni pentru păscutul animalelor și colectarea nutreţurilor. De aceea, școala în permanenţă, arenda pășuni. 

Școala se obliga să aprovizioneze la preţ redus locuitorii „cu grâu de primăvară treierat, porumb oranj (curat), orz în șase rânduri (curat) și alte seminţe bine alese, să împrumute sătenilor pluguri, boroane și mașini de semănat în limita posibilităţilor, cu o chirie minimă posibilă”, astfel, încât sătenii puteau procura seminţe calitative de grâu, orz, secară, porumb, soia, rapiţă... precum și animale de prăsilă (vaci, cai, ovine Karakul etc.).  

Apogeul școlii... a asfințit 

În anul 1939, ȘIAC atinge apogeul dezvoltării sale. Școala avea tot necesarul pentru desfășurarea procesului educativ al elevilor: un colectiv de pedagogi bine pregătit și o bază experimentală înzestrată cu inventar tehnic și viu (fermă de vaci, cai de tracţiune, turme de oi etc.). Al treilea director al școlii este Andrei Sârbu. Începe Al Doilea Război Mondial. Școala mai organizează înmatriculări ale elevilor, ultima fiind pentru anul de învăţământ 1942-43. În aprilie 1944, școala este evacuată în România cu tot inventarul viu: cai, vite cornute și turmă de oi. După aproximativ două luni de cale, suferă mari pierderi, deoarece o parte de inventar viu, în special turma de oi și vite cornute, cai au fost sechestrate de trupele germane dislocate pe teritoriul României, convoiul ajunge în Ciacova și este predat școlii agricole locale.

După terminarea războiului autorităţile sovietice decid să deschidă în baza fostei Școli Inferioare de Agricultură Cupcui un Colegiu (tehnicum) de veterinărie și zootehnie. În sat rămăseseră intactă infrastructura școlii și erau încă posibilităţi ca acest Colegiu nou-format să funcţioneze. 

Colegiul a funcţionat până în anul 1952, când din motive necunoscute a fost transferat în Leova. Din acel an în sat rămâne doar gospodăria didactică a colegiului, partea teoretică fiind trecută la Leova. Partea experimentală se desfășura la Cupcui pe terenurile agricole și în grajdurile de vite. Către anul 1962 Colegiul este transferat din nou mai departe de localitatea unde a fost înfiinţată școala agricolă, fiind dislocate în două sate, anume: facultatea de zootehnie în Brătușeni, iar cea de veterinărie – în Carmanova, raionul Grigoriopol. Aici, probabil, se termină definitiv epopeea unei școli de agricultură deschise la 1 aprilie 1922 de Guvernul Român. După transferarea Colegiului de veterinărie și zootehnie în Leova, clădirile eliberate au fost adoptate pentru un orfelinat de copii. Acesta a funcţionat câțiva ani, iar în primăvara anului 1954 se transformase în casă pentru invalizi, inclusiv cei de război.   

Victor CIOBANU, biolog, 

specialist în protecția plantelor 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 385   

Susține Natura.md: Devino Patron!