Basarabia Mea

Într-o lume întoarsă pe dos, ai sentimentul zădărniciei să scrii, cu inimă de îndrăgostit, despre Baștină, Părinţi, Credinţă, Patrie. Mai ales când simţi nevoia să nu te asemeni cu un robot răblăgit, ci să atingi lucrurile sfinte cu aripi de înger păzitor, să miști ușurel dantela de la fereastra copilăriei, să revezi cuibul matern și chipurile dragi, să deschizi larg ochii și să savurezi priveliștile din pragul casei părintești, să alergi prin ierburile primăverii și să te speli cu roua dimineţii, să te oprești pe malul râului ce străbate vatra satului și să asculţi poveștile Naturii depănate de apa curgătoare, să privești păsările cerului și să le rogi să-ţi spună cum arată Patria ta de la înălţime. În această lume pe dos te încearcă sentimentul, de ce să evadezi din sufletul viu al limbii române și să te arunci în fluviul otrăvit al cinismului și derizoriului, al cuvintelor moarte, golite de scânteia divină?

O putere răbufnită din adâncuri te face să îmbraci în metafore frumuseţile descoperite de-a lungul anilor, te îndeamnă să aduni vârstele și anotimpurile vieţii într-o imagine-simbol sau într-o baladă fără sfârșit, te îmbunează până începi să le mărturisești tuturor compatrioţilor că Icoana meleagului natal se păstrează în suflet și se transmite din generaţie în generaţie ca cea mai de preţ avere și moștenire. Patria?! Ce o fi? Un zbor de renaștere continuu peste casa de Acasă, un zbor blând prin paradisul în care se află tot neamul tău, de la începuturi și până în eternitatea lui? Iar tu, Basarabia mea, ce cuvânt de taină ești, dacă timp de o viaţă îţi caut sensul și descifrarea, fără să-ţi înţeleg până la capăt tăcerile, supliciile și martirii? Spune-mi ce ești, cine ești tu, Basarabie, – pământ roditor de la margine de Ţară, hotar de civilizaţie latină, vatră râvnită, abandonată și uitată, arcași încremeniţi pe crenelurile cetăţilor de pe Nistru, misionari de credinţă creștină, carte de rugăciuni cu filele rupte, răzeși neîncovoiaţi de hoardele de nomazi, logos al Domnului și cuvânt al lui Eminescu, poligon de experimente moscovite, casă fără de ușă,  zbor frânt, hartă sfâșiată de străini, neam de vulturi în colivie, românime de sacrificiu? Ce ești tu, baștina mea? Care este destinul și rostul tău în lume? Încotro îţi duci rana neînchisă și crucea îmbibată de sânge nevinovat?

Basarabie, vatră de rugăciune, catedrală de pelerinaj în aer liber. Ţi-am căutat altarul ani în șir. Am tăiat cărări noi spre locuri ascunse, am scotocit în grotele din stâncile Nistrului, Prutului și Răutului, am atins pietrele sfinţite din zidurile cetăţilor voievodale, am colindat văile, luncile și colinele înveșnicite de târguri și sate cu hrisoave domnești. Pelerinajul meu spre altarul tău tăinuit derula pe o hartă a memoriei străvechi, o hartă transmisă din tată în fiu ca pe un jurământ și datorie sacră. Dealurile îmbrăcate în codri seculari, șesurile pestriţate de flori, costișele brodate în verde, lanurile poleite cu aur, orizonturile pierdute în depărtări chemătoare – toate purtau în ele iubirea Creatorului și prospeţimea începuturilor. Basarabia, ce splendoare alunecată din palmele lui Dumnezeu la facerea lumii! O simfonie a veșniciei și frumuseţii mă însoţea, deschizându-mi panoramele de basm și drumurile de dor. Mă mișcam printre oameni binevoitori, printre locuri fascinante, mănăstiri rupestre, icoane îmbătrânite, biserici uitate, rugăciuni abia șoptite. Mă lăsam vrăjit de peisajele blânde, întinse ca o salbă de mărgăritare de la Cristineștii lui
Hașdeu de lângă Hotin până la Ismailul mareșalului Averescu de pe Dunăre, de la Suliţa de pe Prutul de Sus până la Șaba de la gura Nistrului, de la mănăstirile din apropierea Carpaţilor până la nisipurile de aur de la Budachi, de pe ţărmul Mării Negre. Oriunde mă purtau drumurile, descendenţii legendarilor domnitori moldoveni, îmi arătau cu mândrie casele lor iubitoare de fraţi, iar dulcea limbă română desprinsă de pe buzele basarabenilor – o adevărată victorie în faţa străinătăţii – părea o minune învăluită între balada lui Ciprian Porumbescu și rapsodia lui George Enescu.

De la un drum la altul, de la o mărturisire a unor mari inimoși la alta, mă convingeam că altarul pe care îl căutam, nu fusese răpit sau distrus, că se afla la loc sigur, iar rugăciunile se înălţau, după secole de asuprire, în aceeași limbă a lui Dosoftei, Creangă și Mateevici. Ce bucurie să descopăr că nimic esenţial din substanţa românească, a peste patru milioane de băștinași, nu se amestecase cu rasa nomado-mongoloidă năvălită dinspre Est, cu aere de stăpână. Ce tresărire prevestitoare, ce fior necunoscut m-a străbătut, la un răsărit de soare, într-o dimineaţă de gustar, când, de pe o stâncă uriașă înălţată peste apele Nistrului, priveam cum se transfigurează și se rânduiesc orizonturile pe harta matinală a cerului, – atunci, în acele clipe divine am simţit străfulgerarea și revelaţia – altarul pe care îl căutam de atâta vreme e cu mine, e peste tot unde mă mișc, e chiar Basarabia întreagă!

Uneori, îngerii se lasă din ceruri și vin pe pământurile nedreptăţite să aline suferinţele și durerile oamenilor umiliţi și năpăstuiţi. Unii îngeri, văzând răbdarea cristică a basarabenilor și dâra de sânge lăsată de istoria lor, au luat chipul localnicilor și au rămas să vieţuiască între ei, împrăștiind în sufletele nedreptăţiţilor seminţele iubirii, omeniei și încrederii în justiţia lui Dumnezeu. Poate
de aceea, în localităţile basarabene, chipurile mamelor, copiilor și ale bătrânilor par desprinse de pe icoane sau de pe frescele cu îngeri din biserici. Nici o nenorocire și nici o crimă abominabilă comise de Rusia ţaristă sau sovietică – dezmembrarea Ţării, ocuparea Basarabiei, asasinarea elitelor românești, masacrele colective, arestările, deportările, prigonirea lui Hristos, incendierea lăcașelor sfinte, desproprietărirea, comunizarea – nici un experiment diabolic nu le-a schimbat originea, limba și seminţia, nu le-a zdruncinat temeliile și nu i-a oprit din drumul lor de a ajunge Acasă, la stupul-matcă, de a fi împreună cu tot roiul, cu tot neamul românesc. Fiindcă pentru basarabenii get-beget, indiferent de regimuri, Acasă a însemnat totdeauna România întreagă – cea de la Nistru până dincolo de Tisa și Dunăre, din Carpaţi până în Dobrogea și Marea Neagră.

Basarabie, ce fericire e pentru mine că m-am născut în Casa Ta și sunt al tău, că m-ai lăsat să mă contopesc cu luptătorii tăi și să mă fac una cu pământul tău martirizat. Cum să-ţi mulţumesc, Basarabie, că mi-ai îngăduit să te iubesc în timpurile, când iubirile erau interzise și condamnate!? Ce cuvinte de recunoștinţă să-ţi aduc că atunci când erai singură, părăsită și ostracizată, fiindcă priveai cu jind peste Prut, ai avut încredere și m-ai acceptat să fiu împreună cu tine, în carcera lor, în GULAG-ul lor. Poate, după atâţia ani de tăcere, îndrăznesc să te privesc în ochi și să-ţi mărturisesc, fiindcă tu ești veșnică, iar ceasul meu e trecător – la școală și în anii de studenţie stăpânii de la Moscova m-au învăţat să le iubesc ţara lor, nu pe a mea. Cei mai erudiţi profesori universitari ne cultivau abil dragostea faţă de Rusia și dispreţul amestecat cu ură faţă de România. Și eu, împreună cu generaţiile de după război, am primit, un pașaport fals, cu o identitate falsă. Ca să nu mori de foame și să fii în rând cu lumea resemnată, pentru o bucată de pâine străină, regimul te obliga să minţi frumos, să amăgești convingător consângenii, să îndrugi cu nerușinare că moldovenii au fost smulși din robie, din ghearele românilor și eliberaţi de armata roșie. Condiţiile înjositoare le impunea regimul, dar persoana decidea să le accepte sau nu. Pentru oamenii de creaţie, minciuna combinată cu românofobia, era scara pe care urcau în „raiul” Moldovei Sovietice. Foarte mulţi s-au dus în mormânt, fără să se pocăiască, fără să-și ceară iertare de la poporul pe care l-au schilodit și îndobitocit. Creierul mutilat al moldovenilor poartă numele tuturor celor care au colaborat cu ocupanţii, au elogiat puterea sovietică și au minţit conștient că moldovenii nu sunt români, vorbesc o altă limbă decât româna, iar ţara lor e URSS, și nu România. În timpurile cele mai mârșave, când eram scuipat – și de cei de sus și de cei de jos – de străini și colaboraţioniști pentru credinţa mea românească, nu am acceptat de dragul carierei profesionale, să rostesc, pentru protocol sau ritualul de angajare, măcar o silabă împotriva României și a Neamului românesc. Silă și milă mi-a fost și îmi este de corul trădătorilor, fariseilor și rătăciţilor. În faţa lui Dumnezeu vii singur, cu viaţa ta, cu faptele bune și rele, cu păcatele tale, nu cu regimul sau partidul pe care le-ai servit. Mă simt curat și demn în faţa Ţării mele – România! În anii de ocupaţie sovietică, contrar ideologiei oficiale, am spus haitei comuniste de la Chișinău, cu preţul libertăţii mele, că Basarabia este românească, nu rusească. 

De-a lungul vieţii mele, când toţi considerau că Uniunea Sovietică va fi veșnică, nu am fraternizat cu comisarii roșii, nu am intrat în partidul lor, nu am îndoctrinat moldovenii și nu am elogiat ocupanţii. Pentru mine, Basarabia a avut și are chipul frumos și blajin al mamei mele nemuritoare. România e tot ce am mai sfânt și, visez, ca în tinereţea mea, ca în anii de Eliberare Naţională, să prind măreaţa Zi a Reîntregirii naţiunii române.

S-a crezut că moldovenii și-au pierdut memoria, limba, originea și Ţara. Nu este adevărat! S-a crezut că înghiţită de imperiu, Basarabia a dispărut fără urmă în oceanul slav. Nu este adevărat! Ea a înviat din morţi, și „cu moarte pe moarte călcând”, vine la tine, pentru totdeauna – România mea, România noastră. E crezul unui român basarabean, e crezul neamului românesc din Basarabia.

Susține Natura.md: Devino Patron!