Cu gândul la sărbători
natura.md
Dec 23, 2024 10:39
153
0
Cumva, reușise să adoarmă, spre dimineață, când zorii se iveau de după orizont, iar cocoșii cântau înnebuniți pe rând. Pleoapele căzură greu peste ochii obosiți, dar care tot mai tremurau, scoțând parcă la suprafață zbuciumul din suflet. Un geamăt greoi îl trezi, își ridică trupușorul sfrijit într-un cot și întrebă cu glas tremurând: „Vrei apă, mamă?" Un oftat chinuit îi răspunse în loc de cuvinte.
Băiatul se ridică din pat, iar frigul camerei îl cuprinse nemilos în brațele-i reci. Înfrigurat, luă cana ciobită de pe masă, o scufundă în găleata hârbuită. Buzele ei uscate sorbiră ușor apa rece apoi căzu istovită înapoi în patul care-i devenise dușman și prieten.
Camera mirosea a boală și a frig. A sărăcie și chin. Mihăiță apucă rapid câțiva știuleți dintr-o găleată veche, îi aruncă în soba amorțită de frig, rupse între degete o lumânare, o vârî între știuleți apoi o aprinse și suflă în foc. Focul mocni încet, pâlpâi și o flacără minusculă se ivi în soba înghețată. Afară era încă întuneric, doar candela mică lumina camera, obosită și ea.
Crăciunul era aproape. Frigul lui decembrie cuprinse satul, mahalaua și casa veche. Dar Mihăiță știa că nici anul acesta nu se va bucura de vreo sărbătoare. Pentru că boala și moartea își făcură loc în casa lor.
Ieși în curte, iar de undeva de la vecini se auzea un cocoș răgușit. Ușa scârțâi jalnic. „Trebuie să repar balamaua aia într-o zi". De când s-a îmbolnăvit mama, nu mai știe cum să țină gospodăria la un loc. Un copil de nici 10 ani, dar cu povara a două vieți pe umerii prea mici. Toate se stricau parcă exact acum când în sufletul lui era furtună. Și, cumva, reușise să își îndrepte gândurile spre ușa care scârțâie, spre lanțul câinelui care se rupse, spre gardul putrezit și spre grija de a avea cu ce face focul iarna. I se păreau probleme grave, demne de a fi prioritatea lui. Dar când liniștea se lăsa peste camera încremenită de frig, când mama adormea în sfârșit, își dădea voie să simtă. Durerea, neputința, revolta, frica. Toate se amestecau și-i paralizau mintea. Și în adâncul sufletului știa că moartea va veni, poate chiar mai repede decât se aștepta. Și atunci toată singurătatea lumii ar fi poposit în casa asta mirosind a frig și boală.
Crăciunul acela din cărțile de la bibliotecă nu există. E prea frumos să fie adevărat. Deși, cred că și la școală, în clasă, are colegi care se lăudau că acasă au brad adevărat, împodobit și cadouri frumos ambalate în hârtie cu globuri aurii, legate cu fundițe.
În ultimii ani învățase că sărbătorile nu sunt pentru toți. Așa cum nici sărăcia nu poposește la casa fiecăruia. Că, adesea, cel sărac trăiește nedrept de anevoios și că boala își face loc exact în casa lui. Știa că oricât s-ar fi zbătut, nu avea nici o șansă să plece din satul amărât unde trăia. Și când mama găsea o fărâmă de putere, îi mângâia obrazul trist și inima frântă și obosită. Și-i spunea printre lacrimi că atunci când simte că-l doare sufletul, să-l caute pe Dumnezeu că el nu lasă pe nimeni nemângâiat.
În ogradă se auzea ultimul cocoș cântând. Focul se aprinsese în sobă, iar flăcările jucau vesele pe pereții amorțiți. Ușa scârțâi ca un scâncet prelung, iar Mihăiță mai hotărât ca niciodată își spuse: „Chiar trebuie să repar ușa asta!"
Autor: Lilia Pînzari
Articol publicat în revista NATURA, nr. 392
Susține Natura.md: Devino Patron!
