Primăvara libertății

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 230 (aprilie 2011)

Primăvara libertății
Foto: Lucian Reniță

2009
Primăvară. Prier. Astenie politică. Aveam indigestie pentru toată hrana politică şi mediatică. Nu mai vroiam să fiu hrănită cu promisiuni goale, cu secere şi ciocane, cu ideologie comunistă...  Vroiam să se întâmple ca în poveste, să fac rost de apă vie şi să trezesc tot poporul „din somnul cel de moarte”. Vroiam să strig în gura mare: Trezeşte-te, patrie drogată!


5 aprilie
Ne-am adunat toţi studenţii basarabeni şi am pornit spre Bucureşti, ca să ajungem la Ambasada R.Moldova. Am mers cu trenul 14 ore ca să facem o schimbare, în ciuda faptului că unii trăiau la doi paşi de secţia de votare şi nu au mers. Atât puteam face eu pentru ţară. După opt ani lungi de aşteptare a schimbării cele 14 ore îmi păreau o nimica toată. Am avut răbdare. 

Dimineaţa, la Bucureşti, se adunase toată studenţimea basarabeană: Iaşi, Suceava, Cluj, Braşov... În faţa Ambasadei fluturau 3 culori româneşti şi bannere pe care scria frumos „Basarabia Votează”. Era un moment de răscruce. Am aşteptat în rând vreo oră. Am intrat. Am învârtit de câteva ori în mână ştampila „votat”, citind toată lista de candidaţi. Am votat. Era primul meu vot important. Eram duşmanul celor cu ochi înveninaţi împotriva propriului popor, eram duşmanul celor care minţeau că vor da oamenilor pâine şi salam de câteva copeici, celor care au rădăcini putrede, dar încă puternice în solul alimentat cu îngrăşăminte false, străine.

 

6 aprilie
Rezultatele fraudate m-au făcut să-mi pierd orice speranţă. Am ţipat de disperare. Nu se poate, mi-am zis. Nu mai vroiam să mă întorc acasă. Jumătate din alegători continuau să prefere minciuna şi drogul comunist. Încă patru ani roşii, încă patru ani de fărădelege, umilinţă şi românofobie. Chiar să fie Moldova Cuba Europei?


7 aprilie
Pe internet nu puteam accesa niciun site din R. Moldova. Reţelele sociale anunţau o revoltă. Din cinci în cinci minute cineva îmi scria ce se întâmplă în PMAN, adică Piaţa Marii Adunări Naţionale. Toţi studenţii ne-am adunat în faţa unui televizor şi ne uitam, la un post de televiziune românesc, ce se întâmplă acasă. Moldova1, postul naţional, îmi arăta cât de frumoasă e viaţa în Moldova, concerte, copii zâmbind şi nicio veste de ce se întâmplă la Chişinău. Atunci mi-am dat seama că s-ar putea ca mulţi, şi foarte mulţi oameni să nu ştie ce se întâmplă în propria lor ţară.

Am vrut să vorbesc la telefon cu familia mea, ca să vezi, nici reţeaua de telefonie fixă, nici cea mobilă nu funcţionau. Nu ştiam ce ar fi mai bine, să stau aici, în România, unde nu mă păştea niciun pericol, sau să merg acasă, lângă familia mea. Eram izolaţi complet de cealaltă parte a Prutului. E cel mai cumplit sentiment, să nu ştii ce se întâmplă şi nici să nu poţi afla. La televizor se arăta numai sânge, numai bătăi, şi mulţi, mulţi tineri. Strigau, ardeau fotografii cu Voronin, aruncau cu pietre în clădirea Preşedinţiei şi a Parlamentului. Scenele de la micul ecran îmi sugerau începerea unui război. Îmi era frică pentru rudele mele. Îmi era frică pentru mine. Îmi era frică pentru miile de fraţi basarabeni, care luptau deschis pentru libertate şi adevăr.

Pe clădirea Preşedinţiei a fost arborat tricolorul românesc, iar, pe atunci, preşedintele comunist Vladimir Voronin, a acuzat România şi opoziţia din R.Moldova de tentativă de lovitură de stat. Ambasadorul României a fost expulzat, iar R. Moldova şi-a închis hotarele, a introdus regim de vize pentru cetăţenii români. Ce poate fi mai ruşinos? Mai nedrept?

Nu este disponibilă nicio descriere.
Foto: Lucian Reniță


8 aprilie
A doua zi, la Suceava, am aprins lumânări şi am purtat banderole negre în memoria celor care şi-au pierdut viaţa pentru libertatea noastră. Apoi am protestat, în semn de solidaritate, cu tinerii de la Chişinău, împotriva rezultatului falsificat al scrutinului parlamentar din 5 aprilie care a scos învingător Partidul Comuniştilor. Am afişat bannere pe care scria: „Chişinău, suntem cu voi”, „Vrem libertate - vrem alt destin”, „Lupt, rezist, sunt anticomunist” ş.a. Noi, studenţii care ne făceam studiile în România, eram văzuţi ca nişte „arme”. Pe email îmi veneau mesaje în care lumea ne sugera să nu mergem acasă. „Dacă vă întoarceţi în Moldova n-o să puteţi reveni la studii”.

Toţi cei care treceau vama erau opriţi, verificaţi până la ultimul fir, li se cereau numărul de telefon, li se făceau copii la acte, puşi să semneze „declaraţii” că nu vor merge la proteste...

Ceea ce a urmat ne-a revoltat şi mai mult. Dan Caranfil, liderul unei organizaţii de basarabeni, a fost reţinut la vamă. Motivul, unul banal, a fost deținerea unui computer personal, pe care nu era instalată versiunea licențiată a sistemului de operare Windows. Nimeni nu trecea vama uşor. Îmi pierise dorinţa de a merge acasă. Venise vacanţa de Paşti. Studenţii erau în panică. Familia mă chema acasă. Eram primul an la facultate, îmi era frică să mă întorc, pentru că am protestat, pentru că am zis ce mă doare, pentru că am strigat „Libertate!”, pentru că scriam mesaje anticomuniste, pentru că îmi doream dreptate şi schimbare. Nu am mers acasă în vacanţa de Paşti, pentru că acasă m-aş fi simţit ca o mină gata-gata să izbucnească.

Şi cu toate acestea am salutat din suflet cele întâmplate. În adâncul meu mă mândream şi mă mândresc cu basarabenii mei, care au sfidat moartea şi dictatura lui Voronin, aducând cu jertfe libertatea acasă. Schimbarea costă.

Nu este disponibilă nicio descriere.
Foto: Alecu Reniță


2011
Dar timpul s-a dus fulgerător. Au trecut doi ani. Şi nimic. Cinci tineri morţi. Câteva filme, fiecare cu „adevărurile” cele mai adevărate. Câteva dosare deschise şi uitate. Şi mulţi tineri care nu au spus încă cum au fost trataţi la comisariatele de poliţie. Câţi oameni au fost maltrataţi? Cine avea interese mai mari? De ce până acum nu se cunoaşte mai nimic? De ce se ascunde adevărul? De ce încă nimeni nu e pedepsit? De ce clica lui Voronin mai minte şi şantajează R.Moldova? A, da, vin alegerile. Comuniştii şi neocomuniştii iar vor apuca prăjina. Ce subiect interesant pentru campania electorală, nu-i aşa?


Ludmila GÎRJĂU
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 230 (aprilie 2011)