Răni nevindecate, dureri înăbuşite

La cei 75 de ani (articolul a fost scris în anul 2012: n.r.), mătușa Maria Bolocan abia dacă mai poate merge prin curtea mare, plină cu lalele și bujori. Se sprijină îndesat în baston, mai aranjându-și sub broboada înflorată câte o șuviță de păr cărunt. S-a bucurat mult de oaspeți atunci când i-am călcat pragul. Un cățel jucăuș ne-a lătrat puțin, ca să ne sperie, dar când a văzut că stăpâna ne întâmpină prietenos, a lăsat-o mai moale și el. Ne-a invitat în casă în timp ce moș Petruță a dat fuga până la beci să scoată o carafă de vin negru. Casă de oameni gospodari, se vede, dovadă vie fiind ograda măturată, via curățată și hainele albe întinse la uscat. Ne așezăm la povești lângă un geam unde mătușa Maria se laudă cu florile ei frumoase, crescute parcă în  florării sau la Grădina botanică.

Anul 1949
Mătușa Maria e una din verișoarele tatălui meu, iar casa lor e chiar pe cealaltă parte de stradă de casa buneilor. Când eram mică, mama ne povestea că nenea Alexei, tatăl mătușii Maria, avea cele mai frumoase flori din tot satul. O casă de oameni gospodari, neam de grădinari din tată în fiu și din mamă în fiică. „Suntem neam de grădinari. Și tata și nenea Costea și bunica toți au fost grădinari. Tata avea cele mai frumoase astre din sat. Da’ nu mai spun de trandafiri, bujori și crizanteme! Da ce legume făceam acolo, pe baltă! Era apă din belșug și tata muncea cu mare drag. Ne-au deportat că n-am vrut să fim comuniști ca ei, că aveam oleacă de pământ și nu voiam să fim subjugați de colhozuri, să muncim degeaba. Și când ne-am întors din Siberia, tata a crescut flori și legume mai departe. Mergeam la piață cu flori și întotdeauna pregătea un buchet și pentru șoferul autobusului. La cât de frumoase erau, nici nu-i mai lua bani de drum.”

„Aveam 12 ani când ne-au deportat. La ora 12 noaptea, pe un întuneric de-ți scoteai ochii cu degetele, au intrat soldați cu lanterne și arme, m-au dat jos din pat și au început a căuta arme. Eram singură acasă, părinții erau la Iargara și tocmai îi dăduseră afară din colhoz. Apoi m-au întrebat dacă nu avem grâu îngropat în fântână, prin grădină sau în fân. Eram speriată, o copilă de 12 ani!” – își începe povestea mătușa Maria, stând cu privirea în pământ, chinuită de tristele amintiri. În colțul ochilor i se zbate o lacrimă îndărătnică. Era în anul 1949 când împreună cu întreaga familie a fost urcată în tren și trimisă spre Siberia. În sat, când i-au urcat în mașina ce i-a dus la Iargara unde îi aștepta „trenul blestemat”, li s-a spus că nu-i duc departe, doar la vreo 40 de km și că degrabă se vor întoarce acasă. Opreau rar trenurile în care erau ținuți ca animalele. Îi hrăneau și mai rar, iar atunci când în Novosibirsk le-au dat să mănânce cotoare de varză a fost una din cele mai bune mese pe care le-au avut de-a lungul „călătoriei”.

„Se spune că primarii făceau liste cu oamenii care „trebuiau” deportați. Cică la Strășeni, un primar a spus că el nu are oameni de dat și n-au luat pe nimeni. La noi însă erau trecuți pe liste cei cu pământ, oamenii cu carte și cei mai gospodari din sat. Cu ce am greșit oare, Doamne?!” – se întreabă trist mătușa Maria. Ca să mai treacă din întristare, moș Petruță toarnă un pahar de vin oaspeților, mai povestind de copiii lor. Au trei fiice, una în Italia, una la Chișinău și una în sat, profesoară de limbă rusă. Toate trei și-au găsit rostul în viață, au copii și mătușa Maria are ograda plină de rude la fiecare sărbătoare.

Siberii de gheață
„Ne-au dus în Buriat – Mongolia, în Ulan-Ude, în inima Siberiei. Când ne scoteau din vagoane, oamenii de acolo, localnicii, se uitau la noi și se întrebau „Pentru ce i-au ridicat pe acești oameni?!” Eram zdrențuroși, trecuți prin război și foamete. Oameni chinuiți! A fost o foamete groaznică la noi. Oamenii ascundeau grâul, porumbul în pământ, în locuri dosnice și rușii veneau și luau tot. Trebuia pentru hrana armatei, dar oamenii mureau de foame. Mâncam ciori, câini… Un verișor de-al meu a venit la mama și-i spunea cu glas rugător „Țață Ileană, dă-mi rogu-te opincuțele celea din copac.” Dar ele erau purtate, rupte, ponosite. Ce să mănânci din ele?! I le-am dat, da’ el tot mulțumea „Bodaproste! Lasă că eu am să le coc și-am să le mănânc…” Eram noi
oare oameni chiar așa de periculoși că a trebuit să ne rupă de la casele noastre, din cuibușoarele noastre?” – povestește mătușa Maria.

Ajunși acolo, în țara buriaților, au fost duși să muncească la tăiat lemn. Și femei și bărbați. Păduri dese, bătrâne care trebuiau tăiate, indiferent de vreme, fie că era ploaie sau zăpadă, vânt sau arșiță. Printre altele, își amintește că alte rude de la Leca au fost și ele deportate, ei au muncit la mina de sare și la tăiat piatră, lucru mult mai greu. „Țața Maria de la Leca era bolnavă, cu un picior tăiat și tot au luat-o cu tot cu copii. Pe Gheorghiță, vărul meu, l-a născut pe drum, în trenul spre Siberia…”

În Ulan-Ude erau supravegheați mereu. „Gruzinii fugeau tot timpul. Neam cu foc în vene. Letonii erau cei mai naționaliști. Făceau țepușe din lemn sau din piatră și când supraveghetorii se apropiau de ei, îi înjunghiau. Noi eram ca oile, cu capul plecat… Pe noi rușii nu ne-au respectat niciodată și nici acum nu o fac. Noi, moldovenii, suntem slabi de fire, răbdători și ei au profitat de bunătatea noastră și ne-au înjosit tot timpul…” La fiecare săptămână, oamenii se prezentau la autorități să-i numere și să îi verifice. Dacă ceva nu le plăcea, erau mutați la muncă mai grea. Oamenii tăceau, tremurau și făceau cum li se spunea, fiindu-le frică să nu-i despartă de familiile lor. Oamenii locului nu erau răi, unii chiar erau buni la suflet. „Dar cât de buni ar fi fost, noi ne gândeam numai la casa noastră, la țara noastră, la satul nostru plin de flori, la rudele noastre. Și ne era tot timpul dor! Tare dor ne era… Rușii, în schimb, erau tare răi cu noi. La pădure când  munceam, dacă ne opream să ne tragem sufletele, ne loveau cu armele în spate sau cu bâte. Când ne dădeau de mâncare, offf! mai mult lături decât mâncare, ne strigau tot timpul cuvinte de obidă. Din „țigani!” nu ne mai scoteau niciodată. La început, nu știam o boabă rusește și întrebam bulgăroaicele ce ne spuneau și ele ne traduceau cuvintele lor obijduitoare ”, oftează mătușa  Maria încetișor, frecându-și îndesat picioarele bolnave. 

„De acolo mi se trage boala de picioare. De la frig, de la umezeală. Azi aproape că nici nu mai pot merge. Dar eu nu mă plâng, Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce…”. Moș Petruță e
bolnav și el cu picioarele, dar se ține tare, bărbătește, încurajându-și consoarta și luând tot greul gospodăriei asupra lui.

Acasă
Anul 1958 le-a adus multor deportați libertatea. Bieții oameni nici nu știau ce să facă cu ea. Parcă nu le venea să creadă că pot pleca, în sfârșit acasă. De fapt, nici nu li s-a dat voie să meargă în satele lor imediat. Au poposit cu familia la Berezeno, în Ucraina, unde așteptau să poată pleca. Acolo erau încă mulți ca ei. Toți așteptau. Între timp s-a angajat însoțitoare la tren, fiind prietenă cu soția unui controlor. Într-o zi acesta a întrebat-o „Marie, nu vrei să mergi acasă?” – „Cum să nu?! Dar fără familie nu plec nicăieri.” – „Mai întâi singură și apoi facem să mergi cu familia.” „Și s-a ținut de cuvânt. M-am întors acasă singură. Satul era schimbat, dar era… acasă! Mi-am căutat verișorii, rudele, prietenii. O parte i-am găsit, pe alții nu. Așa l-am cunoscut și pe Petruță. Numai că trebuia să mă întorc la Berezeno și nu ne puteam căsători. În acte eram trecută ca deportată, dușman al poporului și se uitau toți cruciș la noi, cei deportați. M-am întors în Ucraina și, la puțin timp am primit telegramă de la Petruță că putem veni acasă să facem nunta. Viața își reintra ușor pe drumul ei. Dar lumea era încă necăjită, politica rusească era parșivă chiar și după ce ne-am întors acasă. La școală nu am mai fost că limba rusă era grea și nici nu voiam tare s-o învăț. Am rămas să lucrez la câmp.” – povestește puțin mai luminată la față mătușa Maria. 

Întorși acasă au încercat să (re) învețe să trăiască omenește – au jucat o nuntă ca la români, au avut copii, dar rănile acelor 9 ani de detenție trupească și sufletească au rămas ciopliți în inimă. Bolnavă, bătrână și cu amintirile copilăriei schilodite, mătușa Maria Bolocan, născută Cazacu, se bucură ca un copil când vecinii, copiii și rudele îi deschid ușa, vizitându-i. Îi primește întotdeauna cu ospitalitate și căldură sufletească. Printre lacrimi, mătușa Maria, mi-a povestit că numai credința în Dumnezeu i-a dat putere și răbdare să îndure străinătatea, umilința, bătăile și dorul de casă. Dacă nu l-ar fi avut pe Dumnezeu probabil că ar fi murit acolo unde au rămas mulți români suferinzi. Și nu numai români. E puțin mânioasă că astăzi noi, cei din Basarabia, încă nu ne-am dat seama că suntem români și că așa am fost dintotdeauna. Că pentru naționalitatea noastră oameni au murit deportați și generațiile de astăzi se joacă de-a românii și moldovenii. „Mă întreb dacă în așa situație n-a fost cumva în zadar suferința noastră?”

Azi abia dacă mai poate merge prin curte, însă regretul cel mare e că nu mai are forță să mai urce dealul spre bisericuța cu turle albe. Îi este dor să se închine icoanelor. Moș Petruță mai voinic, merge duminica la biserică, stând tot timpul în același loc în care îl țin minte încă din copilărie – lângă strană, unde stau steagurile…

Mulți oameni din satul Țiganca, actualul raion Cantemir, au fost deportați în Siberiile de gheață. Unii s-au întors la casele lor, alții au rămas să zacă în pământ străin. Și chiar cei ce și-au revăzut casele, familiile, locul nașterii s-au întors cu sufletele mutilate de deznădejde, umilință, străinătate și chiar de o mare revoltă. Cu ce-au greșit de li s-a luat ce aveau mai scump pe lume? Care le-a fost păcatul de i-au despărțit de mame, tați, surori, frați și copilași? Marele păcat a fost că erau ROMÂNI și Kremlinul a hotărât să-i stârpească, să nu rămână urmă de băştinaş în Basarabia. Sau poate nenorocul de a se naște într-o țară greu încercată de cumpenele istoriei. Grea ne-a fost soarta de-a lungul istoriei, de prea multe ori am fost monedă de schimb ba pentru turci, ba pentru ruși. Nimeni însă nu s-a gândit la oamenii de acolo, la viețile lor, la doinele și iubirile lor… Au trecut zeci de ani de la dureroasele deportări. Acești ani, cu toată suferința și moartea de care au avut parte, n-ar trebui uitați niciodată, ci, mai degrabă, ciopliți în inimile noastre pentru a nu uita că strămoșii noștri au prețuit limba, istoria și identitatea cu sângele și libertatea lor. Astăzi noi o vindem mult prea ieftin…

Lilia CAZACU, satul Ţiganca, raionul Cantemir

Articol publicat în numărul 244

Susține Natura.md: Devino Patron!