Îngerul păzitor

Ucrainenii mă amuzau prin felul lor de a-şi exterioriza uimirea şi bucuria. Din prima oră de călătorie pe apă, tot ce vedeau ei pe pământul Moldovei îi încânta ca pe nişte copii scăpaţi dintr-un orfelinat. La orice staționare, de câte ori ieșeam pe mal, se mirau de bogăţiile pământului moldovenesc: de livezile încărcate de rod, de satele pitoreşti pline de verdeaţă şi de casele arătoase, de oamenii binevoitori care le vorbeau într-o limbă melodioasă, necunoscută şi care le dăruiau cu bucurie fructe şi legume din grădina lor.

A doua zi, după întâlnirea de la Naslavcea, am ajuns în orăşelul Otaci. Chiar pe mal, se întindea piaţa agricolă, una obişnuită, ca multe altele din localităţile nistrene. Îi însoţeam pe ucraineni printre maşini, căruţe şi tarabe, iar ei, uimiți, întrebau de trei-patru ori preţurile şi nicidecum nu le venea a crede că fructele şi legumele pot fi atât de ieftine. Au cumpărat cu duiumul sacoşe de piersici, caise, prune, roşii, gogoşari, că nu mai rămăsese loc în bărci pentru călători şi pentru două damigene de vin alb şi roşu.

Spectacolul a continuat şi seara, când am întins corturile pentru popas pe o insulă mare din mijlocul Nistrului. Jur-împrejur creşteau pomi fructiferi sălbătăciţi, dar doldora de rod: zarzări, peri, meri, corcoduşi, vişini. Ucrainenii tot întrebau, dacă au voie să culeagă, să mănânce fructe pe săturate. Le explicam că putem întâlni în afara localităților nu doar pomi singuratici, dar și pâlcuri întregi de arbori fructiferi, care rodesc fără îngrijire, că avem mii de hectare de perdele de protecție, între terenurile agricole, încărcate de fructe și pomușoare, că oricine are poftă, le poate strânge fără nici o restricție. Le spun, iar ei o iau de poveste, că bogăția de fructe lăsate în grija naturii mai mult le mănâncă păsările și animalele sălbatice, decât oamenii, fiindcă fiecare moldovean are tot ce îi trebuie în grădina de lângă casă: o mică livadă de 10-15 pomi roditori, o vie cu 30-50 de butuci din soiuri alese de struguri pentru masă și vinuri, o parcelă pentru zarzavaturi.

Ucrainenii abia intraseră în Moldova și încă refuzau să creadă că pomii din preajmă cresc de la sine, că cine doreşte, poate veni pe insulă şi poate culege fructe cât îi pofteşte inima. „Aveţi o ţară  binecuvântată de Dumnezeu! Aici e raiul pe pământ!”, ne-au spus oaspeţii după ce au gustat şi din vinul cumpărat de la Otaci. 

Încercam să-i apropii pe ucraineni, îi îndemnam să se simtă cât mai bine în călătoria pe pământul moldovenesc, dar dânşii evitau să vorbească deschis şi să intre în alte subiecte decât cele legate de Nistru. Probabil, se spionau reciproc între ei şi nici noi nu le inspiram încredere totală.

Din prima seară, la focul de tabără, ne-am privit în ochi. Era un fel de a comunica şi de a înţelege ce şi cât de sincer se poate vorbi şi discuta. Spaima de a fi turnat la securitate nu o puteai alunga nici în pădure, nici pe malul Nistrului, nici pe insulele singuratice. Regimul reuşise să bage frica în oase la aproape 300 de milioane de cetăţeni sovietici, să-i molipsească de spionită, de neîncredere reciprocă, să se suspecteze la serviciu, în comunitate şi chiar în familie. Stafia turnătorului omniprezent bântuia de la Sahalin până la Prut.

Rar, foarte rar, îndrăznea cineva să spună ceea ce gândea şi simţea. Până şi oamenii simpli se păleau cu palma peste gură, când le ieşea o vorbă mai aspră la adresa unor autorități birocratizate și ineficiente. Totuşi, la Lencăuţi, o bijuterie de sat, cocoţat deasupra Nistrului, s-a ivit ocazia să ating câteva subiecte tabu, să rup tăcerea şi să ies din limbajul papagalicesc de a repeta cuvintele şablon emanate de partid, cuvinte moarte, dar obligatorii în orice discuţie dintre cetăţenii sovietici.

Spre surprinderea mea, în curtea bisericii din Lencăuţi am dat peste un monument „înălţat în anul 1936 în memoria eroilor neamului românesc”, cu stema regală gravată pe lespedea de marmoră, cu lista de nume ale sătenilor căzuţi pe câmpul de luptă, cu rânduri de omagiere şi recunoştinţă săpate în piatră. Monumentul venea din alte timpuri, supraviețuise nu știu prin ce minune, avea o frumusețe simplă, naturală și finaliza, sus, cu o cruce sculptată. Din straturile groase de vopsea, așternute peste inscripții, scorojite de soare și spălate de ploi, nu rămăsese aproape nimic. Literele adâncite în piatră aveau claritate și puteau fi citite ușor.  Oaspeţii, văzând grafia latină încadrată elegant între țarțamuri de drapel, au crezut că e vorba de un mormânt comun al nemţilor ucişi în război. Au privit nedumeriţi unul la altul şi m-au întrebat:

     - Cum de nu l-au distrus „moscalii”? În Ucraina le-au făcut una cu pământul…

     - Nu e vorba de nemţi. E un monument înălţat în memoria eroilor de aici, din Lencăuţi, care au luptat în primul război pentru reîntregirea României.

De după învelișul subțire de var le arăt coroana regală, apoi le citesc textul în română şi îl traduc în rusă. Curioși, mă întreabă de unde cunosc și când am învățat limba română. Le răspund, că e limba mea maternă, nu e una străină. Apoi, curiozitatea și nedumerirea lor se amplifică. 

     - Din ceea ce ne traduci reiese că moldovenii au luptat pentru reîntregirea României? Ce interes aveau să moară pentru o altă ţară? Din câte am învăţat, România a atacat Moldova în 1918 şi a ocupat-o, iar poporul moldovenesc a opus o rezistenţă eroică şi a cerut ajutorul Uniunii Sovietice. După războiul civil din Rusia, când Armata Roşie s-a întărit, ea a trecut Nistrul şi a eliberat Basarabia de sub ocupația României regale.

Uneori, pentru cei umiliți și lipsiți de drepturi naționale, vin clipe absolut neașteptate, când atinși din întâmplare pe struna cea mai dureroasă, uită de sentimentul de autoconservare, de spaimele genetice și răbufnesc ca un vulcan adormit, aruncând în jur, aproape inconștienți, lava adevărului înăbușită ani în șir.

Fără să vreau, îi întreb pe ucraineni pe şleau, dacă îi interesează istoria adevărată sau anecdotele ideologice? La rugămintea lor, le spun fără ocolişuri, foarte clar și pe scurt, despre unitatea din vechime a românilor, indiferent de frontierele artificiale croite de cele trei imperii pe pământurile noastre, despre tragedia dezmembrării Moldovei istorice la 1812 şi despre rusificarea cumplită timp de un secol, când au fost închise toate școlile și bisericile în limba băștinașilor.

Le vorbesc despre Parlamentul „Sfatul Ţării” de la Chişinău, ales legal în 1917, şi despre decizia sa istorică din 27 martie 1918, când a votat Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă – România. Le arăt biserica ortodoxă din față, ridicată după reîntregire, monumentul eroilor, le spun ce operă uriaşă a realizat şcoala românească pentru populaţia băştinaşă analfabetă şi cum la 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică, în urma înţelegerii criminale între Stalin şi Hitler, ocupă estul României, adică Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, cu o populaţie de peste 4 milioane de cetăţeni români.

Mă opresc să-mi trag sufletul și privesc chipurile colegilor mei de la Chișinău și ale ucrainenilor. Păreau luminate de monumentul-relicvă, de crucea din vârf proiectată pe imensitatea cerului și de cuvintele desprinse din inimă. Din adâncuri înăbușite de tăcere, auzeam voci dragi, care mă îmbărbătau și licăreau peste bezna nedreptăților, ca opaițele pâlpâinde de la icoanele din casele basarabenilor. Dincolo de Nistru începeau să se adune nori de ploaie. Un vântuleț abia simțit mai mișcă o filă din istoria noastră exilată și interzisă. Nu mă puteam opri: m-aș fi sufocat între dorința de a spune adevărul până la capăt și teama de consecințe, dacă din prudență îmi întrerupeam expunerea.

     - Moscova ne-a rupt de la ţara noastră, România, am continuat pe o voce descătușată și mărturisitoare. Ea a umplut lumea cu minciuni: că moldovenii sunt o naţiune diferită de români, că au o altă cultură, tradiţie, istorie şi limbă. E cea mai insultătoare şi absurdă scornire a ideologilor de la Kremlin la adresa noastră. Orice intelectual basarabean, care respectă adevărul şi nu minciuna, o să vă spună acelaşi lucru – moldovenii sunt români get-beget, vorbesc limba română şi ţara lor adevărată e România. Dar, la fel de adevărat este că cine nu repetă şi nu propagă minciunile Moscovei despre naţiunea „moldovenească” e fugărit de la studii, e scos din serviciu, e marginalizat în societate şi, dacă îndrăzneşte să afirme public că moldovenii sunt români, e dus la casa de nebuni sau la „reeducare”, în închisoare.

De altfel, până la moartea lui Stalin și încă cinci-șase ani după dispariția tiranului, în Codul penal al RSS Ucrainene exista un articol special ce stabilea că moldovenii, care îndrăzneau să se identifice ca români, erau supuși pedepselor și condamnați. Avem dreptul să declarăm că suntem papuași, calmuci sau orice specie de pe glob, dar numai nu ceea ce ne-a făcut Dumnezeu – români. 

După ce am tăcut, ucrainenii, cu ochii dilatați de mirare, se uitau unul la altul, repetând aproape inconştient: așadar, moldovenii sunt români, moldovenii sunt români… Doamne, de unde să ştim? Brusc, Roman Didula s-a apropiat de mine, mi-a strâns mâna, spunându-mi că suntem fraţi de suferinţă, că popoarele noastre se zbat pentru libertate şi îmi promite, pe durata expediţiei, să-mi povestească despre drama prin care a trecut şi trece Ucraina Apuseană.

Un fulger uriaş a spintecat cerul. O ploaie venită din senin ne-a mânat în pridvorul bisericii de la Lencăuţi. Stăteam cu toţii sub bolta de la intrare, iar sus,  un înger păzitor, de pe care căzuse stratul de var, dezgolise o inscripţie veche, în alfabetul nostru românesc cu o rugăciune veşnică, în limba noastră prigonită de străini, în limba română. Ce gândire bolnavă o fi avut comisarul de la Kremlin de îşi închipuia că poate răpi îngerul păzitor al unui popor, acoperindu-l cu var? 

Alecu RENIȚĂ   

(fragment din cartea Pe Nistru, spre izvoare)

Susține Natura.md: Devino Patron!