De 105 ani dorul de Unire, tot dor rămâne

Culorile Unirii atinse de penelul anilor  

Răsfoiesc fotografii de arhivă despre Marea Unire. Chiar dacă au peste o sută de ani, totuși mai păstrează culorile timpului pe hainele oamenilor – ițari, în mare parte de culoare deschisă, saricile mițoase și nelipsitele căciuli brumării sau poate negre -, iar cele trei culori, roșu, galben și albastru, nu diferă cu nimic de pe tricolorul de astăzi. Din pozele vechi, culorile atinse de scurgerea timpului s-au estompat, însă nu există nicio îndoială, dacă privești cu ochii minții, dar mai ales, ai sufletului, că oamenii, adunați cu steagul unirii în mâini au în cugetele și simțirile lor dorința ca neamul românesc să fie grămăjoară, că atunci când Dumnezeu a creat România Mare, ca Moldova întreagă, Ardealul și Țara Românească să trăiască împreună și să aibă un singur stat unitar și independent.     

Anul acesta s-au adunat 105 ani de luptă, de așteptare și de (ne)speranță că Unirea din 1918 se va repeta. Dacă fiul rătăcitor s-a întors acasă, de ce doi frați să nu se bucure de aceeași revedere? Oare nu vrea Dumnezeu să binecuvânteze strângerea de mâini a fraților, îmbrățișările sincere ale lor sau nu vor frații să se cuprindă după un secol bătătorit pe drumuri paralele? Drumurile noastre toate se vor mai întâlni vreodată? Sau poate ele nici nu s-au despărțit?     

Ochiul al treilea al Basarabiei visa neamul adunat grămăjoară și citea istoria adevărată din cărți interzise     

Anii ^,70, ^,80 ai secolului trecut au fost tinerețea și feblețea seniorilor de astăzi, care atunci formau o generație de tineri cu caracter, cu sentimentul demnității, dar vânați de cerberii KGB-ului. Citeau cărți interzise, cu împrumut unul de la altul. Saloanele de înfrumusețare sau vreun „club colectiv”, erau bibliotecile sau cenaclurile literare, dacă mai apucau un loc pe scaun în sălile arhipline ale amfiteatrelor, dacă nu, ascultau răbdători în înghesuiala de pe scări. Nu aveau biblioteci de carte românească, decât o secție de literatură străină unde îi puteai găsi pe clasicii români cu litere latine, cărți pe care bibliotecara ți le aducea după câteva ore de așteptare, iar ciclopul „invizibil” ascuns după rafturi se afla pe urmele cititorilor să vegheze ca paginile de românism să nu „infecteze constructorii comunismului”. Totuși, ochiul al treilea era generația de băieți, crescuți în familii de intelectuali patriarhali sau familii vechi de țărani cu sentimentul nobil al demnității de neam.

Acei tineri studioși voiau să restabilească o atlantidă românească în prea încercata Basarabie cu propriile lor aripi, dacă acestea nu ar fi fost deseori tăiate. Zborul lor e cosmosul pământesc pe care-l explorează și astăzi, dacă ne gândim la Nicolae Dabija, cel care a propus cel de-al treilea ochi pentru generația sa: Vasile Romanciuc, Leonida Lari, Alecu Reniță, Aurelian Silvestru, Boris Vieru, Ionel Căpiță, Andrei Vartic, Ioan Găină. Lista cu băieți frumoși, pentru că erau inteligenți, cu lecturi, cu bune maniere, elitari datorită lecturilor și profunzimii lor spirituale, este mai lungă. Lupta lor de astăzi, reflectată fie în publicistică, fie în beletristică, fie în ctitorirea unei școli sau biserici, este îndreptată spre generația de azi, care își cunoaște mai bine drepturile decât țara, care călătorește liber fără bilet de întoarcere, care a schimbat demult cartea pe o tabletă, care cunoaște multe istorii ale lumii, iar pe a lor o vinde cu tot cu cartea scrisă cu lacrimi de ai săi.    

Dacă 1 Decembrie nu ar fi sărbătoare în școli...   

Ziua de 1 Decembrie este considerată sărbătoarea națională a tuturor românilor. Din 1918, când a fost înfăptuită Marea Unire, ziua de 1 decembrie a fost numită Ziua Națională a Românilor de Pretutindeni. În Țară, această zi este declarată nelucrătoare, birourile și alte instituții își închid ușile, astfel, ca românii să se bucure de libertatea de a jubila, un prilej de bucurie să te gândești că țara se gândește la tine. În Basarabia, de 34 de ani, această zi a stat exilată în birourile autorităților, fără să fie considerată oficial sărbătoare.

Prin anii ,90, primul vânt al iernii ducea valuri de basarabeni în Țara Mamă, unii se opreau în capitala Moldovei, Iașiul de lângă noi, și admirau parada militară, alții plecau mai departe, până la Alba Iulia, mai aproape de România eternă. Ceilalți români rămâneau tot acasă, în Basarabia română, să facă sărbătoare din această zi ceea ce nici o guvernare n-a reușit să convingă populația de aici că pe 1 Decembrie se cântă cu adevărat „Nu uita că ești român!”.     

În școlile românești de la noi, de 34 de ani, pe 1 decembrie profesorii de română și de istorie au reușit să adune elevii într-o horă a unirii, cântecele patriotice au răsunat, răsună în fiecare an, în toate sălile de clasă, în curtea școlilor elevii își dau mână cu mână, inimi tinere de români, crescuți în orfelinatul cu un nume mai nou, R. Moldova, știu multe cântece, cântate de bunici: „Treceți, batalioane române, Carpații”, „Noi suntem români” ș.a. În acești peste treizeci de ani, adevărata lecție de patriotism, de dragoste de neam și țară se predă poate mai mult decât altădată în acele 45 de minute, grăbite uneori de vreun director de școală de teamă să nu-l ia la ochi autoritățile că-i mai român. Poate sărbătoarea de 1 decembrie, poate orele de patriotism, predate generațiilor de astăzi de profesorii care au conservat acest sentiment în fibrele lor atunci când, până la 1989 studenți fiind pentru cartea românească sau pentru dor de România se plătea cu exmatricularea sau cu exilul, i-au determinat pe mulți tineri să aleagă facultatea în Sibiu, Cluj sau în oricare alt oraș unde 1 Decembrie e liber să fii român.    

Cine mai subscrie: „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?”      

În manualele din perioada sovietică poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” de M. Eminescu nu se putea citi. Studenții anilor 70-80 o găseau în cărțile românești vechi ale unor profesori universitari, cumpărate la librăriile „Drujba” din Cernăuți, Odesa sau Moscova. Era o mândrie să te simți român măcar și într-o cameră de cămin cu studenți visători, măcar și pentru o seară, măcar și într-o închipuire teribilă, eșuată în acele timpuri cumplite. Nu știam, vorba lui Vasile Bănescu, că aveam „memorie fidelă și luciditate patriotică”. Cine mai știa versurile poetului național decât doar câțiva profesori care recitau această poezie în gând. A venit timpul dreptății după 89 când patriotismul lui Eminescu era retrăit de vreun recitator sau rapsod, când altă poezie a marelui poet „Doina” se recita să se-audă „pân-la Tisa”. Voci tinere și încrezătoare au început să cânte că nu se mai poate trăi „străin în țara lui”. Dar, cum doinele au dat glas, repede au și fost înăbușite. Dragostea de neam a fost considerată un pericol, acum însă nici măcar pericol nu mai este. A arăta că îți iubești țara înseamnă să-ți faci selfie la tricolor sau o fotografie alături de un artist care cântă o melodie patriotică. Cu prima ocazie, dacă zborul te duce departe de casă, șansa să iei un bilet înapoi este mică. Ce ți-ar dori țara ta, dacă și tu i-ai fi dorit ceva?     

Oamenii solidarității, oamenii dreptății

Dacă străbați țările lumii, oriunde vei găsi români. Neamul nostru a devenit o populație migratoare poate mai abitir ca altădată. Din păcate, guvernarea de ieri, de azi și de mâine nu-i poate asigura românului pacea viitoare. Îți va spune despre frumusețea naturii lăsată în spatele casei, despre calitățile semenilor, despre istoria încurcată de sute de ani, despre victoriile strămoșilor, despre mâncarea gustoasă. Va spune cât de mult le iubește pe toate acestea, pentru că sunt ale sale. Va plânge de mila acestor comori că sunt în grija unor conducători nepăsători. Ca să fie apărate, e nevoie de unire. Va aduce ca argument povestea marilor basarabeni din „Sfatul Țării” sau intelectualii și poporul deșteptat în anii Mișcării de Eliberare Națională. Ei sunt oamenii dreptății, dreptate scrisă cu sângele sutelor de generații din istoria neamului românesc, care au apărat cu viața lor Pământul, Limba Română, Unitatea Națională și Libertatea. 

Să ridicăm ochii din telefonul mobil și să privim pe cerul Patriei cum ne salută Tricolorul românesc!      

Autor: Silvia STRĂTILĂ, 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 382

Susține Natura.md: Devino Patron!