Oraşul-surpriză

Oraşul-surpriză

„Maestrul și Margareta”. Un poster-invitație la teatru, al cărui culori (dar nu și semnificație) au fost șterse de ploi, ninsori, raze solare și timp, zărit în fugă, pe un stâlp, undeva în centrul orașului, mi s-a tupilat astăzi, involuntar, în memorie. Seara, deplasându-mă spre casă și „învârtind” în minte diverse idei, reflecții, amintiri… imaginea afișului mi-a revenit subtil în gând. Depănând treptat firul narativ al romanului, m-am trezit plutind în gol.

* * * 
Zbor și admir marea întindere de apă, alunecând deasupra Niprului… pe firul unei tiroliene din Kiev, contestându-mi, totodată, la, cel puțin, câteva zeci de metri deasupra fluviului, alegerile vieții (mai mult în glumă).

Ar putea fi o imagine cu în aer liber şi monument

Până să ajungem de pe un mal pe celălalt, alunecăm și pe firul narativ al acestui oraș-surpriză, punându-l repede sub ochiul microscopului. La capătul opus al acestuia însă, vom descoperi, cu uimire, și un fir de… păr adăpostind înlăuntrul său o ramură de trandafir. Sau, dacă schimbăm „vizorul”… o tablă de șah poziționată pe vârful plat al unui cui. Să nu credeți că m-a copleșit atât de puternic adrenalina – asemenea exponate și multe altele fac parte din sufletul magic al Muzeului Microminiaturilor (Mykola Syadristy), care, pur și simplu, te va învălui.

Pășim, astfel, și pe teritoriul complexului „Lavra Peșterilor”, unde vom explora câteva ore bune galeriile subterane ale chiliilor și lumea cupolelor aurite de la suprafață. De la înălțimile turnurilor, mai exact din clopotniță (aproape 100 m), capitala ucraineană ni se va înfățișa la 360 de grade, în diversitatea sa naturală, arhitecturală, istorică. 

Ar putea fi o imagine cu cer şi monument

De sus, de la depărtare, putem observa dealuri bogate în parcuri (la care poți urca și cu funicularul), plaja și faleza Niprului inundate de localnici și turiști, construcții de tip sovietic, clădiri de epocă, impresionante din punct de vedere arhitectonic și blocuri contemporane, biserici împodobite în straie tradiționale – colorate și strălucitoare, răsărind din abundență, monumente greu de trecut cu vederea din cauza dimensiunilor evidente – câteva dintre elementele, uneori discrepante, care construiesc împreună personalitatea „vizuală” a orașului-surpriză. Cum arată, însă, trăsăturile chipului său îndeaproape?

Ar putea fi o imagine cu în aer liber

Până în acest punct am parcurs 16 kilometri pe jos. Ne îndreptăm spre metroul de la Arsenalna, despre care se spune că ar fi cea mai adâncă stație de pe globul pământesc. După aproximativ cinci minute petrecute pe scările rulante, înaintând precum niște cârtițe în tuneluri aparent fără de sfârșit, tinzi să crezi că ar fi adevărată afirmația, îndeosebi atunci când și stomacul dă semne că e de acord. Coborâm la Hreșciatik, în inima acțiunii și, înainte de a ne continua drumul, poposim într-un local, ca să ne alimentăm bateriile cu niște bucate delicioase. Așteptând comanda, ca într-o scenă de film, privim prin pereții de sticlă ai micii încăperi către lumea de afară și, parcă, din această bulă ne dăm seama, un pic mirați, cât de animat este, cu adevărat, Kievul. În vâltoarea mișcării, simțim un suflu tânăr (pe alocuri, un „spirit” adolescentin, în sensul bun al cuvântului) și chiar motivațional. Ne aflăm în apropierea Pieței Independenței.

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Pentru că suntem inspirați să batem recorduri personale de distanță azi, ne ridicăm ancora (mai grea cu vreo două kilograme, probabil). Traversăm opulenta arteră, plină de magazine și restaurante, numită „Hreșciatik”. O secțiune semnificativă a acesteia devine zonă pietonală în week-end-uri și cu ocazia sărbătorilor publice, oferindu-le oportunitatea, astfel, artiștilor stradali și trecătorilor să se bucure de frumusețea spectacolelor în aer liber. Înainte de Piața Basarabiei, „busola” internă după care ne ghidăm și sistemul de navigare pe care, ocazional, îl accesăm, ne îndeamnă să virăm la dreapta, pe strada Bogdan Hmelnițki. Aici, edificii de cultură decorate memorabil ne-nconjoară la fiecare pas – Muzeul de Istorie al Kievului, Muzeul Național al Literaturii, Muzeul Național de Științe ale Naturii, Teatrul Național de Operă și Balet etc. Aruncând o privire pe harta virtuală, ne sare în ochi o denumire intrigantă atribuită unei fantastice clădiri Art Nouveau cu istorii/legende la fel de intrigante, dar pe care, din nefericire, n-o remarcasem anterior – „Casa cu Himere”. Păcat, însă, că e în direcția opusă. O lăsăm pentru data viitoare când vom cutreiera Kievul. 

Ar putea fi o imagine cu în aer liber

Cotind, iarăși, la dreapta, în calea noastră se ivește un hibrid arhitectural care ne provoacă să ridicăm câte o sprânceană ori chiar sprâncenele pentru câteva secunde – Poarta de Aur, o construcțiereplică a vechii intrări fortificate în orașul medieval. Avansăm pe traseul stabilit și ajungem, în curând, la cunoscuta catedrală „Sfânta Sofia” (cu turle îmbrăcate în verde crud), care asemenea complexului „Lavra Peșterilor”, este inclusă în patrimoniul mondial UNESCO. Ne-ntâlnim, apoi, cu albastrul liniștitor al mănăstirii „Sfântul Mihail”, care „se confundă” cu cerul, iar turnurile aurii par să ilustreze, de fapt, mai mulți „sori”. Într-un final, biserica „Sfântul Andrei” ne uluiește prin grandoarea sa. Unele pânze din târgul de la baza dealului, pe care este situat lăcașul de cult, ne cuceresc prin expresivitate și mesaj. Rămân „lipită” de pictura tristă și, totodată, plină de viață a unei umbrele, întrebându-mă de ce rezonez cu această lucrare artistică.

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană şi în aer liber

Plimbându-ne pe panta (strada) Sfântul Andrei, coborând acest Montmartre al Kievului, cum este supranumită colina, datorită similitudinilor de structură și atmosferă, ne intersectăm cu Muzeul „Mihail Bulgakov”.

 

* * *
Ai citit «Maestrul și Margareta »?”, mă-ntreabă din nou ecoul unei voci din trecut.
Nu...”
Îți recomand să citești. Ai câte ceva în comun cu Margareta.

Ar putea fi o imagine cu 2 persoane, inclusiv Sorenela Reniţă, persoane în picioare, în aer liber şi monument

Cred că se referea la zbor.

 

Sorenela RENIȚĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 248