Corjova: santinela de la Nistru

La prima vedere, Corjova este un sat care nu pare a avea prea multe de povestit. Primul semn care avertizează drumețul să nu se lase însă furat de aparențe este inscripția de la intrarea în sat, prin care corjovenii își afișează cu mândrie blazonul primei atestări, în 1362. În ciuda destinului nu tocmai favorabil, Corjova și-a construit povestea și personalitatea sa aparte tocmai din miracolul repetatelor renașteri. Iar resursa principală a acestei misterioase forțe de regenerare nu este alta decât dragostea pentru cultura națională cultivată permanent în școală, în bibliotecă, în casa de cultură, dar, mai ales, în fiecare familie.

Corjova: santinela de la Nistru

Ieşind din Chişinău direct către Valea Nistrului, la numai 35 de kilometri drumul se propteşte în satul Corjova. Până la Vadul lui Vodă, peisajul dominat de monotonia dealurilor despădurite nu prevesteşte cu nimic reputația de vatră de basm pe care Nistrul a creat-o aici, unde bătrânul fluviu este frânt pe genunchii dealurilor în câteva pitoreşti meandre. Dar imediat după Vadul lui Vodă un trup de pădure izbucneşte pe dealuri, lăsând să sclipească în vale, sub geana sa, apele fluviului care, atât de năvalnic în amonte, aici curge îmblânzit de şerpuirea strânsă a coturilor sale.

Nistrul la Vadul lui Vodă. Foto: Alecu Reniță

Din propria-i cenușă și din propriul scrum…
Povestea satului curge cu o continuitate remarcabilă, izvorând din poveştile împletite ale fiecărui locuitor, ale fiecărei generații, indiferent de greutățile care au pendulat peste el, ba dintr-o parte, ba din alta. De-a lungul veacurilor i s-a spus şi Korjev, şi Corjevo, după cum au fost stăpânirile vremelnice pendulate pe aici. Dar oamenii locului dintotdeauna i-au spus Corjova.Vitregiile diferitelor epoci nu le-au permis corjovenilor să ridice aici nici cetăți de piatră, nici castele şi nici mănăstiri, sau biserici durabile. De mai multe ori satul a fost ras pur şi simplu de pe suprafața pământului, dar de fiecare dată a renăscut, precum pasărea Phoenix, „din propria-i cenuşă şi din propriu-i scrum”.

Cele mai vechi dovezi de existență a unei aşezări umane la Corjova, coboară până în paleolitic, urcând apoi, treptat, spre clipa de azi, prin toate epocile istorice, de la daci, la vremea voievozilor, de când avem şi prima sa atestare documentară, într-o cronică a războaielor dintre tătari şi Marele Ducat al Lituaniei.

Aşezat în „calea răilor”, cum spunea cronicarul, satul a dovedit o autentică vocație de avanpost de rezistență, fără a avea ziduri de cetate, sau altă armură  decât îndârjirea oamenilor săi de a nu-şi părăsi baştina străbună şi de a-şi continua viața cotidiană, măsurată de calendarul tradițiilor, anume aici şi nu aiurea. Dacă nu ar fi fost vocația de santinelă a corjovenilor, puțin probabil ca urmaşii lui Manuc Bei, care a avut moşie aici, să fi putut ridica şcolile şi conacele care au făcut mult timp mândria Moldovei. La fel, nici ansamblul conac-parc din Bălăbăneşti nu ar fi rezistat.
În cartea sa, „Corjova, leagăn de dor”, Raisa Condrea, fostă profesoară de istorie şi directoare a şcolii din localitate, aminteşte câteva episoade dramatice din aceste renaşteri spectaculoase ale satului, ultimele fiind consumate în al II-lea Război Mondial şi imediat după el, când a început tragedia foametei şi a deportărilor în Siberia. În război, din tot satul, bombardamentele nu au mai lăsat decât două case în picioare, gospodarii reveniți din bejenie trebuind să îl refacă din temelii. După depopularea prin deportări, la fel, au mai trebuit mulți ani să treacă, până când supraviețuitorii au reuşit să revină acasă.De fiecare dată, Corjova a găsit resurse neştiute de nimeni să răsară exact pe acelaşi loc şi cu siguranță aceasta este amprenta de individualitate între celelalte sate basarabene. 

De la „Împăratul Traian”, la „Miss Corjova”
În timpul ocupației țariste, corjovenii s-au retras în „cetatea”spirituală a familiei, acolo unde valorile fundamentale au fost conservate şi promovate la nivel de individ. Astfel se şi explică apariția în 1918, ca deputați în Sfatul Țării a doi corjoveni, Afanasie Chiriac şi Ion Creangă, care au exprimat acolo voința consătenilor lor de a semna Marea Unire. 

Odată cu anul 1918, viața spirituală a comunei a cunoscut o perioadă de înflorire, redobândindu-şi demnitatea națională prin readucerea acasă a culturii în limba maternă. Alături de şcoală şi de biserică, celălalt focar de spiritualitate era Căminul Cultural, numit inițial „Împăratul Traian”. Începând cu 23 noiembrie 1936, instituția şi-a luat numele de „Santinela de la Nistru” şi s-a afiliat Fundației culturale „Principele Carol”. Activitatea era împărțită pe câteva domenii principale: sănătate (cu secțiile de igienă şi străjerie), muncă (cu secțiile de gospodărie model şi cea casnică), suflet (cu secția religioasă, cea teatrală şi cea muzicală) şi minte (cu secția bibliotecii, a analfabetismului, a artei populare şi meşteşugurilor, a folclorului şi a apărării pasive). 

În acest mediu au crescut câteva generații de corjoveni care s-au afirmat ulterior la nivel național în diferite domenii, de la cultură şi învățământ, la industrie şi construcții, la medicină şi ştiințe juridice. 

Peste ani, căminul cultural a continuat să promoveze tradițiile şi folclorul local, când mai intens, când mai puțin, după cum au fost vremurile. 

Recent, mai exact anul trecut, pe 8 martie, primarii ambelor localităţi Corjova, din raioanele Criuleni şi Dubăsari, au decis să unească malurile Nistrului, ca reacţie la lipsa de voință politică manifestată în rezolvarea diferendului transnistrean. Soluția a fost tot prin cultură, cei doi edili organizând o manifestare culturală comună şi un schimb de bune practici între administraţiile publice locale. Din păcate, presa centrală a preluat numai un segment din acest demers, respectiv pe cel legat de senzațional. Într-adevăr, unul din momente a fost concursul de frumuseţe şi inteligenţă „Miss Corjova”, la care au participat câte trei reprezentante din fiecare sat. Dar tot atunci a mai fost un moment dedicat şi cuplurilor care au împlinit cincizeci de ani de căsătorie. Și au mai fost şi multe alte momente artistice susținute de formații din cele două comune. După succesul de anul trecut, primarii ambelor Corjove îndeamnă lumea să le susţină iniţiativa de unire a celor „două lumi”. „Nu vrem să trăim aceeaşi tragedie cu cea a despărţirii malurilor râului Prut. Împreună cu primarul de Corjova, din Dubăsari, am decis să punem umărul pentru a uni localnicii noştri, dacă politicienii de mai bine de 20 de ani nu reuşesc s-o facă”, a afirmat atunci primarul Gheorghe Ojog, din Corjova de Criuleni. Poate că la ediția din acest an, primăria va avea inițiativa de a reda activităților Căminului cultural amploarea de altădată. Adică e bine şi cu Miss Corjova – trăim totuşi în secolul XXI ! – dar parcă nu e suficient.

Școala rămâne temelia rezistenței
Una din şansele Corjovei a fost faptul că a beneficiat mereu de un corp de dascăli devotați, cu vocație de apostoli ai culturii. Tradiția formată de învățători ca Nagacevschi şi Ojog, a fost continuată de generația Raisei Condrea, iar azi de cea a Ecaterinei Crâşmariuc, actuala directoare a gimnaziului.

Eforturile nu sunt mici - şi ele se cer făcute zilnic -, dar nici rezultatele nu întârzie să apară. La sfârşitul anului trecut, cele 11 calculatoare vechi, au fost înlocuite cu peste 20 de calculatoare noi şi cu o imprimantă. Profesorul de informatică spune că de acum va lucra nu doar cu elevii, ci şi cu profesorii, care vor trebui să-şi modernizeze metodele de predare. 

Accesul la cultură al celor 216 de elevi ai gimnaziului din Corjova nu se reduce numai la tehnologia de ultimă generație. La fel de importante rămân cărțile şi publicațiile de cultură, între care revista Natura este preferata multora. Pentru abonarea la revista „Natura” pentru anii 2012 şi 2014, elevii din gimnaziu au primit premiul „12 monumente ale R. Moldova”, iar în 2013, elevele Nicoleta Buţurea şi Ionela Cucu au câştigat premii la tombola de Crăciun. Și, iată că putem remarca şi roadele procesului de conştientizare publică făcută constant, de ani de zile, de revista
„Natura”, cu sprijinul cadrelor didactice.

Elevi ai gimnaziului din Corjova. Foto: Alecu Reniță

Elevii gimnaziului din Corjova s-au implicat în acţiuni de salubrizare, în cadrul „Lunarului ecologic”, pe şoseaua centrală a satului, pe malul Nistrului, la marginea pădurii, în jurul şcolii şi au  urăţat izvoarele din sat. De asemenea, în 2013, Gimnaziul din Corjova a ocupat locul III pentru participarea la Proiectul ecologic raional „Păstrează-ţi mediul tău”. În egală măsură, ei sunt deprinşi şi să comunice rezultatele educaţiei ecologiste primite. De exemplu, iată câteva materiale publicate: descrierea a patru izvoare din sat publicate în cartea „Izvoraş cu apă lină” (2008); scenariul  concursului intelectual „Cine ştie câştigă”, în ziarul „Făclia” (2010); excursiile „Un pas către cunoaşterea plaiului natal”, în „Natura” (2010); articolul „Copiii de la Corjova ştiu cum arată Moldova fără deşeuri”, în „Natura” (2012); articolul „Mai aproare de farmecul Naturii”, în revista „Florile Dalbe” (2012). 

Unul din regretele tinerilor de azi este dispariția Nistrului de altădată şi faptul că se face atât de puțin pentru a-l readuce la starea de odinioară. Până nu demult, la Corjova era o brigadă de pescari şi, în zilele bune, erau prinşi chiar şi somni de câte 300 kg. 

Din discuțiile cu mai mulți elevi, am reținut că rubricile lor preferate în „Natura” sunt cele care descriu rezervațiile naturale şi obiectivele istorice din R. Moldova, drumețiile, precum şi cele dedicate sănătății şi tradițiilor. Ei şi-ar dori să regăsească mai multe informații despre trasee turistice şi despre patrimoniul natural național şi universal. De asemenea, atât elevii, cât şi profesorii lor ne-au mărturisit că şi-ar dori să citească articole în care să regăsească pedepsele concrete aplicate persoanelor care provoacă degradarea mediului, ca să le fie şi altora de învăţătură. 

Biografiile individuale, jaloane în cronica satului
Istoria Corjovei nu a dus lipsă de personalități ridicate de aici, dar cronica cotidiană a fost scrisă de fiecare gospodar în parte. Spațiul  nu permite redarea fiecărei biografii, deşi ar merita poate mai mult decât a făcut-o Raisa Condrea în cartea sa. Dar măcar un exemplu merită a fi amintit, mai ales cu precizarea că nu este o excepție. 

Tudor Pădurean a muncit şase ani în Spania, la o fermă de vite. Avea acolo un salariu lunar la care acasă nu putea nici măcar visa într-un an. Și totuşi a revenit în Corjova, unde a înfiinţat o microfermă de vaci. Încă nu şi-a recuperat investiţia de 10.000 euro, dar nu este descurajat. A început cu două vaci şi acum are 10, la care se adaugă opt hectare de teren agricol. De muncit, munceşte singur, fiind ajutat doar de familie. Profitul lui de investitor este departe de câştigul de angajat din Spania. Statul nu îl ajută aproape deloc, nici cu subvenţiile împovărate de birocraţie, nici cu soluţii pentru achiziţia de tehnologie modernă. Dar pentru Tudor Pădurean  contează celălalt câştig, faptul că trăieşte. Acasă, aici unde îi sunt părinţii şi bunicii, unde sunt mormintele înaintaşilor.

Nistrul la Mălăieștii Vechi. Foto: Alecu Reniță

Îmbucurător pentru destinul Corjovei este că şi generaţia tânără promite să păşească pe acelaşi drum deschis de predecesori, al dragostei faţă de baştină. Hristina Minciună, profesoară de biologie şi chimie la gimnaziul din localitate, aminteşte câţiva dintre elevii care s-au remarcat deja ca tinere speranţe: Doina Ojog, Doina Nistrean, Maricica Cebotari, Mihaela Ojog, David Rotari, Vera Galagan, Alina Minciună şi Liuba Jalbă. Toţi aceşti copii au obţinut rezultate remarcabile la concursuri şi olimpiade raionale, republicane, dar şi internaţionale. Parafrazând cronicarul de odinioară, putem exclama şi noi, cu mândrie, „nasc şi la Corjova oameni!”.

Prezentul confirmă vocaţia pentru renaştere Ca acest gospodar, mai sunt şi alţii în Corjova. Mulţi sunt plecaţi la muncă peste hotare, dar aproape toţi se gândesc la ziua când vor reveni acasă
să investească în afaceri de familie. În 1998, în Corjova erau înregistrate 3500 de persoane. Astăzi, mai sunt 2700, dintre care 500 sunt pensionari, iar diferenţa o reprezintă tocmai cei plecaţi. Dar tocmai pentru că ei urmează acea chemare tainică ce a permis satului să renască de atâtea ori, Corjova nu este o localitate săracă. Dimpotrivă, este deschisă investiţiilor şi periodic primeşte „transfuzia” celor reveniţi acasă. 

Potenţial pentru dezvoltare există: pământ darnic, poziţionarea privilegiată pe malul Nistrului, cu peisaje fabulos de pitoreşti, oameni muncitori. Dar şi autorităţile centrale ar trebui să înceapă implementarea unor politici agricole cu adevărat atractive. 

Primarul Gheorghe Ojog, corjovean din viţă veche, a stabilit legături puternice nu doar între cele două Corjove, dar şi cu localităţi româneşti din judeţul Caraş-Severin. În cele cinci mandate de primar, el a reuşit să construiască un sistem centralizat de canalizare, o staţie de epurare, un apeduct, să asigure cu gaz natural o bună parte de gospodării. Datorită acţiunii Primăriei, în ultimii cinci ani are loc colectarea centralizată a gunoiului. În consecinţă, gunoiştile neautorizate au dispărut din jurul satului. Cu o serioasă experienţă în administrarea publică, îmbogăţită de cursurile europene de administrare publică locală pe care le-a urmat, el apreciază că, totuşi, în R. Moldova, descentralizarea încă nu s-a produs. Dar, la fel ca ceilalţi consăteni, nu dezarmează în faţa greutăţilor. La Corjova, oamenii au răbdare şi încredere în destinul lor, pentru că, de foarte multe generaţii, măsura timpului de aici este veşnicia. 

 

Ștefan Teriș

Articol publicat în numărul 265 din martie 2014