Nina Țurcanu-Furtună: „Cu mult drag și sănătate, le vom face noi pe toate…”

Invitata de onoare a lunii ianuarie 2021 este Nina Ţurcanu, cântăreaţă de muzică populară. A început să evolueze ca solistă la Orchestra de muzică populară „Tinerețea” a Centrului Tineretului din Chișinău, iar în 1982-1983 a fost solistă a Orchestrei de estradă „Bucuria”. Pe parcursul anilor 1983-1987 a activat în calitate de solistă a orchestrei ansamblului de dansuri populare „Joc”, apoi, în anii 1988-1990, a fost membră a formației „Fluieraș” a Filarmonicii Naționale. Din 1990 a evoluat ca solistă a orchestrei de muzică populară „Folclor” a Radioteleviziunii Naționale. În 1992 a început colaborarea cu orchestra „Basarabia”, cu care a înregistrat la Electrecord, România, discul ,,Îmi cânt dragostea și dorul”. Ce face în prezent artista, aflăm din interviul realizat de colegul nostru, Gheorghe Budeanu.

Nina Țurcanu-Furtună: „Cu mult drag și sănătate, le vom face noi pe toate…”

– Doamnă Nina Ţurcanu-Furtună, azi vă găsesc în Belgia și vreau să vă spun că basarabenii vă duc dorul. În anul 1994 ați plecat în Statele Unite ale Americii. Acum, ce faceți în Belgia?

– În primul rând, îmi trăiesc viața. Din Statele Unite, m-am întors în Țară acum vreo zece ani. În luna decembrie 2010, în ajunul sărbătorilor de Crăciun, am participat la spectacolul „Astă seară să petrecem iară”, organizat de Nina Bolboceanu la Filarmonica Națională din Chișinău. În România venisem pe 15 iulie 2010. Pe atunci, credeam și speram că mă voi adăposti acasă, unde mă visam și unde îmi doream să revin în toți acei 16 ani cât am fost peste ocean. Dar Dumnezeu o fi vrut altceva pentru mine, lucru de care nu-mi dădeam seama pe atunci. Probabil, aș fi intrat într-un joc cu rol de victimă care își plânge norocul, precum e tradițional la noi, moldovenește, vorba lui Mihai Volontir. Dar eu sunt altfel plămădită. A trebuit să calc peste suferințe și să merg mai departe. N-am putut să-mi găsesc acasă locul potrivit mie, chiar dacă ministrul culturii de atunci, Boris Focșa, s-a străduit să-mi dea o perspectivă longevivă, fapt care a eșuat. Nu vreau să vorbesc și să mai retrăiesc acele momente. Nu am pică pe nimeni, dar la basarabeni mai ține vorba „Până ajungi la Dumnezeu, te mănâncă sfinții”… Deci, n-am putut să-mi găsesc adăpost spiritual în țară la mine, iar numai cu televiziunea și cu spectacole ocazionale, care erau, mai toate, cu scop de caritate, n-am putut să mă întrețin pe mine, dar și pe cei din jurul meu.

La fel s-a întâmplat cu soțul meu, care-i din Râmnicu Vâlcea, România. El este un meseriaș foarte bun, dar valurile vieții au trecut peste noi și am fost nevoiți să plecăm iarăși în străinătate. L-am însoțit, asta fiind decizia mea matură atunci când am decis să-mi fac o familie. Aici, el lucrează la o companie de instrumente medicale, iar eu am grijă de el și de familie, cum am făcut de când ne-am luat. Sigur că accept cu plăcere să mai cânt, atunci când sunt invitată la spectacole, emisiuni televizate sau radiofonice.

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană şi stând în picioare


- Dar de ce și cum ați ajuns, în 1994, tocmai peste oceanul Atlantic, în Statele Unite ale Americii?

– Atunci, am fost invitată de către compozitorul Ian Raiburg la restaurantul românesc pe care el îl avea pe Bulevardul Queens din New York. Dumnealui își începea activitatea ca patron de restaurant, dar susținea și concerte prin America. A trebuit să-mi prelungesc turneul, deoarece, urcând sau coborând de pe scenă, m-am… „împiedicat” de un bărbat de doi metri înălțime. În acest mod, turneul meu în America s-a prelungit tocmai 16 ani, fără cinci zile. Toată această perioadă am cântat și am avut grijă de familie. M-am întors de acolo cu mezina Doaminique-Natalie, iar acasă ne aștepta Cristina, fiica mea mai mare. Și, uite, așa am ajuns ca acum să am două fiice și două nepoate.


- În Statele Unite ale Americii v-a susținut diaspora moldovenească sau cea românească? Vă întreb deoarece noi ambii am avut și mai avem cunoscuți comuni în Statele Unite ale Americii: în afară de Ian Raiburg, ziariștii Vlad Olărescu, Valentin Dulce… V-ați plâns acolo pe umere, unul altuia, dorul de casă?

- Să știi că pe mine m-a susținut Dumnezeu. Dar mi-ai amintit de Olărescu: în tinerețile noastre, la Chișinău, îi spuneam Vlăduț, ziarist bun la „Literatura și Arta”. În America, nu ne-am întâlnit, dar am vorbit pe rețelele de socializare (înainte de publicarea interviului, a venit ca un trăsnet vestea trecerii în neființă a jurnalistului Vlad Olărescu - n.r.). Cu Valentin Dulce, însă, și cu familia lui, precum și cu Vsevolod Grigore, diplomatul, ne întâlneam des. Sunt oameni de mare finețe…


– Ca interpretă, vă considerați împlinită? Ce regretați și de ce vă bucurați, atunci când vorbiți despre activitatea dumneavoastră artistică?

– Eu nu zic și nici nu-mi place cuvântul interpret, pentru că, după părerea mea, un interpret își poate permite să fie oricum. Eu mă consider o cântăreață, ceea ce înseamnă că trebuie să posed
niște calități obligatorii: vocea - în primul rând; tehnica de cântat – în al doilea rând; cultura interpretării - în al treilea rând; arta cuvântului – în al patrulea rând etc. Un cântăreț trebuie să dea dovadă de toate calitățile menționate. Cred că unul dintre obstacolele mari în calea mea a fost tendința de a face lucrurile perfect. În cazul dat, nu mă refer numai la cântat. Sigur, totdeauna îmi găsesc câte ceva din cele ce n-am atins și regret… Dar bucuriile au fost, poate, atunci când eram tânără, când aveam succese, flori și aplauze. Numai că atunci eram singură și nu aveam cu cine împărtăși bucuriile mele. Acum, la maturitate, mă bucur doar când ascult înregistrările mele din concert direct, cele la care, profesional, nu prea am obiecții… Mă bucură din punctul de vedere al evoluției profesionalismului. Înțelegi? Nu întotdeauna îți reușește să cânți perfect, la concert, din păcate... La vârsta mea, îmi dau seama că succesul trebuie trăit atunci când îl ai, apoi el trece cu anii și îl uită toți…

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană şi stând în picioare

- Cum apreciați muzica și interpreții ei din viața culturală contemporană a Republicii Moldova, în comparație cu cea din anii de slavă ai cântăreței Nina Țurcanu?

– Hai s-o spun așa: nu mă bag în a face o apreciere a interpreților, fiindcă nu sunt nici critic, nici nu-mi place să fac așa ceva. Voi menționa, totuși, atitudinea responsabililor de viața muzicală din anii în care cântecele mele erau aplaudate - ’70-’80-’90 ai secolului trecut. Vă amintiți că atunci existau, totuși, niște instituții cu rol de filtru, de selecție a ceea ce scoți în scenă. Da, nu întotdeauna erau obiective, ele fiind controlate de ideologii timpului respectiv, dar promovau un anumit nivel de cultură, de educație. Un om de cultură, atunci când urcă pe scenă, e precum cocoșul care urcă să cânte pe gard: își drege vocea, se umflă în pene și își flutură creasta…

Ceea ce se face azi în muzică mi se pare diferit de ceea ce se făcea în anii tinereții mele. Alte vremuri, alte valori. Cine are bani – cântă și se face vedetă peste noapte. Atitudinea față de concerte cere de dorit. Atunci, lumea mergea la un spectacol ca la o sărbătoare. Și noi, cântăreții, manifestam o responsabilitate deosebită pentru a face din spectacol o sărbătoare. Setea de absolut, pe care ne-o asumam noi atunci, avea la temelie lucruri clasice, sfinte. Ea se mai vede și acum la colegii mei crescuți în perioada aceea. Mă tem că aceste timpuri de COVID vor răsturna și mai dramatic lucrurile…


- În străinătate, faceți parte din diaspora basarabeană, care, iată, ne-a bucurat nespus de mult în recentele alegeri prezidențiale, reorientând Republica Moldova spre cursul politic european. Ați participat la aceste alegeri? Aveți speranța că, datorită lor, moldovenii din stânga Prutului își vor așeza gândurile și lucrurile pe un făgaș mai sănătos?

- Eu nu fac parte din nimeni. Stau cu mine și în mine. Pe lângă hobby-ul meu cu bijuterii și pietre semiprețioase, mai am patima de a lucra cu texte folclorice. Din păcate, azi nu mai avem de  unde culege folclor. Greu mai găsim câte un moș, căci moșii sunt astăzi la vârsta mamei mele - 87 de ani. Să nu mai vopsim cioara ca să zicem că-i papagal: am pierdut creația orală, ne-au rămas doar culegerile de folclor. Cu ele mă mângâi și încerc să găsesc formula, metafora poeziei folclorice.

Numaidecât că am participat la trecutele alegeri prezidențiale. Sper că Maia Sandu, care a câștigat alegerile și posedă o educație altfel decât se face la noi, chiar dacă are și cei șapte ani de-acasă, va reuși să facă ceea ce așteaptă alegătorii de la ea. Dar e imposibil să reușească de una singură, are nevoie de o echipă, de susținerea noastră. Apoi, să nu uităm că societatea noastră e cam misogină. Totuși, important e că a apărut o speranță și nu trebuie să stăm în tufari, așteptând ca altcineva să facă ceea ce noi dorim…

Ar putea fi un cadru apropiat cu 1 persoană şi stând în picioare

 

– Pe la sfârșitul secolului trecut erați un fel de val-vârtej în viața culturală din Republica Moldova. Dar, odată cu plecarea, ați devenit o… furtună. De când și de ce Furtună la numele cântăreței Nina Țurcanu?

– Ai dat greș, Gheorghe. Vrei să-ți spun ceva? Eu sunt la a doua căsătorie și îți dai seama ce era, dacă adăugam la numele meu pe cel al primului bărbat, apoi numele celui de-al doilea bărbat… Acum, după soț, numele meu de familie este Izvoranu. Furtună era numele mamei mele de fată. Bunelul Ștefan Furtună a fost unul dintre unioniștii de demult. Când am mers eu la școală, mama mi-a zis ca nu cumva să vorbesc despre bunel, căci fusese cuzist. Bunica mea, care era de la Chișcăreni, Sângerei, este nepoata lui Anton Crihan. Deci, se trage dintr-o viță de oameni care s-au implicat pentru soarta și viitorul Țării românești. Tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, era Vasile Țurcanu, iar mama – Ana Furtună. Exact în anii când m-am lansat pe scena mare mai apăruseră două cântărețe – Ileana Țurcanu și Mariana Țurcanu – de aceea am considerat că este bine să-mi iau numele Țurcanu-Furtună, dar, înțeleg că în memoria colectivă am rămas cu numele Țurcanu... 

 

- Ați locuit mulți ani în SUA, primul CD l-ați lansat în România, sunteți căsătorită cu un român getbeget, ceea ce înseamnă că vă aflați des și în România, vă găsesc acum în Belgia, dar știu că veniți des și în R. Moldova. De fapt, care este astăzi țara Dumneavoastră? Nu vă strigă, cel puțin, ecourile copilăriei rămase pe povârnișurile satului Glinjeni de lângă Fălești, satul de baștină al Dumneavoastră? 

– Prietenii mei știu că vara trecută am trăit-o la Glinjeni. Mama mea a avut probleme de sănătate și a trebuit să stau lângă ea. Dacă m-ai mobilizat să fiu sinceră, am să mai spun că, după suferințele anilor trăiți și în America, m-am dezmeticit într-o zi și mi-am zis: gata, trebuie să-mi pun proptele la durerile sentimentale, care nu sunt progresiste. Acum, sufăr sentimental doar atât cât consider că se merită și pot suporta. Mă străduiesc să anihilez lucrurile pe care nu le pot schimba. Eu nu am visat niciodată să trăiesc în altă parte decât acasă, dar iată că viața mi-a demonstrat altceva. Există căi pe care nu le cunoști, dar vei merge pe ele și vei învăța din mers…

Atunci când vine timpul, îi spun soțului: „Haidem acasă!” – și mergem în România. „Haidem acasă” îi spun și atunci când mergem în Republica Moldova. Tot așa și atunci când revenim în Belgia. Pentru mine, casa mea este familia mea - copiii mei și soțul meu. Când mergem în România, stăm la Râmnicu Vâlcea, de unde este soțul meu. Apoi luăm drumul Galicea și mergem în satul Teiu, un kilometru de la Olt. Ne-am făcut țărani. De fapt, eu m-am întors la origine: pe jumătate sunt intelectuală, iar pe jumătate – țărăncuță. La Teiu avem o căsuță. Ne pregătim acolo culcușul pentru bătrânețe… Vin și la Glinjenii de lângă Fălești. V-am spus că astă-vară am repus-o pe picioare pe mama, după boală. Dar nu am mai alergat, ca în copilărie, pe dealurile pe care le cunoșteam. De fapt, nici nu mai sunt acele dealuri și acele văi ca în anii copilăriei mele. Am mers, am colindat locurile de prin împrejurimi și am văzut că nu mai e nimic din ceea ce a fost cândva… Deci, nici nostalgia nu poate fi acea de altădată. Plus la asta, eu nu mai tânjesc după trecut, dar nici planuri grandioase nu-mi mai fac. Bunăoară, la Revelionul din anul trecut mi-am trasat niște planuri, chiar le-am scris, dar, inclusiv această pandemie mi le-a răsturnat aproape pe toate…

Ar putea fi o imagine cu 1 persoană, stând în picioare şi brad de crăciun


– Doamnă Nina Țurcanu, suntem încă în alaiul sărbătorilor de iarnă. Ce ați vrea să le colindați basarabenilor în aceste zile?

– Ei… De ce nu ai început dialogul nostru cu sărbătorile de Crăciun?! Poate că ar fi fost mult mai vesel și mai de sărbătoare dialogul nostru, căci sărbătorile Crăciunului întotdeauna mi-au schimbat viața. Ele sunt pentru mine cele mai calde, cele mai fericite și cele mai colorate. Toate pe care le-am trăit oriunde în această lumea mi-au rămas în ambarele sufletului. Dar mai ales mă însoțesc prin viață sărbătorile de iarnă din Glinjenii copilăriei mele. Acolo umblam și colindam toate neamurile, toate mahalalele satului. Aveam o voce de la care colindele mele se auzeau, noaptea, tocmai în localitățile vecine… Erau timpuri sovietice și eu mă sufocam tare atunci când învățătorii sau oficialitățile satului ne interziceau să mergem cu colinde pe la casele gospodarilor. Ne interziceau să sărbătorim și Paștele sau să mergem la biserică. Oare cum să nu merg eu la biserică, dacă aveam casa părintească chiar lângă poarta bisericii?

Iată ce le-aș zice basarabenilor la fereastra sărbătorilor de iarnă: Sculați, sculați, boieri mari! Sculați-vă spiritual! Învățați-vă să zâmbiți, căci asta nu costă bani. Nu luați viața prea în serios, amintiți-vă că suntem niște bieți trecători prin ea. Aveți grijă de dumneavoastră și de copiii dumneavoastră acum și aici. Lăsați-i să fie fericiți și să gândească cum vor, că nu suntem toți la fel și nici nu trebuie să fim la fel. Lăsați-i pe cei din jur să se poarte cum vor și cum știu. În cazul când greșesc să știți că, dacă ar fi putut mai bine, făceau mai bine. Înseamnă că vor învăța mai târziu. Nu uitați: nu noi suntem judecătorii aproapelui nostru. Trăiți-vă viața frumos, că tare-i scurtă. Lumină în casă și bucurie peste suferință, căci și bucuria, și suferința sunt alegerile noastre. Aceste două lucruri le hotărâm noi pentru noi, nu altcineva. Dacă învinuim pe cineva înseamnă că vrem să ne lipsim pe noi de responsabilitate.

În sunet de clopoțel, vă mai urez: cu mult drag și sănătate, le vom face noi pe toate…


– Mulțumim. Vă dorim și Dumneavoastră la fel: ani mulți și sănătate!


Gheorghe BUDEANU

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 347