Mă doare sufletul că acest colţ de rai al nostru rămâne fără autohtoni

Interviu cu maestrul Spiridon Vangheli

- Dragă Maestre Spiridon Vangheli, aţi ajuns cel mai îndrăgit scriitor al copiilor, aţi făcut un drum lung şi neordinar în viaţă şi în creaţie, v-aţi dăruit întregul har şi nopţile nedormite copiilor. De la înălţimea celor 70 de ani împliniţi, cum se vede copilăria lui Spiridon Vangheli?

- Când suntem copii, ne grăbim spre cei adulţi cum se grăbeşte călătorul spre înălţimea muntelui. Abia când ajungi în vârf, descoperi că altceva n-ai ce vedea mai frumos decât valea pe care ai lăsat-o la poalele muntelui.

Cam aşa îmi văd şi eu copilăria. O copilărie, cred, ca multe altele, cu vise împlinite şi neîmplinite, cu surprize de tot felul, când un pom de cireşe abia rumenite din grădina nu ştiu cui îmi părea o avere straşnică şi un harbuz roz, rupt pe ascuns şi mâncat pe undeva prin păpuşoi, îmi părea mai dulce decât cel mai copt harbuz care venea mai pe urmă. Şi apoi trăia pe atunci mama, trăia tata, cum să nu-ţi pară timpul cela mai frumos de cum era? Mi s-au rărit şi surorile, şi fraţii...  D-apoi prietenii din mahala? S-au dus mai toţi, Dumnezeu să-i ierte, au rămas numai şotiile, pe care le-am făcut împreună.

De altfel, despre copilăria mea e penultima carte, pe care am scris-o nu demult - “Tatăl lui Guguţă când era mic” şi care a apărut într-o excelentă prezentare grafică, aparţinând ingeniosului pictor Ion Moraru.

Ilustrație din cartea copilăriei nostre - „Cușma lui Guguță”

- Locul de baştină, satul natal, oamenii şi ţara de atunci, cum arătau şi în ce măsură v-au influenţat sensibilitatea, percepţia lumii, imaginaţia, accesul la farmecul şi înţelepciunea cuvântului matern?

- Satul e cam acelaşi, aşezat tot pe malul Răutului (malul drept!), dar ţara era de câteva ori mai mare şi se numea România. Oamenii? De, îşi căutau de treabă, mai puţin încurcaţi în politică, mai mult cu mâinile pe coarnele plugului, pe coasă, pe furcă, când însă era vorba de-o sărbătoare, păi aceea era sărbătoare, fie horă, fie nuntă - auzeai trompeta hăt cine ştie unde în câmp trimis de părinţi cu vaca sau cu oile... Sărbători senine, de descătuşare şi apropiere între oameni, fără băutura diavolului care ne-a nenorocit neamul, nici nu ştiam pe atunci că este pe lume blestematul rachiu de casă, dar mite că vor veni vremuri când ţăranul nostru va ieşi din grajd nu cu o căldare de lapte pentru copii ci cu una de... rachiu!

De acolo, din câmp, auzeam şi clopotul de la biserică şi ne părea că sună de undeva de sus, de lângă Dumnezeu, şi ne făceam repede cruce cu gândul la păcatele, pe care le-am făcut în ziua aceea: „Iartă-mă, Doamne!” ziceam, ca să facem până seara alte păcate...

Frumoase mai erau pe atunci şi serbările la şcoală, luminate de ochii şi feţele părinţilor noştri, îmbrăcaţi ca de sărbătoare, şi care nu încăpeau în sală, aşa de mare le era interesul să-şi vadă odraslele pe scenă.

Lumea din jur era a doua şcoală, numai să ai ochi să vezi şi urechi să asculţi. Tata, un gospodar de frunte în sat, dar la poveşti nu prea era meşter, de pictat însă el îţi era omul - făcea cai cu călăreţi pe uşa grajdului, pe poieţică erau pictate păsări fel de fel, şi cum vaca era ziua la păscut, ca să nu-i fie urât viţelului acasă, o făcea pe Florica pe tot peretele...

Cum era însă vorba de poveşti, mama ne ducea în serile de iarnă la un vecin, la moş Toadere Putină. De spunea el o poveste, stăteai cu gura căscată şi sacul lui cu poveşti nu se mai deşerta niciodată.

Când am întrebat-o pe mama, de unde ştie el atâtea poveşti, mama atâta a zis:

- Păi are 40 de ani, cum să nu ştie?!

- Doamne fereşte, ce-i bătrân omul ista! am fost de acord cu mama. Îmi plăcea în casa lui moş Toadere şi pâinea lor, mai galbenă, o mâncam cu plăcere (mătuşa Mărioara punea şi o mămăligă-două în aluat, că nu le ajungea făină de grâu, erau multe guri), şi apoi aveau o masă mică rotundă şi se aşezau în jurul ei pe scăunele, când luau cina... Mă miram cum de încap atâţia la o măsuţă, ba ne pofteau şi pe noi încă. Acum îmi dau seama, că moş Toadere cu poveştile sale parcă îşi muta şi casa pe un tărâm de basm, deşi afară urla spulberul.

Era un om vesel, om de duh, un tămăduitor al sufletelor. În unele seri nu-l găseam acasă.

- S-a dus cu cumătru Nichita şi Arhip Butnaru la scos piatră, peste Răut, se dezvinovăţea mătuşa Mărioara.

Uneori auzeam de acasă cum latră seara vulpile în pietrăria aceea...

Avea şi moş Toadere scule de scos piatră, dar, după cum am înţeles mai târziu, oamenii îl luau mai mult ca să le ţină de urât acolo, sub pământ, în nopţile lungi de iarnă. De-ar fi avut felinarul lor şi un casetofon înăuntru, cu cât interes l-aş asculta şi azi pe Toadere Putină.

Ziceam mai sus de ochi şi urechi... Să fi avut vreo opt ani pe atunci, habar nu aveam că este pe lume obiectul fizica. Într-o zi, ieşind din sat, văd pe costişa dealului din depărtare cum ridică un gospodar ciocanul şi bate ţăruşul de la funia calului pe care voia să-l priponească. De bătut bate, dar... ca în deşert, lovitura se aude abia când ridică iar mâna... Îl întreb pe unul, pe altul, strâng din umeri. Până m-a dumerit fratele mai mare care învăţa la liceu. De unde puteam să ştiu că sunetul trebuie să parcurgă distanţa ca să ajungă la mine? Când cânta undeva cucul, necheza un cal, nu puteai să-ţi dai seama ce şi cum, aici însă nu era sincronizare şi imediat se năştea întrebarea de ce întârzie lovitura? Abia atunci am înţeles de ce vezi întâi fulgerul, apoi auzi tunetul.

- Aţi trăit timpuri grele, pline de cruzime şi duritate. Secolul XX, cu ororile sale - războiul, foametea, deportările, destrămarea ţării, prigoana intelectualilor, teroarea ideologiei comuniste, - acest secol a trecut prin biografia Dumneavoastră fără a vă fura sufletul şi sensibilitatea de copil. Care este taina scriitorului Spiridon Vangheli, cum aţi reuşit să treceţi prin malaxorul timpului fără să vă pierdeţi copilăria, sufletul de copil?

- Vorbeam mai sus de cartea autobiografică „Tatăl lui Guguţă când era mic”. Prima parte am scris-o dintr-o răsuflare, mai şi cu umor, de, aşa e scrisul meu, cum însă am ajuns la 1944, încearcă şi râde, când îţi vedeai părinţii şi neamul răstignit pe cruce! Dar nici nu puteam să mă opresc la o jumătate de carte. Cred că anume aici, în partea a doua, vin cu ceea ce trebuie să ştie copilul neapărat - prin ce au trecut buneii săi când erau mici, dar nu şi-au vândut sufletul. În literatura noastră pentru copii problema aceasta n-a fost tratată de nimeni.

O continuare a acestei cărţi este nuvela mea documentară „Copii în cătuşele Siberiei” la care am primit multe scrisori cutremurătoare.

Să am o taină? Nu am, desigur. Copilăria s-o pierzi? Asta ar însemna să te pierzi pe tine însuţi. Cruzimi, ce e drept, au fost destule, dar, poate că anume acel copil din suflet m-a apărat de multe ori. El o fi fost paratrăsnetul meu.

- Cred că nu exagerez afirmând că literatura pentru copii se scrie mult mai greu decât cea pentru maturi. Aţi avut mentori spirituali din clasicii noştri sau din cei universali, care v-au orientat, influenţat şi apropiat de acest gen de literatură?

- Făceam odată o antologie şi, ca să lărgesc aria de scriitori, îl trag de mânecă pe unul cufundat în literatura pentru adulţi:

- Dă-mi şi dumneata ceva, îi spun.

- N-am.

- Scrie.

- Măi Vangheli, mi se uită el în ochi, tu ştii câtă negreaţă am eu în suflet? Ţie negreaţă iţi trebuie?!

M-a lămurit pe loc. Într-adevăr, cu “negreaţă” nu faci nimic în literatura pentru copii. Lumină, desigur, e mai greu de făcut decât întuneric. Aceasta nu înseamnă că o carte pentru copii fuge de probleme şi trebuie să lustruiască viaţa. Mă ia groaza când includ televizorul şi uneori dau de emisiunea “Noapte bună, copii”. Rar de tot când vezi o pagină de literatură adevărată. Cine răspunde de timpul pe care îl pierd copiii şi părinţii? De ce ani în şir compromitem această emisiune? Chiar nimănui nu-i pasă?!

Relativ, avem o literatură bună pentru copii, se munceşte mult în acest domeniu la noi, dar, din păcate, mai sunt unii care cred că aici se prinde peştele mai uşor şi umflă capul copilului cu nimicuri. Critica literară să-şi spună atitudinea? Unde-i ea? A adormit de mult!

Mă întrebaţi de mentori spirituali? Desigur, că am stat în banca unor scriitori de la care ai ce învăţa, dar nu ei m-au apropiat de acest gen de literatură, ci copilul despre care vorbeam adineauri.

- Vă cunoaştem ca pe o fire foarte modestă care aţi lăsat cărţile să vorbească în locul Dumneavoastră. Ce calităţi preţuiţi la un om care ajunge să reprezinte partea veşnică a unei naţiuni - spiritualitatea? Cum Vă simţiţi când vă dau târcoale gloria şi premiile? Vă consideraţi un om împlinit?

- L-am întrebat odată pe tata când era de 90 de ani:

- Tată, ai ajuns la vârsta asta, o viaţă mare de om, spune-mi, în ce constă principalul pe lumea asta?

- He, a râs tata, dar tu de unde te-ai luat aşa de hâtru? Alegi principalul, dar secundarul cui i-l laşi? Nu, băiete, bucuria îi amestecată cu lacrima, trăieşte şi fii om de treabă, atâta.

Dacă cineva ajunge să reprezinte cu adevărat „partea veşnică a unei naţiuni”, să-i spunem numai „Doamne ajută!”

E adevărat, am cititori şi nu puţini, şi nu numai acasă, dar hai să lăsăm de-o parte cuvântul glorie - e prea de tot. Că mi-au venit şi nişte premii? Ele mă bucură, de ce s-o ascund, dar nu mai mult decât scrisorile pe care le primesc de la copii.

Om împlinit? Cine s-ar considera om  implinit?!

- La ce lucrează în prezent scriitorul Spiridon Vangheli?

- Nu prea am obiceiul să spun la ce lucrez, dar întrucât cărţile sunt aproape gata, pot trage storurile. E vorba de o Carte de citire, da, da, o Carte de citire pentru grădiniţă şi clasa întâi. Avem foarte puţină proză scurtă pentru vârsta respectivă şi vreau să completez acest gol.

După cum ştiţi, în municipiul Chişinău activează Teatrul de Păpuşi “Guguţă”, un teatru cunoscut nu numai acasă. Eram dator şi eu să ajut acest teatru şi iată că a venit ceasul - lucrăm la un spectacol care va vedea lumina rampei, cred eu, până la Anul Nou.

Dacă în alte ţări, să zicem Austria sau Suedia, sunt Institute şi Academii care studiază psihologia cititorului, influenţa cărţii asupra lui, noi nu avem nimic în acest sens. Primesc foarte multe scrisori de la copii şi am pregătit o carte neobişnuită in felul ei: „O sută de scrisori de la copii comentate de autor”.

- Unde v-au mai apărut cărţile? Ce noutăţi aveţi în acest sens?

- Noutăţi frumoase. Mă bucur că Guguţă, scris cu 35 de ani în urmă, trăieşte, îl caută cu acelaşi interes şi noile generaţii de copii. Iată că în august 2002, la Moscova, la o mare editură privată (“Drofa”), a apărut o nouă ediţie de lux a lui Guguţă în viziunea celebrului pictor Boris Diodorov.

Chiar săptămâna trecută am primit o telegramă din Italia, apare Guguţă şi în limba italiană în seria „Cărţile pentru citire în familie”. Prestigioasa editură „El Messaggero” mă invită la lansarea cărţii despre Guguţă care va avea loc la  Târgul Internaţional al Cărţii pentru copii din Bologna (Italia, aprilie 2003).

Şi dacă e vorba de cititul în familie, îmi permit să mă opresc mai pe larg la această problemă. Deprinderea de a citi joaca un rol central în procesul învăţământului, de asta depinde în mare măsură succesul copilului în şcoală, gândirea sa critică, gradul de dezvoltare şi, ca rezultat, integrarea lui de mai apoi în societate. Sunt nişte lucruri dovedite de specialiştii occidentali, în special din ţările anglo-saxone.

O comisie foarte autoritară, împuternicită de Consiliul Europei, a făcut sondări fundamentale şi în acest domeniu - nu numai cum citeşte, dar şi cum asimilează copilul textul şi cum îşi expune gândul. Cele mai bune procente la testări a luat Finlanda, 82 % din copii au susţinut examenul, Suedia - 78 la sută, Franţa - 75, Ungaria - 74, Slovenia şi Danemarca - 72, Germania 70%. Rezultatele au fost analizate la şedinţa specială a Consiliului Europei care a avut loc în 2000.

Aceste testări au cutremurat Europa. 30 la sută din copii rămân dincolo de bord! Au zburat o serie de miniştri din posturi, şefi de departamente etc.

Motivul? Ce determină succesul sau insuccesul?

1. Mediul de acasă (prezenţa cărţilor, ziarelor, revistelor).

2. Situaţia din comunitate (prezenta bibliotecilor, cooperarea părinţilor cu şcoala, şi, în genere, nivelul şcolii).

Guvernele mai multor ţări au luat măsuri urgente. De exemplu, Danemarca a îmbunătăţit gradul de calificare a învăţătorilor şi a mărit numărul orelor pentru citire şi scriere;

3. S-au revăzut programele de la universităţi şi colegii pedagogice. Germania: Guvernul a elaborat un program pe ţară – timp de trei luni în fiecare dimineaţă elevul găseşte pe bancă un ziar (i se dă gratis). Primele 4 săptămâni - ziare locale, apoi regionale şi la urmă centrale. Copilul află nu numai ceea ce se întâmplă în jurul său, ci descoperă, ajutat de învăţător, modalităţi de a scrie un text (comentariu, reportaj, cronică etc). De multe ori acelaşi eveniment e tratat altfel în diferite ziare, că nu la toţi li se dă acelaşi ziar. În felul acesta a crescut cu mult interesul de a citi şi nu o citire formală, ci una de analiză critică; Italia: La nivel de guvern s-a făcut un program care prevede ca citirea să fie încurajată în toate clasele şi să se dea o importanţă mai mare bibliotecilor şcolare, aprovizionându-le cu cărţi proaspete.

Modalităţi, desigur, sunt multe, iată una din ele practicată în Italia:

dintr-o sută de cărţi propuse de Asociaţia Scriitorilor elevii din gimnazii şi licee anual trebuie să aleagă numai 20. Alegerea făcută de copii e ridicată la rang major - cărţile selectate de ei sunt apoi prezentate la Expoziţia Mondială de la Bologna. Mai mult decât atât: cele mai bune recenzii ale copiilor sunt plasate pe o pagină specială din internet, tot acolo învăţătorii fac diferite propuneri cum să-i atragă părinţii pe copii să citească şi care este rostul cititului.

În Suedia părintele e sfătuit pe toate canalele (televiziune, radio, ziare, şcoală) - spre binele copilului său - să citească în fiecare zi măcar o oră împreună cu copilul. O jumătate de oră copilul e stimulat să-i citească părintelui cartea, altă jumătate de oră copilul să asculte cum îi citeşte mama sau tata. Faptul acesta e considerat de o importanţă aşa de mare, încât guvernul Suediei restituie cheltuielile pentru cărţile pe care părinţii la citesc împreună cu copiii lor. În consecinţă, având o populaţie numai de 9 milioane (0, 15 % din populaţia globului), 2 % din titlurile apărute anual pe planetă sunt tipărite în limba suedeză!

Şi fac bine ţările că o idee bună trece imediat şi dă efecte şi la vecin. Un prieten de-al nostru, Vitalie Lemne, invitat la serviciu în Germania, ne povestea astă vară că timp de 2 ani a cumpărat o groază de cărţi în limba germană pentru fetiţa lui (i s-a dat lista de la şcoală care cărţi anume), ba mai mult chiar, trebuia sa găsească timp ca să le citească împreună, mai ales că fata încă nu ştia bine germana. Efectul n-a întârziat să vină: când au terminat astă primăvară şcoala primară, din 20 de copii numai patru au fost recomandaţi pentru gimnaziu printre care şi Constanţa Lemne.

Spiridon Vangheli. Foto: Vadim Șterbate

-Dar hai să ne întoarcem acasă…

Erau cândva Cărţi de citire, acum nu mai sunt! Literatură mai n-a rămas prin manuale, a cui este această idee îngrozitoare?! Copilului îi trebuiesc emoţii, nu numai manuale de Limbă şi încă ce fel de manuale - de beton! Ele să-i altoiască gustul pentru citit?! I-l taie definitiv şi pentru totdeauna. Se fac nişte culegeri suplimentare de literatură, dar când te uiţi cum sunt alcătuite şi acelea - îţi pui mâinile în cap. Nu predomină criteriul valoric şi interesul copilului, ci schemele didacticiste care îi omoară pofta de a citi.

Odată şi odată trebuie să ajungă şi la Banca Mondială adevărul, care e situaţia cu manualele în clasele primare din Moldova. Era cândva o listă care cărţi trebuie să le citească copiii în vacanţă, nici asta nu e acum.

Ar trebui să ne dăm seama, în sfârşit, şi noi, că nu de floarea mărului se scrie o carte, ori ca să iei de acolo o propoziţie şi să înveţi subiectul şi predicatul - cititul dezvăluie anumite trăsături de caracter, formează şi o personalitate, pregăteşte ziua noastră de mâine. Cât vom rămâne aşa, cu capul în jos, cei mai săraci, coada codaşilor?! Pentru ce ne pregătim copiii, aceşti copii minunaţi, că o avere mai mare noi nu avem?! Să ajungă ciobanii şi văcarii Europei?! Nu destul că au ajuns părinţii lor în situaţia asta?!

- Ce le-aţi dori cititorilor revistei „NATURA”?

- Sănătate, bineînţeles, şi vremuri mai bune. Mă doare sufletul că acest colţ de rai al nostru rămâne fără autohtoni.

Pe mâna cui îl lăsăm?! Străinul vine să ea, nu să ne dea. Codrul pentru el e lemn de foc, nu e strămoş, Prutul pentru el e o apă, nu o rană... Românul fără atmosfera de acasă e ca peştele pe uscat. Iată de ce când ajungi într-o Americă ori Japonie, oricât de civilizate ar fi, nu rezişti mult, îţi vine să-ţi iei lumea în cap, aşa te strânge în cleşte străinătatea, fiindcă nu poţi să-ţi iei şi ţara ta cu tine, ţara unde îţi rămâne sufletul acolo, într-o căsuţă de sub deal, la poale de codru ori pe valea unui râu.

Dacă au ajuns sute de mii de oameni să tot rabde sub teascurile străinătăţii pentru o bucată amară de pâine, au rămas mii de copii şi cresc fără mame; Moldova n-a mai trecut niciodată prin asemene tragedii, nici chiar când năvăleau tătarii. Răspunderea celor care au adus poporul la sapă de lemn este enormă. Cine-s ei?! Îi cunoaştem cu toţii. Dar când le vom cere socoteală?!

Pentru conformitate: Alecu Reniţă

Revista NATURA, august 2002

Susține Natura.md: Devino Patron!