Fără efort, disciplină și rigoare există educație?

Fără efort, disciplină și rigoare există educație?

Elina este o tânără profesoară care își cunoaște bine meseria, dar mai mult decât pregătirea și atitudinea ireproșabile, îi place enorm să lucreze la catedră.

Tinerețea ei e mai mult în suflet, pentru că cearcănele i-au acoperit ochii de multe nopți  nedormite care îi cereau să facă planuri pentru lecțiile de a doua zi, să controleze lucrările care nu puteau fi amânate, să (re)citească opere, să mai știe că al ei copil doarme liniștit, că mai este  și soție acasă, nu doar cadru didactic la școală. Toate acestea fac parte din obligațiile profesiei și ale celei cetățenești, nu îi reproșează meseriei alese că o mai și obosește.

Elina are alte tristeți profesionale care nu-i aduc liniște. Școala a avut lumini și umbre  dintotdeauna - e un adevăr pe care îl știu cei din domeniu. Ceea ce mai puțin pot înțelege alții este cum să lucrezi astăzi cu elevii IT-iști, rapizi în a căuta o informație, dar nu numaidecât și să o analizeze, nerăbdători să asculte și să discearnă informația, incapabili încă să înțeleagă că le-a fost dat să se nască în epoca „timpului fără răbdare”. Și nu e vina lor, crede profesoara, atunci când e gata să înceapă ora de literatură, iar discipolii ei nu-și pot ridica privirea din telefon, curioși sau atrași de senzații adolescentine, dar mai ales încremeniți în clipa faustiană a imaginilor de pe ecran din care greu revin la realitate. Neomodernismul pe care îl trăim e într-o abundență de informații că de abia creierul reușește să le asimileze, încât și mintea slăbește să perceapă acest flux. Cineva probabil vrea să atragă tinerii, în digital, să transforme mintea copilului într-un computer cu o minte programată și deturnată într-un robot. Absorbiți de tumultul informațional, uităm să comunicăm, pandemiile ne interzic să ne apropiem unii de alții, iar în curând și mama va uita să-și îmbrățișeze copilul.

Profesoara Elina e prea inteligentă să creadă că se poate opune schimbării. Știe însă că efortul, disciplina și rigoarea „sunt armele” cu care își poate apăra și onora profesia, dar mai ales să formeze caractere pentru viață. A întâlnit și ea în lumea virtuală doi colegi reali, profesori ca ea, sobri în gândire, în comportament, cu atitudine și dragoste de pedagogie, cu multă răspundere ca aceste vlăstare să nu trivializeze adevărul, școala, valorile. Le povestește elevilor săi despre mari modele în pedagogia românească: Onisifor Ghibu, Aron Pumnul, Nae Ionescu, Constantin Noica, Spiru Haret, care spunea „să investim în educație ca să culegem roade în economie”. Acești monștri sacri ai învățământului sunt prea imperceptibili pentru o generație care trăiește într-o criză de inteligență.

Recent, Elina le-a vorbit elevilor despre doi profesori, contemporani cu noi, ale căror cursuri se pot găsi pe rețelele sociale: Ioan Ursu, profesor de matematică din Bacău, și Florin Colceag din București, numit „antrenor de genii”. Profesorul de matematică, Ioan Ursu, își începe ziua de muncă cu „bună dimineaţa, dragilor, și bun găsit la întâlnirea cu proful online!” Pentru profesorul din Bacău „banii nu contează și oferă aceste lecții, gratuit, într-o notă amuzantă care îi atrage pe copii. El spune că vrea să-i ajute pe părinții care nu-și permit să plătească un profesor pentru a face meditații cu copiii lor”. Profesorul Florin Colceag, care „îi ajută pe tineri să-și găsească drumul în viață”, „a pregătit peste 300 de olimpici și copii supradotaţi din România, dar crede că performanţa nu depinde doar de IQ, ci mai ales de felul în care sunt educaţi cei mici”.

Exemplele profesoarei despre colegii săi sunt ca tinerii să înțeleagă că profesorul și atunci când pare rigid, e același prieten cu ei. Rigoarea și organizarea, cerințele dascălului și disciplina, pe care le impune (dacă nu sunt înțelese ca norme) fac parte din condițiile educației clasice. Un profesor sobru este un păstor bun, nu neapărat blând și permisiv cu experiențele curioase ale tinereții. Oare sobrietatea nu e un respect față de celălalt?

Silvia STRĂTILĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 348