Iubește limba română, așa cum iubești victoria și înfrângerea!

Sunt multe citate despre limbă, pe care le folosim deseori în momentele când ne arătăm dragostea noastră despre limba română. Ele sunt scrise cu litere mari la intrarea în instituții de cultură, în sălile de clasă, în școli, le cităm atunci când trebuie să-i convingem pe unii, poate și pe noi înșine, că „nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră” (Mihai Eminescu). Ne place să spunem, și o spunem cu toată seriozitatea și încrederea, că „limba română este Patria mea” (Nichita Stănescu). 

Mai sunt și în alte limbi atât de multe aforisme care educă sentimentul cum să-ți prețuiești limba, să o iubești, să o vorbești frumos în fiecare zi, ca de sărbători? Dacă insistăm pe un răspuns care limbă de pe pământ are cele mai multe aforisme despre ea, intrăm într-o statistică, lipsită de certitudinea că răspunsul e temeinic și bazat pe o investigație. 

De fapt, întrebarea mea țintește altă direcție. Care e atitudinea românilor basarabeni, dar și a românilor din toată țara, chiar și de pe întreaga planetă (...că nu există regiune pe glob ca limba română să nu fie vorbită în stradă sau la bucătărie) față de limba română? Pe ce culme lingvistică se află ea? În mileniul al treilea, după ce cu un secol în urmă personajul lui Vasile Alecsandri, cucoana Chirița, a demonstrat o romfranceză bastardă, apoi în anii de ocupație sovietică limba română era gândită în rusă și transformată într-o exprimare rușinoasă, care nu te ajuta niciun dicționar să o înțelegi, acum a devenit o romengleză, că e la modă să ai o exprimare cool. Limba noastră cea Română nici azi nu are soarta unei prințese pe care atunci când o vorbești să crezi că e mama ta sau profesorul tău din alte vremuri când aceste două ființe erau respectate.      

  Credeam, probabil mulți sperau ca mine, ca în 2024, când școlile se comasează după 34 de ani de școlire românească, că cenușăreasa sau păsăreasca noastră limbă (așa insultau rușii limba română dacă nu aveau capacitatea să o învețe) ar fi trebuit să ajungă (că a fost destul timp să ajungă) o mare regină, adică stăpână peste noi, așa cum scria bine Eminescu. Recent, am ascultat într-un reportaj, foști președinți au fost întrebați ceva într-o limbă română corectă, iar răspunsul a urmat într-o limbă încurcată, incoerentă, într-un limbaj de lemn cariat, trunchiat, cu bâlbe (nu cunosc din ce grup de limbi face parte limba în care au vorbit), încât nici cărturarul Grigore Ureche n-ar putea scrie o istoriografie modernă. În secolul al XXI-lea, spune academicianul Ioan Aurel Pop, limba română, „cea mai importantă creație a acestui popor” rămâne o „mare suferință”: „Eu nu consider că există vreo creaţie spirituală mai importantă a acestui popor, privit ca grup, decât limba română. (...) Şi dacă cineva poate să-mi demonstreze că există la majoritatea popoarelor vreo marcă a etniei mai importantă decât limba, atunci mă plec şi recunosc că poate noi exagerăm, dar eu nu cunosc în această lume vreo marcă mai importantă a majorităţii popoarelor decât limba".    

În august 1989, după proclamarea limbii române, ca limbă oficială în Basarabia românească, această victorie a adus doar bucurie pentru cele patru milioane de locuitori. Exista multă limbă română în Basarabia ca să o vorbească și nativii, și rușii (parafrazez afirmația poetului Grigore Vieru – „Câtă limbă română a rămas în Basarabia, ar putea să o învețe ușor și rusul”). Și limba română se vorbea ca la ședințele academice ale lingviștilor. Tendința unei exprimări frumoase, corecte, lectura avidă a cărților, neimpuse de vreo programă școlară, bucuria reuniunilor literare, perpetuând viața Junimii, tipărirea ziarelor și a revistelor în limba română, difuzarea emisiunilor de cultură într-o limbă română vorbită cu rafinament erau ca răspuns de mulțumire celor care au venit în 1989 în PMAN și s-au rugat în genunchi, au strigat că limba română este limba noastră și că trebuie s-o vorbim la noi acasă, au plâns că sunt văduviți de limba strămoșilor. După 30 de ani de libertate, când nu-ți interzice nimeni să vorbești într-o limbă frumoasă, chiar românii din Basarabia au schimbat limba lui Eminescu pe una care se vorghește păsărește, mojicește, iar fala cu românul poliglot este o poveste veche – rolul coanei Chirița le place multora din noi să-l joace și să demonstreze că știu alte limbi decât româna sau să fiibă curajos coborând frumoasa limbă română în subteranele tenebre ale exprimării. 

Vezi la TV sau în lumea virtuală pe unii băieți deghizați în băbușoare inculte sau în căprioare sprintene, făcând reclame într-un limbaj scăpat de sub orice control lingvistic. Acesta prinde la publicul numeros cu restanțe pe viață la română. Ei fac audiență, câștigă like-uri, bani, respect din partea restanțierilor la română și chiar devin vedete și modele de cum să (nu)vorbești în limba română. Contaminarea limbii noastre „cu barbarisme, hiperurbanisme, cu prescurtări neobișnuite, cu sms-uri năstrușnice”, spune președintele Academiei Române, I. A. Pop, nu este cel mai mare pericol. Ceea ce este „strașnic”, cum spun basarabenii, adică dăunător pentru nația noastră este lipsa de atitudine, dragostea adevărată, simțul pe care ar trebui să-l avem pentru limba română nu doar pe 31 August, dar în fiecare zi. Și încă ceva – ne este rușine să fim inteligenți, pentru că omul cult, bine crescut, care vorbește puțin într-un mediu când alții vorbesc și nu spun nimic, infatuați într-un limbaj cu trei greșeli într-o propoziție din patru cuvinte, este un paria. 

Este știut că doar o categorie infimă de persoane stăpânesc bine limba română. Ei sunt câțiva intelectuali pe a căror frunte stă scris că limba română este o comoară și o prețuiesc, vorbind-o corect. În mintea și în inima lor stă pitit un campion într-o luptă permanentă că bătălia pentru limba română trebuie câștigată într-o luptă cu ei înșiși. De fapt, reversul a ceea ce spun este inspirat din stilul sobru de gândire a jurnalistului român Cristian Tudor Popescu, pentru care un campion este cel care are minte și forță din care nu se exclud inteligența și cultura. Las citatul lui CTP să fie convingător pentru cei ce își pregătesc comentarii într-o limbă română atacată de greșeli de exprimare, de ortografie, de indiferență pentru ea: „Avalanșă de elogii, de la politicieni, sportivi și simpli cetățeni, pentru David Popovici. Foarte bine. Observ însă că printre epitete și comparații strălucitoare nu-și găsește locul o calitate a lui David care, pentru mine, îl face unic. 

Mintea. David Popovici este, la 19 ani, cel mai inteligent, cultivat și bine educat între marii sportivi români ai tuturor timpurilor – mulți dintre ei sărăcuți la aceste capitole. Vorbește limba română și engleza impecabil, tot ce spune are logică, idee, fluență, consistență, concizie. Posedă, la vârsta lui fragedă, un echilibru interior uluitor, pe care a știut să-l exprime perfect scriind pe net, după medalia de aur, expresia latină, consacrată de Nietzsche, Amor Fati în sensul: iubește-ți înfrângerea și suferința, așa cum îți iubești victoria și bucuria, căci ele sunt ale tale și necesare vieții omenești”.      

Autor: Silvia Strătilă 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 388

Susține Natura.md: Devino Patron!