Prigoana

Merg desculț prin iarba încărcată de rouă și nu mă satur să savurez începutul unei zile noi din expediție. Nașterea zorilor de zi și a dimineții e un spectacol feeric al naturii, care îți dăruiește fărâme din miraculoasa Carte a genezei. Înainte ca zeița Aurora să deschidă soarelui porțile răsăritului, Nistrul își începe rugăciunea matinală, dând dezlegare corului de păsări de pe ambele maluri să umple văzduhurile cu triluri, care se revarsă într-o simfonie a prospețimii și trezirii generale. Abia pornește să se înroșească linia orizontului, când voalul de aburi emanat de apa curgătoare începe să se miște, să se destrame și să se înalțe sub cele mai diferite și ciudate forme.

Zorii de zi aduc lumina și o revarsă peste întinderile fluviului ca pe o binecuvântare. Iar ca  încoronare a spectacolului matinal, își face apariția dătătorul de viață și căldură – Soarele. Costișa, acoperită de pădure de pe celălalt mal, se luminează treptat de sus în jos, până începe, pe la mijloc, să strălucească o cupolă ascunsă în desișul verde-închis. E ceva magnific să vezi cum soarele se oglindește pe acoperișul în formă de „ceapă” și împrăștie jerba de scântei în spațiu. Imaginea cupolei îmi pare cunoscută și îmi dă fiori. Brusc, memoria îmi aduce din subconștient imagini cutremurătoare și mă aruncă în alte timpuri.  

Un țipăt îndepărtat, din valea Cogâlnicului, îmi zguduie copilăria. „Arde biserica, arde biserica!”— răsuna vocea stridentă și speriată a unui băiețel, care se împrăștia ca un dangăt și umplea lunca înverzită. Inconștient, ne-am îndreptat privirea spre locul, unde se afla biserica noastră, dar ea nu se vedea după draperia verde a copacilor, care marcau hotarul localității. „Încolo uitați-vă, încolo” — striga băiatul cu vocea speriată, arătându-ne cu mâna înspre vecinii din josul Abacliei. În depărtare, pe costișa de la Rumănincu (Romanovca), se vedea ca în palmă biserica și fumul ce se înălța în rotocoale negre deasupra cupolei. Nu știu câți copii eram în luncă, pe imaș sau în râu, dar cineva a început să fugă în acea direcție și, în câteva clipe, am început să alergăm încolo cu toții. 

De la Cogâlnic până la biserică să fi fost 2-3 km. Cred că am ajuns într-o suflare, căci încă nu se adunase foarte multă lume. Nu prea departe de pereții înnegriți se află un cordon de soldați, care nu permitea oamenilor cu vedre de apă în mână să se apropie de biserica învăluită de fum, iar mai sus, prin ferestrele de sub acoperiș, țâșneau intermitent limbi de foc. Un militar în uniformă, situat între soldați și mulțimea adunată, gesticula din mâni și tot striga: „Duceți-vă cu toții acasă!  O să cadă biserica peste voi. Acuși se prăbușește. Vă ordon, împrăștiați-vă”.

Lumea făcea câțiva pași în urmă, dar să plece, nici vorbă.  Dimpotrivă, din diferite părți, se scurgeau oameni spre terenul viran, înșirat până hăt spre cimitir.  Împreună cu prietenii mei din mahala, ne țineam încleștați de mâini, să nu ne pierdem în forfota generală. Înghesuiți și împinși, când în dreapta, când în stânga, din cauza maturilor, vedeam doar partea de sus a bisericii și flăcările, care se întindeau să cuprindă „ceapa” și turla cu cruce. Mulțimea fremăta. Tot mai frecvent auzeam cam aceeași vorbă: „Antihriștii au pus dinamită, dar n-au putut s-o arunce în aer și au dat foc la biserică.”  Lângă mine, o femeie cu fetița în brațe, bălmojea cuvinte neclare, un fel de descântec, iar micuța printre lacrimi o întreba mereu: - Mamă-mamă, dar îngerii din biserică au ars sau au zburat? 

Ordinele militarului se pierdeau în vuietul maselor agitate. Cordonul de soldați împingea oamenii cât mai departe de biserica în flăcări. Sub presiune, dând înapoi, am dat de o movilă de lut, cam de un metru înălțime.  Urcăm pe ea, chiar dacă ne lunecă picioarele. De sus, se vedeau și soldații, și poporul. Încă nu-mi trăsesem bine sufletul de pe „înălțimea cucerită”, când acoperișul se prăbuși în interiorul lăcașului, aruncând spre cer cenușă, fum și scântei. Lumea căzu în genunchi. Unii băteau mătănii, alții își făceau cruce. Cei din apropiere, când își ridicau ochii spre ruinele fumegânde, rosteau două cuvinte necunoscute nouă – „boje upasi”. Minune, dar scheletul cupolei sub formă de ceapă, nelegat direct de acoperiș, împreună cu turla ce sprijinea crucea, au rămas neclintite.

Peste câteva luni de la incendiu, la comanda autorităților din orășel, doi „bezbojnici” (antihrişti) au urcat până pe turlă să arunce crucea, dar au alunecat, au căzut jos și au sfârșit în chinuri. Abia după moartea lor, a revenit batalionul de soldați-geniști, a minat zidurile carbonizate și, la trei dimineața, când lumea dormea, o explozie puternică a transformat  într-o grămadă de pietre și cărămizi, frumoasa și rezistenta biserică de la Rumănincu.     

Apa curgătoare duce amintirile și anii spre alte limanuri. O cărăruie abia vizibilă, ca un fir subțire, leagă malul Nistrului de o stâncă înaltă, ce se proiecta pe versantul aproape abrupt. Îmi încep urcușul fără să știu destinația, urc cu încrederea că cineva, acolo, sus, mă așteaptă. Pe la mijlocul stâncii, observ trepte săpate în piatră, spre o grotă laterală, trepte roase de ploi și vânturi, pe care urc. Intrarea în grotă mă uimește: un lăicer lung, în dungi colorate, duce în adâncul luminat de candele. Jur-împrejur – curățenie ca în Casa Mare.

Îmi las încălțările la intrare și merg desculț 3-4 metri, până mă opresc în fața altarului săpat în calcar, pe care stă deschisă o carte veche. În firidele adâncite în pereți se află icoane înseninate de licărul de la opaițe. Totul este viu, autentic și real. O fi prea dimineață. Poporul credincios încă nu se vede, dar slujba continuă fără întrerupere. Lumina se împrăștie în grota semiobscură, iar rugăciunile nerostite plutesc prin văzduhul tămâiat. Credința prigonită și-a găsit refugiu, cât mai aproape de ceruri, departe de nenorociții, care dădeau foc la biserici sau le transformau în ospicii, cluburi, centre de ateism, depozite sau grajduri. Nu e nimeni, dar opaițele și candelele ard, cartea de rugăciuni e deschisă, cuvintele de iubire către Dumnezeu se înalță în tihnă deplină.  Îmi imaginez întreaga Basarabie creștină în grota ascunsă de ochii satrapilor comuniști, Basarabia nesupusă, Basarabia cea legată pe vecie de Dumnezeu. Ies pe terasă. De sus, în vale, se vede complexul monastic de la Călărășeuca. Peste câteva ore voi fi acolo. Încep să cobor și aud vocile din trecut, desprinse ca o rugă din cartea deschisă de pe altar. 

Înainte de „eliberare” basarabenii nu erau bogați, dar aveau de toate – Oameni, Țară, Dumnezeu. În nici un an, chiar dacă și-au tăinuit comoara în adâncul sufletului,  lor le-au luat și Țara, și Oamenii, și pe Dumnezeu. 

Ceea ce au văzut basarabenii din primele luni de orânduire nouă le depășea închipuirea despre antihriști și iad. În capul lor nu intra felul de a fi al Moscovei, care proclamă fericirea universală a popoarelor lumii, dar ridică mâna asupra lui Dumnezeu, se răfuiește cu preoții și credincioșii. În clipa, când au devenit martori la devastarea și incendierea bisericilor, la asasinarea sfinților părinți, basarabenii au înțeles că vor trăi vremuri cumplite, îndelungate și, supraviețuirea lor va fi legată nemijlocit de păstrarea lui Dumnezeu în suflet și în familie. Prigoana lui Hristos și a sfintei cruci din primul an de „eliberare” a fost semnul cel mai clar perceput de basarabeni că pentru ei se deschid porțile iadului și începe drumul pătimirilor, fără să știe cineva, când va veni Ziua Învierii și cine va ajunge la acea zi să dea glas suferințelor îndurate de milioane de suflete, supuși la încercări de neimaginat. 

Săpată în malul drept al Nistrului, mănăstirea rupestră Bacota oferă un loc de întâlnire cu îngerii și cu misionarii creștinismului. Foto: Alecu Reniță

Mă reîntorc la tabără. Soarele dimineții e cam la o suliță pe cer și  umple întreaga vale a Nistrului cu lumină și căldură. Ceața se mai ține agățată de împărăția verde a pădurii de pe malul basarabean.  O fi 7 sau 8 dimineața, când dezlegăm bărcile și ne îndreptăm spre Călărășeuca și rezervația Rudi-Arionești. Plutim în liniștea matinală. Încă evit să le spun colegilor că ieri, la Otaci, am avut primul incident cu miliția. Probabil, vlăjganii în uniforme mă urmăreau din tufari, că nici n-am reușit să fac primele fotografii la biserica din localitate, transformată în depozit de sare, că trei milițieni m-au înconjurat, mi-au luat aparatul „Kiev-4”, au scos pelicula și au luminat-o sub ochii mei, avertizându-mă să nu îndrăznesc să revin, că atunci mă vor închide pe 15 zile și o să mătur străzile din orășel. M-am conformat „recomandărilor prețioase”, ca să nu pun în pericol derularea expediției. Ceea ce reușisem să fotografiez era un camion basculant încărcat cu sare, care intra cu spatele în biserică.

Mai târziu aveam să aflu că pe timpul lui Hrușciov, autoritățile spărsese pereții și ușa de la intrare, instalase o poartă cât să încapă mașinile și ele intrau cu sarea direct înăuntrul  bisericii. (Peste 2 ani, în 1989, am trecut pe la Otaci și folosindu-mă de „glasnosti” și legitimația de presă, am intrat în „depozit” și am văzut muntele de sare ridicat până sus, la ferestrele înguste, sub formă de ocnițe. Altarul fusese distrus și înlăturat pentru a mări suprafața. Frescele vechi se desprindeau, cu tot cu îngeri și tencuială, de pe pereții groși de aproape un metru, deoarece sarea penetrase în zidărie și se ridica în sus ca pecinginea. Biserica fusese aruncată în uitare, deși făcea parte din lăcașurile de cult construite de domnitorii moldoveni până la ocuparea țaristă a Basarabiei). 

La Călărăşeuca mă confrunt cu prima "operă" a statului-ateu de pe malul drept: un monstru de beton, care pretindea să ajungă o staţie de epurare a deşeurilor din Otaci, se ridica scabros chiar în faţa complexului monastic. Până la poarta ruinată de la intrare, la o margine de cimitir părăsit, aveam să întâlnesc o maică supraviețuitoare, cu ochii secați de lacrimi și să aud de la ea evocări triste, mai mult spuse în şoaptă. Rănită pe dinăuntru, orice aducere aminte, îi provoca dureri. Dacă aș fi întrebat-o ceva, ar fi dispărut. O urmez tăcut, fără s-o întrerup. Îi simt neputința, zborul frânt și trauma izgonirii din rai. Se chinuie, dar nu poate plânge. De atâta prigoană și umilință, i-au secat lacrimile. Din vorbele ei înțeleg că dădea târcoale mănăstirii, de peste trei decenii, cu credinţa nestrămutată că Dumnezeu va  face dreptate şi acestui loc profanat de comunişti. 

Intrăm pe un teritoriu devastat de barbari. O clopotniță veche, din lemn, cu clopotul smuls, stătea înclinată, gata să se prăbușească. Străjuit de stejari seculari, un lac limpede, alimentat cu apă din izvoare, e plin de paturi de metal. Mai multe imobile se află în degradare totală. Nu văd nicio fereastră întreagă. Pereții de la mănăstire sunt dărâmați în diferite locuri, iar inscripțiile și desenele obscene finalizează la capăt de zid cu arhicunoscuta steluță rubinie de la Kremlin. Tabloul dezolant mă domină și îl memorizez ca reprezentativ pentru tot ce a însemnat prigoana lui Hristos și atitudinea statului sovietic față de credința basarabenilor. În fine, pentru mine, întregul complex monastic devastat și pustiit e o imagine-simbol, o stampă de regim și de epocă ateistă.  

Maica mă călăuzește pe teritoriul părăsit de curând de alienaţi şi îmi arăta o istorie batjocoritoare de 30 de ani, desfăşurată sub ochii ei neadormiţi, de când călugăriţele au fost fugărite   din mănăstire.

 - Nu călca  pe trotuar, aud şi acum vocea ei tremurândă,  sub pietre şi asfalt se află icoane. Când ne-au fugărit din mănăstire, ploua. I-am văzut: de la biserică până la trapeză – 25-30 de metri – au făcut „trotuar” din sfintele icoane. După închidere, biserica a fost prefăcută în club şi, pe locul altarului, antihriştii au pus bustul lui Lenin. Pe urmă, au adus aici o brigadă de tractoare, iar pe timpul lui Brejnev au făcut o casă de nebuni. Doamne, cât de îngăduitor poți fi, – iartă-i, iartă-i că nu știu ce au făcut, iar pe mine, ajută-mă să uit! 

În malurile stâncoase ale Nistrului se mai văd firidele săpate în alte veacuri, străjuite de chipul lui Hristos. Foto: Alecu Reniță

Maica mă purta printre ruine și ziduri sparte. Îmi arată o casă, cu coloanele rotunde zgâriate, cu ferestrele smulse, dar care își mai păstra înfățișarea nobilă: „Aici se afla o bibliotecă de cărţi vechi, unele în coperţi de argint şi lemn. Când au venit peste noi, cât a fost iarna de lungă, au tot făcut focul în sobe cu acele cărţi în care se afla cuvântul lui Dumnezeu”. Maica vorbea o română veche, dulce şi la un moment dat pierduse distanţa în timp: îmi arăta pereţii scrijeliţi cu sfinţii văzuţi numai de ea, îşi făcea cruce, îngenunchea şi săruta poala unei mantii nevăzute, se ridica şi făcea plecăciuni unui cortegiu imaginar, care îi răscolea inima, credinţa şi tinereţea.

Pe o scară spiralată, cu trepte din lemn masiv de stejar, reuşesc să ajung în vârful turlei sparte. Printre bucăţile desfăcute de tablă ruginită şi spărturile mari se deschidea panorama mirifică a  Nistrului. Timpurile şi epocile se învălmăşeau. Jos, printre cărămizile sfărâmate se zărea haina cernită a maicii ce   aştepta cortegiul festiv; dincolo de zidurile mănăstirii se legăna un codru secular, iar păsările cerului zugrăveau arabescuri pe un albastru de cicoare. De la înălţimea turlei se auzea respiraţia de copil orfan a Basarabiei, suspinele Nistrului şi fâlfâitul de aripi. Dreptatea lui Dumnezeu, așteptată de milioane de prigoniți, părea pe undeva, pe aproape. Cine ar fi cutezat de la acea înălţime să dea definiţia libertăţii şi să numere păsările cerului?

Alecu RENIȚĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 374

Susține Natura.md: Devino Patron!