Satul Dolna, dragostea mea veșnică...

Dolna, o localitate mică, acum din raionul Strășeni, este satul meu de baștină. Dar nu numai acest lucru mă face să spun că Dolna-i cea mai frumoasă așezare de oameni dintre munții Carpați și Marea Neagră. Însuși poetul Grigore Vieru afirma acest lucru după vizitele sale la Dolna făcute cu ocazia Zilei poeziei – sărbătoare care, în timpuri sovietice, era dedicată poetului rus Aleksandr Pușkin. În satul meu de baștină exista un muzeu consacrat poetului rus, iar localitatea se numea pe atunci Pușkino. La o asemenea sărbătoare am făcut cunoștință în 1970 cu poeta Leonida Lari, care îmi va fi apoi ca o soră de cruce...

La începuturile mele ziaristice am scris și am apărat des denumirea veche a satului meu, sugerând că, urmărindu-se rusificarea Basarabiei, s-au promovat și la acest capitol ficțiuni, aici – precum că poetul rus, fiind deportat la Chișinău pe la  începutul secolului XIX, ar fi vizitat Dolna, la invitația unuia dintre feciorii lui Zamfirache Ralli-Arbore, care avea la periferia satului un conac. Mai țin minte cum, în copilăriile mele, alergam să ne jucăm La Curte, unde pe atunci se afla o МТС, adică o mică stație de mașini și tractoare. Iar Curte îi spuneam conacului boierului Ralli.

După armată, am lucrat câteva luni la filiala Muzeului „A. S. Pușkin” din Dolna și am căutat, dar nu am găsit documente privind vizita aici a celui despre care Vasile Alecsandri scria: „Fiind mai negru ca țiganii/ Ce-ai tot cerșit la noi cu anii,/Tu, cel primit cu dor de sus/Nici bogdaproste nu ne-ai spus”. Sigur, unii ar putea să-mi reproșeze că îl neglijez pe Pușkin, deoarece îi urăsc pe cotropitorii ruși, dar adevărul e că și poetul rus, venit atunci la noi în casă, s-a urcat pe masă și a vorbit foarte urât despre basarabeni. Citiți-l și o să vedeți... 

Legenda despre vizita lui Pușkin la Conacul Ralli a fost continuată. Dolna este aproape toată înconjurată de o pădure foarte frumoasă, care are două locuri atrăgătoare, cunoscute mai înainte de anii 65 ai secolului trecut cu numele de La Izvor și În Poiană. Conducătorii ideologici ai culturii de pe atunci s-au gândit ca în complexul muzeistic „A. S. Pușkin” din Dolna să includă și aceste locuri. Astfel, pornind de la ideea că poetul ar fi scris poemul „Țiganii”, fiind îndrăgostit de țiganca Zamfira, coborâtă cu șatra dinspre satul Bursuc, au numit cișmeaua Izvorul Zamfirei, iar poiana de alături - Poiana Întâlnirii. Frumos, dar e legendă...

Chiar am să vă aduc un exemplu cum pot fi create legendele. În toamna lui 1973, lucram ca ghid la muzeul din Dolna. Pe atunci veneau acolo foarte mulți turiști din toată Uniunea Sovietică. Într-o zi ploioasă a sosit un grup din Harkov. După excursie prin incinta muzeului, ieșiți afară, ploua și am arătat la două fete frumoase pădurea din depărtare, unde se află și Poiana Întâlnirii. Glumind, le-am spus că acolo Pușkin a iubit-o pe țiganca Zamfira, iar în timpul unei întâlniri ea și-ar fi pierdut inelul. Le mai zic: acum, fata care ar găsi inelul prin iarba poienei se căsătorește în același an... Incredibil, dar în primăvara următoare, mergând spre pădure cu un alt grup, din orașul Saratov, se apropie de mine o tânără și întreabă: „E adevărat că, dacă o fată găsește în iarba poienei inelul pierdut de Zamfira, se va căsători chiar în același an?”.           

În anii de mișcare națională, fiind de-acum un ziarist cunoscut, am bătut în multe uși oficiale și am muncit harnic cu scopul ca satului meu de baștină să-i fie întoarsă denumirea istorică. Bunul meu prieten și fost coleg de clasă Valentin Adam, mobilizându-mă să fac acest lucru, chiar mi-a spus: „Gheorghe, voi fi primul care îți voi turna dintr-o sticlă de coniac, dacă am să văd scris „Dolna” la intrare în satul nostru...”. Ehe, pentru mine dorința de a vedea acest lucru a fost un permanent coniac sentimental în anii tinereții mele... Pe când eram în armată, în Republica Democrată Germană, am scris pe un pietroi din unitatea noastră militară, evident - atunci cu caractere chirilice: „ДОЛНА. 1972-1974”. Toți colegii mei militari, inclusiv ruși, au memorizat adevărata denumire a satului meu... 

Muzeul a dus vestea satului

Există în părțile dinspre Micleușeni ale satului Dolna un loc numit de localnici La Cornești. Cândva, pe acolo au fost descoperite câteva temelii de construcții, despre care chiar și unii bătrâni spuneau că localitatea noastră fusese inițiată mai întâi acolo, prin secolul XV, menționată documentar în anul 1618. Dar apele care veneau de pe povârnișurile dinspre Bursuc i-au făcut pe dolneni să-și mute casele peste deal, într-o potcoavă de pădure, acolo unde se află astăzi Dolna.

Pe toți îi minunează peisajele de paradis de aici în vremuri de verde și de argintiu ale anului. Tocmai aceste peisaje și conacul boierului Ralli au făcut ca, la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului trecut, la Dolna să fie înființat muzeul „A.S. Pușkin”, iar satul – să poarte numele celui care a scris poemul „Țiganii”. Adevărul e că anume muzeul a dus vestea satului chiar și prin îndepărtate locuri din fosta Uniune Sovietică. În anii ’70 ai secolului trecut, muzeul, a fost restaurat, după care a urmat o altă renovare îndată după 2000. 

Conacul de la Dolna i-a aparținut căminarului grec Zamfirache Arbore Ralli, bunicul cunoscutului scriitor și istoric Zamfir Ralli-Arbore. Sigur, în timpurile sovietice, nu se vorbea mai nimic despre stăpânul adevărat al conacului, dar m-am bucurat să aflu că de la o vreme muzeul nu mai poartă numele lui A. Pușkin, ci este promovat ca drept „Conacul Zamfir Ralli-Arbore”, în care ghidul îți va vorbi nu numai de sosirea la Dolna a marelui poetul rus, ci și despre boierul căruia i-a aparținut conacul, inclusiv despre urmașii lui.

De altfel, același boier a construit și Biserica „Nașterea Maicii Domnului” din Dolna, locaș sfânt pe care sovieticii l-au închis și a trebuit să depun multe cereri și să bat în multe uși oficiale în anii de „restructurare” gorbaciovistă pentru deschiderea acestuia. Creștinii satului, organizați de Alexandru Pârău, s-au ținut mereu de mine ca să duc la bun sfârșit dorința lor.

Apoi, tot așa, venea o jumătate de sat cu autocarul la casa mea din Chișinău, ca să merg și să-l conving pe actualul mitropolit Vladimir să le dea și un preot, căci nu-l acceptau pe cel de la biserica din satul vecin. Ne-am bucurat toți atunci când am văzut că Dumnezeu ține cu dolnenii, căci chiar în acei ani se punea la cale ca biserica să fie inclusă în complexul muzeistic „A. S. Pușkin”. Dacă se întâmpla, cine știe, poate că apăreau noi legende, iar preotul bisericii ar fi fost nevoit ca, în predica sa, să menționeze și  faptul că poetul rus ar fi adus-o pe țiganca Zamfira la spovedanie anume în acest locaș sfânt...

În biserica din Dolna o să găsiți adusă de mine și înrămată o informație despre preotul Anatolie Spinei, duhovnic al creștinilor din acest sat în perioada interbelică. A scris despre el bunul meu prieten - istoricul Mihai Tașcă. Părintele Spinei a absolvit  Facultatea de Teologie din Chișinău în 1939 și a fost trimis la Dolna. Când au venit sovieticii în 1940, autoritățile locale l-au silit să părăsească casa parohială. S-au găsit și câțiva dolneni care au făcut denunțuri împotriva lui. Era învinuit de „ajutor acordat părții reacționare a burjuaziei internaționale” și de „agitație și propagandă contrarevoluționară”. A fost arestat și trimis în Siberia, unde i s-a aplicat pedeapsa capitală, prin împușcare, la 24 septembrie 1942.  

Învățători și învățăcei

Din păcate, Dolna e un sat sărac, iar sărăcia i-a făcut pe localnici să-și modeleze statornicia după vremuri, care mereu au fost vitrege. În perioada de mișcare națională, aduceam în sat grupuri de scriitori, pictori, interpreți, organizam diferite evenimente culturale pentru a-i mobiliza pe consăteni la schimbările democratice. Dar nu mulți s-au ridicat să fluture Tricolorul atunci. Din contra, sărăcia și frica băgată în sânge de regimul sovietic i-au făcut să fie mereu de partea celor cu promisiuni de viață ușoară: agrarienii, care au deturnat transformările democratice în 1994, apoi chiar comuniștii, iar mai nou -„șoriștii”. 

Modelarea spirituală a unei localități depinde de profesori, în primul rând. Nu am cunoscut învățătorii școlii din Dolna în ultimii ani, dar știu că pe peretele ei de la intrare mai stă basorelieful pilotului rus Kudreavțev, care, „eliberând” Moldova, ar fi fost doborât de militarii germani chiar în preajma satului nostru. A fost aceasta ideea unor învățători care au promovat masiv aici ideologia comunistă. Dar am avut și profesori buni în sat, în fața cărora ne descopeream capul cu câțiva pași înainte de a-i întâlni și-i salutam cu drag.

Azi, aș aprinde câte o lumânare, în primul rând, pentru Ana Mihailovna și Procopie Pavlovici Irodoi, învățători de „limba moldovenească” și matematică, pentru Alexandru Constantinovici și Tatiana Stepanovna Gojinschi, învățători de istorie și franceză, dar și pentru Eugenia Gheorghevna Mihalache, frumoasa mea învățătoare. Aceștia au învățat și educat dolnenii, lucrând încă în școala veche, unde se aduna și clasa noastră, una dintre cele mai exemplare în istoria satului, căci am avut colegi de clasă foarte buni.

Dintre ei, i-aș menționa numaidecât pe regretatul Valentin Adam, fost ofițer superior în poliția rutieră din Chișinău, Alik Gojinschi, inginer la Tighina, regretatul Anatol Irodoi, fost inginer în Chișinău, Gheorghe Condrea, fostul director al Școlii Vânători, raionul Nisporeni, Svetlana Ungureanu, fostă profesoară de limba rusă, Eugenia Boghiu, fostă profesoară de muzică, Ștefan Jurja, acum cavaler al Ordinului Ștefan cel Mare și Sfânt, Grigore Galițov, cel mai harnic combainist din Dolna... Puțini cunosc că zidul monumentului de la marginea satului consacrat celor căzuți în al Doilea Război Mondial e proiectat de mine și de colegul meu de clasă Gheorghe Condrea. Am participat și la construcția lui... 

Mai târziu, întotdeauna am regretat faptul că învățătorii noștri, cu frică de regim, nu ne-au vorbit mai nimic despre deportări și foamete, despre apartenența noastră la națiunea română. Mai mult, secretarii de partid comunist îi mobilizau să țină consătenilor lecții politice în care propagau regimul sovietic. Țin minte că satul era împărțit în patru și în fiecare parte era stabilită o casă în care mahalagiii se adunau o dată pe săptămână la informații politice. Una dintre cele patru case era a noastră. La ora de informații venea des Alexandru Constantinovici Gojinschi. În 1961, când Iuri Gagarin a zburat în cosmos, el și-a încheiat lecția cu: „Să vedeți, când americanii vor zbura pe lună, ei vor trebui să prezinte pașapoartele sovieticilor, care deja vor fi acolo”. Peste ani, am aflat că acest bun profesor avea atunci un frate drept stabilit în România...       

Eu am trecut prin Rai... 

Oricât de grea ar fi fost copilăria pe care ai trăit-o, peste mulți-mulți ani ți-o amintești ca o frumoasă poveste, ca și cum ai fi trăit-o în grădinile Raiului. Asta – mai ales dacă s-ar fi întâmplat la Dolna, unde eu am alergat ca prin grădini de eden... Mergeam cu capra la Bălana, ude tata lucra, într-o pădure la vreo trei kilometri de sat. Seara, dacă ne ajungea vreun camion, urcam în caroserie, iar capra rămânea și, cum alerga după noi, pulpele-i pline se păleau de pământ. Târziu, ajungea acasă și deschidea singură portița, cu coarnele... Altădată, tot într-acolo, treceam cu alți puști pe lângă Moara de vânt dinspre Învățătoarea și ne duceam să căutăm aurul ascuns de turci în hrubele de La Cotolei. 

Voi știți ce înseamnă să strângi fragi copți și să-i înșiri pe pai de mohor? Eu mai cunoșteam pe care colină și când se coace cutare sau cutare soi de cireșe. Mergeam și la furat poamă „coarnă”, „tărasă” sau „țâța caprei”... Cu Valentin, colegul meu de clasă, ne rătăceam în cele mai adânci fundacuri de pădure, unde beam apă dintr-un izvor aflat chiar sub rădăcina unui fag. Dar mai des ne opream să visăm lângă Izvorul lui Grigore Pârău, numit așa în cinstea celui care l-a îngrijit și l-a făcut frumos, ca mai apoi să fie promovat ca Izvorul Zamfirei. Acolo puneam la cale cum să facem ca arcurile noastre să fie cele mai puternice atunci când vom trage săgeți cu flăcări pe Dealul Stelei. Dealul Stelei era cea mai mare înălțime din sat, unde urcam cu învățătorii în ziua de 9 mai, săpam acolo în pământ colțuri de stea mare în care adunam vreascuri, aprindeam rugul și sărbătoream „ziua victoriei” până seara târziu...

Dacă vreți să cunoașteți cum e în rai, mergeți la Dolna, la marginile satului, lângă pădure, atunci când înflorește teiul... 

Eu iubesc Dolna. Pentru că-i cel mai frumos sat de pe pământ. Pentru că acolo m-am născut și am copilărit. Pentru că la Dolna sunt înmormântați părinții mei.   

Autor: Gheorghe BUDEANU

Articol publicat în revista NATURA, nr. 382

Susține Natura.md: Devino Patron!