Devino Patron!

​​​​​​​„Chiar şi cea mai adâncă durere nu ne poate împiedica să ne ridicăm. Mergem înainte!”

Un interviu cu Leontina Vatamanu, regizoarea și autoarea scenariului filmului „Siberia din oase”

​​​​​​​„Chiar şi cea mai adâncă durere nu ne poate împiedica să ne ridicăm. Mergem înainte!”
Captură din filmul „Siberia din oase”

- Doamnă Leontina Vatamanu, după ce am vizionat filmul „Siberia din oase”, scenariul și regia căruia le semnați Dumneavoastră, consider că în viața noastră culturală s-a produs, în sfârșit, un eveniment cinematografic deosebit. Filmul evocă tragicele evenimente care s-au produs acum 70 de ani în Basarabia – cel de-al doilea val al deportărilor, din iulie 1949. De ce și ce v-a făcut să vă mobilizați spiritul creator anume asupra acestui subiect de neagră amintire pentru societatea noastră?

Leontina Vatamanu, regizoarea și autoarea scenariului filmului „Siberia din oase”

- Toată viaţa ei, mama a slujit cuvântul. Era o foarte bună povestitoare şi un om de litere. A lucrat foarte mulţi ani la editură, în calitate de corector, redactor şi traducătoare de literatură artistică. Eu o admiram pentru felul în care vorbea limba română. Ne-a cultivat şi nouă, copiilor ei, principiul de a vorbi corect limba maternă oriunde şi cu oricine: în stradă, la şcoală sau în sat. Camarazii de joacă chiar îmi reproşau că vorbesc prea literar. Însă, într-o zi, am aflat cu stupoare că mama mea a terminat filologia rusă şi că a reînvăţat să vorbească româna abia după ce s-a căsătorit cu tatăl meu, poetul Ion Vatamanu, prin anii 60 ai secolului trecut. De ce mama şi-a uitat limba şi a trebuit s-o înveţe din nou? Atunci am aflat că mama a fost deportată. În Siberia. Avea doar 9 ani. Când am descoperit acest lucru, fiind copil, am fost extrem de impresionată. Atunci am început s-o tot întreb pe mama despre Siberia, despre deportări, iar ceea ce-mi povestea ea, printre lacrimi, în cele mai mici detalii, atât de expresiv, atât de viu, atât de dureros, m-au făcut să-mi promit că într-o zi aceste file din biografia ei vor deveni film. Un astfel de film este un act de refulare, de reabilitare, de resuscitare a memoriei colective şi de scoatere din conul de umbră a acestor file tragice din istoria noastră. Şi un gest de reverenţă în faţa celor care au suferit de pe urma deportărilor şi a fărădelegilor regimului sovietic. „Siberia din oase” este un film multaşteptat, un film necesar.

- Filmul mi s-a părut ca un poem, are bine închegată împletitura dintre elementele documentare și cele de ficțiune. Anume faptul că ați folosit genul de docudramă îl avantajează în fața spectatorului, care rămâne atras, copleșit, emoționat de intercalațiile dintre documentar și artistic. Ce v-a făcut să folosiți anume genul de docudramă?

- Am recurs la această formulă tocmai pentru a transmite emoţia. A-i face pe oameni să empatizeze cu protagoniştii filmului, să se transpună măcar un pic în miezul acelor evenimente. Să înţeleagă că în spatele unor cifre statistice există destine adevărate, oameni reali, durere, lacrimi, tăcere. Atunci când vezi cu ochii tăi ce s-a întâmplat, devii părtaş la acele evenimente şi poate înţelegi mai lesne şi mai firesc un om care îşi povesteşte cu emoţie tragedia prin care a trecut, îi înţelegi nodul din gât sau respiraţia întretăiată, pentru că în faţa ochilor îţi trec imaginile acelei amintiri, auzi ecoul acelor strigăte de disperare, ele devin reale şi rămân nu doar în memorie, dar şi pe retina ochilor, şi pe timpan. Aş fi vrut în urzeala acestui film să folosesc şi cadre de arhivă, dar, din păcate, nu am găsit. Am folosit câteva fotografii din arhivele personale ale eroilor mei, care au fost pentru mine un reper documentar după care am încercat să aleg actorii, să reproduc locaţiile de filmare, să adaptez scenografia şi costumele, aşa încât să fiu cât mai fidelă realităţii şi cât mai aproape de poveştile relatate de ei. În acest sens, am avut o mare responsabilitate, iar emoţia mea cea mai mare a fost legată de reacţia protagoniştilor filmului la modul în care le-am transpus poveştile pe ecran.

Scenă din cadrul filmului „Siberia din oase”

- Cei patru eroi ai filmului sunt copii ai deportărilor, adică - ecoul Siberiei de gheață, oameni concreți care au trăit acele tragedii. Cum i-ați ales, căci ei, inclusiv felul de a povesti cele trăite acum 70 de ani, se încadrează de minune în stilul, eu aș zice, lirico-tragic, al acestui poem cinematografic?

- În perioada de scriere a scenariului, am citit şi ascultat multe istorii de viaţă şi biografii spulberate de regimul stalinist. Fiecare biografie a compatrioţilor deportaţi merită să fie povestită. Eroii mei au trăit calvarul deportărilor fiind copii, or acest film este dedicat în primul rând copiilor deportaţi, celor circa 11.900 de copii, urcaţi în anul 1949, în vagoanele de vite şi expuşi morţii, ei fiind absolut nevinovaţi. Ce le-a rămas în memorie, cum au trecut peste acele momente de grea cumpănă, ce i-a ajutat să supravieţuiască, cum au purtat toată viaţa în sufletul lor acel şoc şi traumele inerente, dacă le-au depăşit, dacă au iertat, dacă au avut puterea să vorbească nepoţilor despre durerea pe care au purtat-o în tăcere mult timp - aceste lucruri m-au preocupat şi am vrut să transpară şi în film. M-am oprit la cei patru eroi pentru că, dincolo de toate dramele prin care au trecut, ei au rămas integri, au ştiut să le depăşească cu fruntea sus, ei s-au afirmat ca şi profesionişti, ca şi oameni, şi ne transmit un mesaj frumos despre puterea interioară a omului, despre demnitate, despre capacitatea de a rămâne lucizi şi integri în orice împrejurare. Ei se numesc: Gavril Boian, Ion Radu, Elena Curicheru-Vatamanu şi Margareta Spânu-Cemârtan. Ca ei sunt mulţi-mulţi alţi compatrioţi de ai noştri, care decenii la rând au stat în conul de umbră: stigmatizaţi, marginalizaţi, persecutaţi şi ale căror istorii de viaţă ar merita să fie ascultate, povestite, reproduse în filme, emisiuni, articole sau cărţi, astfel încât să ajungă în spaţiul memoriei colective şi la generaţiile următoare.

- Una dintre eroine, Elena Curicheru-Vatamanu, este maica Dumneavoastră, soția regretatului poet Ion Vatamanu. Ca fost deportat, dar și ca om de cultură, cum a apreciat Dumneaei rezultatul muncii la filmul „Siberia din oase”?

- Mama a fost nu doar un protagonist al filmului, dar şi persoana cu care m-am consultat pe parcursul scrierii scenariului şi al filmărilor. Ea a fost cea care m-a ghidat, m-a încurajat şi a aşteptat smerită doi ani de zile să termin filmul. Culmea este că nu am avut curajul să-i arăt mamei filmul imediat după ce l-am finisat. Mi-a fost frică să n-o copleşească emoţiile care îi sunt contraindicate din cauza problemelor de sănătate. Într-un final, mi-am luat inima în dinţi şi i l-am arătat. „Lasă-mă să plâng, zicea mama, să-mi descarc durerea...”.

- Cum ați ales „actorii” care au jucat rolul celor patru eroi în timpul deportărilor? Bunăoară, e minunată această micuță Ionela Blănaru, care o joacă pe copila Elena Curicheru-Vatamanu. Veți mai încerca să programați o colaborare cu ei?

 - Copiii care au jucat în filmul „Siberia din oase” sunt pur şi simplu nişte minuni. M-am ataşat de fiecare în parte şi îi iubesc pe toţi. Am avut un mare noroc să-i găsesc şi să lucrez cu ei. Dincolo de talent, au multe alte calităţi. Au fost foarte receptivi, au rezistat unui orar complicat şi intens de filmări. Am filmat nopţile, am filmat ziua, în arşiţă, pe caniculă, am filmat scene de o mare încărcătură emoţională, când trebuiau să plângă, să ţipe, să tacă, dar să transmită nişte stări... Au fost momente când, de oboseală, pur şi simplu adormeau între duble. Şi tuturor ne era milă să-i trezim. Le mulţumesc lor şi părinţilor lor, care au fost alături pe parcursul filmărilor. Ştiu sigur că vom mai auzi de ei. De aceea, aş vrea să le înşiruiesc aici numele: Ionela Blănaru, Andrei Carp, Vlada Cazanoi, Samson şi Ioana Hatman, Sofia Oistric, Alexandra Ungureanu, Alexandru Mărginean. Şi copiii care au făcut parte din figuraţia de la gară, m-au impresionat, căci au făcut faţă unor filmări dificile şi unor momente de emoţie absolut copleşitoare pentru întreaga echipă de filmare.

Actori ai filmului „Siberia din oase”- În film este foarte emoționantă scena cu deportații adunați la gara de trenuri, care, am înțeles, a fost filmată la gara de trenuri din Călărași. În general, unde au avut loc filmările și cum ați ales acele locuri, care, de asemenea, completează minunat concepția filmului?

- Deoarece filmul este construit din patru poveşti diferite, am avut patru echipe de actori şi mai multe locaţii de filmare. Am filmat în satele Mereni, Butuceni, Sadova, Carahasani, Olăneşti, Corneşti şi la gara din Călăraşi. Timp de aproape o lună înainte de a demara filmările, am fost în prospecţii prin toată Moldova ca să găsim platourile de filmare. Am înghiţit mult praf pe drumurile de ţară ca să găsim nu doar locaţiile potrivite, dar şi oameni de pe loc care să ne ajute şi să asigure buna desfăşurare a filmărilor. De exemplu, la Sadova a trebuit să cerem acordul gospodarului să-i acoperim casa cu stuf, să construim un ocol, să-i mutăm mobila în casă, să stăm în curte atât pe perioada pregătirilor, cât şi cea a filmărilor. Iar vizavi de această casă era o fabrică de cherestea, care a trebuit să-şi întrerupă activitatea pentru câteva zile ca să putem avea linişte pentru înregistrarea sunetului. Le suntem recunoscători tuturor oamenilor care au crezut în proiectul nostru şi ne-au ajutat. De asemenea, aş vrea să mulţumesc administraţiei Căilor Ferate Moldoveneşti, care au schimbat pentru două zile orarul trenurilor, ne-au oferit o garnitură de vagoane vechi şi ne-au permis să filmăm la gara Călăraşi. Acolo au fost filmările cele mai complicate. Am transportat de la Chişinău câteva autocare cu peste 200 de oameni care făceau figuraţie: copii, bătrâni, femei şi bărbaţi. Am avut şi o echipă numeroasă, care includea şi un medic de gardă, pentru că era o căldură toridă şi eram foarte atenţi să nu avem incidente pe platou. Cu ajutorul Domnului, totul a decurs bine, chiar şi ploaia a aşteptat să încheiem filmările şi după ce am filmat ultimul cadru - plecarea trenului - abia atunci s-au deschis porţile cerului.

- În film sunt prezenți și foarte mulți actori de teatru. Cum ați lucrat cu ei?

- Într-adevăr, genericul acestui film este foarte lung, pentru că am implicat şi mulţi actori, şi o figuraţie numeroasă. Unul din criteriile de bază în selecţia actorilor a fost asemănarea lor fizică cu personajele reale. Fiind, ca formare, un regizor de film documentar, am încercat să fiu cât mai fidelă realităţii chiar şi la acest capitol. De asemenea, mi-am dorit ca protagoniştii filmului să se identifice cât mai mult cu ceea ce vor vedea pe ecran. Am încercat să implic în acest film şi cât mai multe feţe noi, de aceea am insistat în mod special să ne deplasăm şi să facem casting şi la teatrele dinafara Chişinăului. Astfel că în film veţi vedea actori de la Teatrul „B.P.Haşdeu” din Cahul şi de la Teatrul „V. Alecsandri” din Bălţi. De asemenea, am lucrat cu actori de la Teatrul Naţional „M. Eminescu”, Teatrul „E. Ionesco”, Teatrul „A. Mateevici”, studenţi de la AMTAP, actori amatori sau oameni simpli aleşi după tipaj. Toţi aceşti actori şi chiar figuranţi au depus o părticică din sufletul lor în acest film, au rezonat cu subiectul şi au fost foarte cooperanţi la orice sugestie. Le sunt foarte recunoscătoare pentru dăruirea cu care au muncit la acest proiect.

- Doamnă Vatamanu, cum a fost posibilă realizarea unui asemenea film, care costă, probabil, foarte mult, în zilele noastre, când mai credeam că așa ceva e imposibil?

- După cum ziceam mai sus, acest film şi-a aşteptat mult timp momentul apariţiei. În anul când s-a înfiinţat Centrul Naţional al Cinematografiei din R. Moldova mi-am zis că e imperativ să particip cu acest proiect, căci rândurile deportaţilor, din păcate, se răresc şi nu mai e timp de amânat. Am depus atunci o intenţie de dezvoltare de proiect şi, timp de un an, m-am documentat, mi-am selectat protagoniştii, m-am întalnit cu ei, am filmat interviurile care stau la baza naraţiunii şi am scris scenariul, pe care l-am depus ulterior la următorul concurs anual al CNC Moldova. Aici, scenariul a luat punctajul maxim din toate proiectele, dar, spre marea noastră surprindere, nu foarte mulţi bani. Ne-am asumat mari riscuri, pornind producţia unui film de epocă cu un buget sub orice plafon, dat fiind faptul că aveam nevoie de recuzită, costume, locaţii adaptate la anul 1949. De asemenea, aveam nevoie de o echipă numeroasă, de echipament şi o postproducţie care să asigure calitatea finală a filmului. Pe parcurs, am reuşit să facem faţă tuturor cheltuielilor, să ne găsim parteneri care ne-au ajutat, cum ar fi studiourile „Moldova-Film”, „Paradox Film” și „Mov Film”, care ne-au sprijinit în faza de producţie şi postproducţie. De asemenea, ne-au ajutat şi multe persoane particulare.

Dar aş vrea să le adresez aici un mare mulţumesc tuturor membrilor echipei de realizare a filmului. Ei au dat dovadă de mult profesionalism şi dedicaţie. Aş vrea să subliniez talentul şi contribuţia directorului de imagine, Sergiu Babără, şi a echipei lui de asistenţi, a pictorului de costume, Lilia Ixari, şi a echipei sale, a scenografilor Maria Creţu, Petru Postolachi şi Dorel Mărgineanu, cel din urmă fiind omul cu mâini de aur, care ne-a construit baraca siberiană, ieslele unde se ascunde biata mamă fugară, tot el a acoperit casele cu stuf şi a mai jucat pe deasupra şi un rol episodic. De asemenea, vreau să mulţumesc echipei de regie, secundului meu – Ion Borş, care era portavocea de pe platoul de filmare şi care avea o cheiţă fermecată la sufletul tuturor copiilor implicaţi în filmări, precum şi secretarei de platou – Vera Surăţel, cea care era atentă la orice racord şi detaliu şi care mi-a uşurat foarte mult organizarea materialului la montaj. Apropo de montaj, trebuie să amintesc aici colegii de la Bucuresti cu care am făcut postproducţia, editorii Mariana Parea şi Mişu Vasilache, sound designerul Mihai Coporan, coloriştii Adriana Crăciunescu şi Bogdan Geambaşu. Le sunt recunoscătoare că au ales să muncească la acest proiect inginerului de sunet - Marin Turea, machiozei Olga Verdeş şi multor altor buni profesionişti şi oameni de film. Şi, desigur, un merit special îl are echipa de producţie a filmului, printre care s-au numărat Radu Boişteanu, Elena Dimitrov şi Olga Vasluianu, în frunte cu producătorul cu care muncesc de-o viaţă cot la cot – Virgiliu Mărgineanu. Practic, fiecare membru al echipei noastre are deportaţii lui în familie, de aceea m-am gândit că ar fi un memento mori frumos să-i pomenim şi pe ei, incluzându-i în genericul final al filmului

- Prin acest film, ați vrut să transmiteți un mesaj și politicienilor noștri?

- Sigur că aş fi vrut. Şi m-am bucurat să constat, pentru prima dată în cariera mea de cineast, că la acest film au venit foarte mulţi oameni de stat, politicieni, miniştri, deputaţi, ceea ce îmi dă speranţa să cred că atitudinea clasei politice faţă de fenomenul deportărilor şi a persoanelor deportate se va schimba, că poate vor urma în viitorul apropiat nişte fapte concrete în ceea ce priveşte despăgubirea morală, dar şi materială a acestor oameni. Prea mulţi ani deportaţii au stat în colţul umbrit al societăţii. Suntem datori nu doar să le scoatem la lumină biografiile mutilate, destinele tragice, dar să ne asumăm la nivel de societate, de clasă politică, de popor - tot ce li s-a întâmplat, să facem un gest de reverenţă în faţa lor printr-o mai mare atenţie şi grijă, prin acte concrete de reabilitare, prin decizii politice, prin paginile rescrise din manualele de istorie, prin prezenţa lor mai mare în spaţiul public – la tv, la radio, în şcoli etc. Timpul ne presează. Nisipul se scurge ireversibil în clepsidră. Să nu ne trezim că e prea târziu.

- După lansare, „Siberia din oase” a derulat cu un program prelungit la Cinematograful „Patria”. Care va fi soarta peliculei mai departe? E un film care ar trebui prezentat în fiecare localitate, pentru a atenționa generațiile mai tinere că istoria poate să se repete…

- Din fericire pentru toată echipa de creaţie a filmului, „Siberia din oase” s-a bucurat de o mare priză la public. Este, probabil, prima producţie moldovenească care a rulat în cinematograful Patria Loteanu aproape două săptămâini, cu sălile pline, astfel încât a trebuit să suplimentăm, la solicitarea publicului numeros, sălile şi zilele de proiecţie. Chiar şi administraţia cinematografului a constatat cu surprindere că publicul a venit într-un număr foarte mare în plin sezon estival, când nu prea merge lumea la film. Am încercat să fiu şi eu prezentă aproape la toate proiecţiile şi m-au impresionat reacţiile oamenilor, în timpul şi la finalul filmului. Am trăit clipe frumoase şi mă simt împlinită ca artist. Ne-am dori în continuare să mergem cu filmul prin ţară şi să-l proiectăm prin sate şi centrele raionale. Vara această vom merge cu filmul, în cadrul caravanei cinematografice CRONOGRAF TUR 2019, în localităţile unde am filmat. Pe 7 iulie, în ziua comemorării victimelor deportărilor, la 70 de ani de la cel de-al doilea val de deportări, am proiectat filmul în localitatea Mereni, unde am filmat câteva secvenţe şi unde au pătimit de pe urma deportărilor foarte mulţi oameni. M-am bucurat că au venit foarte mulţi spectatori, iar după ce filmul s-a terminat oamenii au rămas nemişcaţi pe scaune preţ de câteva secunde, într-o tăcere asurzitoare... Probail că se gândeau la deportaţii lor. A fost ca un minut de reculegere, ca o plonjare în amintire, ca o atingere cu umbra şi ecoul Siberiei... Iar eu mă gândeam în acele clipe că orice durere, chiar şi cea mai adâncă durere din oase, nu ne poate împiedica să ne ridicăm din genunchi, să găsim puterea de a ne îndrepta coloana şi de a merge înainte, ca naţiune, ca oameni. După câteva secunde, oamenii din sală s-au ridicat în picioare şi au aplaudat. Mergem înainte!

Cât priveşte traseul acestui film, suntem dispuşi să ajungem cu filmul oriunde este aşteptat şi vom încerca să facem tot posibilul să fie văzut de cât mai multă lume: şi acasă, şi peste hotare. Există o pagină de facebook – siberia din oase - unde plasăm toate noutăţile şi informaţia despre film şi despre proiecţiile planificate. Cei ce sunt interesaţi de itinerariul filmului se pot abona la această pagină. Pe viitor ne dorim să facem şi un site al filmului. Vom participa cu el şi la festivalurile internaţionale. Este important să avem o prezenţă sau mai multe de acest gen în crestomaţiile istorice sau în cele cinematografice, pentru ca lumea mare să ştie, să cunoască, să afle şi despre ce ni s-a întâmplat şi nouă, în vremurile de grea pomină pe această palmă de pământ.

- Vă mulțumesc mult, inclusiv din partea cititorilor noștri. Mergem înainte!

Gheorghe BUDEANU

Susține Natura.md: Devino Patron!