Bunătatea îl face pe omul inteligent să fie mai frumos
natura.md
Nov 1, 2023 01:27
1148
0
Lecturile clasicilor ne solicită prea multe cugetări care își vor găsi prea puțin loc sau pondere într-o lume unde zgomotul are efect. Teoria absolutului și a permisivității stinge, cel mai adesea, flacăra cugetării, care te poate înălța, și devii ratat dacă nu vorbești, înainte de a gândi.
Un „poate”, un „probabil” sunt adverbe care cataloghează pe cineva drept un om fără păreri și cu puțină încredere în sine. Citesc în romanul „Viața ca o pradă” de Marin Preda „... Ei bine, de ce nu o naivă încredere în tine însuți? E mai bună o inteligență prea ascuțită, care să-ți aducă drept dar zilnic revelația ticăloșiei altora și să ți se depună în suflet ca o drojdie care să-ți taie toate elanurile?” și mă gândesc că lipsesc din societate bunătatea și binele – două virtuți care l-ar face pe omul inteligent să fie și frumos.
Despre bine sau despre bunătate astăzi se vorbește cu prea puțină încredere. Binele nu se mai consideră o virtute comunitară sau individuală. Fie că unii, din disperare, nu mai așteaptă binele cuiva, fie că nu mai ai tu încredere că binele pentru cineva va aduce bucurie amândurora. Chiar atunci când vrem să facem un bine cu toată convingerea și sinceritatea, piedici se găsesc multe. Nu e ușor să faci bine și nu e ușor să fii om bun, dacă ne gândim că societatea devine din ce în ce mai mult secularizată. Teoria aceasta e de când lumea și pământul, fiindcă virtuțile sunt testate, au multe întorsături și ispite, în schimb, puterea lor este rezistentă și atemporală. În aceste timpuri, când permisivitatea se întinde ca un elastic de la un capăt al puterii și concurenței la altul, sunt câteva oaze care amintesc că binele nu e prilej de laudă, de orgoliu, dar are nevoie de tăcere adâncă și de fapte.
Cu toate acestea, făcătorii de bine nu au dispărut, ei pot fi găsiți printre noi, chiar dacă anonimatul lor este o comunitate mică. Ei sunt oameni care nu fac zgomot așa cum nici binele nu are voce, are doar față și lumină, iubire și respect către celălalt. „Binele face puțin zgomot, iar zgomotul face puțin bine”, spunea Constantin Galeriu.
Binele făcut din iubire și revărsat către celălalt se uită. Uită cel care l-a făcut, altfel nu mai este bine. Dacă rămâne în amintirea celui căruia i s-a adus bucurie, atunci omul bun garantat trăiește printre noi și nu este doar un protagonist dintr-un roman clasic. Dacă poți face un bine, fă-l, căci „omul bun nu se simte mare cand face un bine celuilalt, ci se simte binecuvântat”, citesc undeva, iar semne sau reacții că mulți au înțeles și apreciază sunt puține.
Binele trebuie să se odihnească în cuvântul bun. Personajul lui Marin Preda din „Viața ca o pradă” se întreabă: „Cine face rău unora n-o să facă și altora?”. Va face atâta timp, cât va fi stăpânit de duhul răului și atâta timp cât acesta va avea stăpânire pe el. Dar jocul de-a răul are și un sfârșit. Cine a citit „Faust” de Goethe știe că Mefistofel pierde pariul în fața divinității. Cât este tânăr, Faust se bucură de viață, de plăceri și extazuri, iubește, dar și omoară, face mai mult rău decât bine.
La bătrânețe, savantul, devenind senil și orb, mai are o dorință – să sece o mlaștină foarte întinsă și s-o transforme în câmp roditor pentru a-i ajuta pe oamenii neputincioși. Dorința sa, care-i va asigura anonimatul, este poate ultima, dar vine de la Dumnezeu. Faust moare, dar, conform pactului între Dumnezeu și diavol, Mefistofel nu-i poate lua sufletul. Explicația este că omul de la natură este bun, pentru că așa îl creează divinitatea, oricât de mult l-ar încerca greutățile vieții sau l-ar dezamăgi oamenii, oricât de mult ar crede că răzbunarea, dezbinarea, invidia, orgoliul și alte minunății din care s-a alimentat odinioară, când credea că este fericit, i-au fost surse de existență.
Antonimul binelui este individualismul. Facem un bine – un gest filantropic, un ajutor orfanilor sau bătrânilor, săpăm o fântână sau sădim niște copaci, ne bocim morții sau dăm de pomană, obținem o diplomă sau începem cursurile la o facultate - și punem blițurile pe noi. Gesturile de filantropie, bucuriile sufletești, atitudinea umană firească față de celălalt cu care este înzestrată firea omenească fac parte din cultura fiecăruia, dacă ea nu este infestată de morbul individualismului. Sacrificiul personal nu are voce.
În loc de concluzie sau de reflecție, de o aplecare spre interior, de un lapsus la o vorbă sau gând tăios, fulgerător, las un gând din cartea lui Ernest Bernea „Îndemn la simplitate”: „Omul adevărat, omul bun păstrător al omeniei nu se răzbună niciodată. A răspunde la rău cu rău este dovadă de slăbiciune. A răspunde la rău cu bine este dovadă de tărie și superioritate. Un om ales își alege și mijloacele. El nu cultivă răul pentru că a fost dăruit cu rău. El smulge vieții, oricât ar fi de mică, fărâma de lumină ce scânteiază ici-colo în bezna nesățioasă ce stăruie cu ochi de tăciune pentru a ne înghiți de bună voie”.
Autor: Silvia STRĂTILĂ,
Articol publicat în revista NATURA, nr. 379
Susține Natura.md: Devino Patron!
