Codrii Tigheciului

Din nou pe drumul Istoriei şi al Naturii. De data aceasta, pe frumoasele Coline ale Tigheciului, care pornesc din Codrii Moldovei Centrale şi se întind spre sudul republicii. De-a lungul a 100 de km aceste formaţiuni se bat şi se întrec cu arida Stepă a Bugeacului într-un drum grăbit spre porţile Deltei Dunării.

Codrii Tigheciului
Codrii Tigheci între satele Cociulia și Pleșeni. Foto: Vital

În vechile vremuri elogiate de Sadoveanu, cu răzeşi gospodari care se transformau în oşteni porniţi să fugărească tătarii, aici era Ţara Moldovei de Jos, despre ai cărei locuitori Dimitrie Cantemir povestea în a sa „Descriere a Moldovei” că „sunt obişnuiţi de mult să trăiască în răsboiu cu Tătarii”. Evident, așa cum le stă bine unor răzeși aprigi la război, locuitorii Ţării de Jos aveau și un codru, primitor în vremuri de restriște și darnic cu copiii săi. „Este pentru Moldoveni apărarea cea mai tare în potriva Sciţilor, cari de multeori l-a năpădit dar nici odată nu l’a avut. Și măcar că copacii întru dânsul sunt foarte înalţi, dar stau foarte deși unul de altul, încât nici pedestrași nu poate să străbată printr-însul, afară numai pe poteci, care sunt știute numai de locuitori” – zicea Dimitrie Cantemir, al cărui tată, Constantin Cantemir, stăpânea odinioară aceste pământuri.

Aflat la marginea Ţării de Jos, la „hotarul Tătarilor de Bugeag”, Codrul Tigheciului era „pieptul Moldovei cel mai tare între Prut și între Basarabia”, refugiu în faţa tuturor hoardelor care ne-au vrut ţara. Aici se adunau chighecenii din bordeiele lor medievale și apărau cu dârzenie codrul lor nepreţuit și darurile oferite de acesta. De atunci, din negurile vremilor, Codrii Tigheciului au reprezentat un refugiu spiritual și cultural, o resursă economică de invidiat, un bastion natural ce a rămas în picioare și a continuat să se regenereze până în zilele noastre. O frumuseţe pură și autentică, un leagăn al istoriei.
Vorba cronicarului Miron Costin:
– Cât de veche vă este baștina?”
„– Întreabă apa Prutului!

Căsuțe la margine de codru. Foto: Silvia Ursul

Nicolae Dabija scria: „Pământul de aici este plin de istorie. Dacă sapi mai adânc, dai de așezări dacice, de orașe romane, de gradiști slave…” Într-adevăr, în porţiunea codrilor dintre satele Tigheci și Cociulia își descoase misterele, unul câte unul, o așezare tracică, veche de 3200 ani, descoperită în epoca contemporană de către A. N. Levinski și botezată „Cetăţuia Cociulia”.  Ulterior, acest sit arheologic a fost studiat de către Serghei Agulnikov, care a publicat rezultatele descoperirilor sale într-o serie de lucrări istorice. Deși incomplet, studiul a scos la iveală multiple
„resturi” culturale – fragmente ceramice, bucăţi de lut ars, cărbuni și oase de animale – care vorbesc de la sine despre diferite perioade în care cetatea a fost locuită. De exemplu, cel mai vechi strat cultural identificat în acest sit arheologic datează din cultura Babadag, secolele 11-9 înaintea erei noastre, fiind contemporan cu fondarea Romei, cu domnia lui David în Israel sau cu războiul troian. Din păcate, azi pe locul fostei cetăţi există doar o simplă gaură în pământ, din care locuitorii extrag lut și în care ploaia spală într-una ce a rămas din fosta așezare.

O altă relicvă istorică a fost descoperită în toamna anului 2012, la periferia sudică a masivului Codrilor Tigheciului, mai la nord de satul Haragâș, raionul Cantemir. Aici, pe locul unei așezări medievale târzii cu mai multe nivele de locuire, a fost găsit întâmplător un vârf de steag medieval în formă de cruce, păstrat în prezent într-o colecţie particulară din Chișinău. Această piesă, conservată în stare bună până la data descoperirii, era din fier forjat, iar forma și aspectul ei i-a făcut pe arheologi să dateze acest vestigiu epocii medievale, în jurul secolelor 17-18, și să-l atribuie forţelor armate autohtone moldovenești concentrate în acest loc strategic. Deși piesa în sine nu este spectaculoasă, ea are o importanţă deosebită în sens simbolic: marca virtual spaţiul creștin în opoziţie cu cel necreștin (cel mai probabil islamic) și invoca graţia divină asupra purtătorilor de drapele, fie că erau militari, ecleziaști sau civili, atunci când porneau la război.

Șiragul de perle istorice ale Codrilor continuă cu alte ruine, de data aceasta ale mănăstirii Sabanu, construită în 1863 de către un grup de călugări fugiţi de la Piatra Neamţ. Amplasat în inima masivului verde, acest edificiu, impunător cândva, se rezumă astăzi la câteva pietre măcinate de ani și o „troiţă” rămasă ca mărturie a acestui loc.

Ruinele reprezintă, de fapt, cuvântul-cheie al întregii zone. Fantome ale trecutului, aruncate din loc în loc, trimit mesaje din eternitate către locuitorii de astăzi ai regiunii. Mici piese de puzzle, rămase moștenire de la cine știe care suflete, rămân să depună mărturie prin colţurile întunecate ale codrului despre ce a fost odată. Amplasată într-o regiune aspră, vitregită de istorie și de natură, zona Tigheciului a cunoscut frecvent intemperii și nevoi, de la secete până la invazii. Temuţii Codri de altă dată, în ale cărui luminișuri își găseau ţăranii și pustnicii refugiu, și-au restrâns suprafaţa și s-au fragmentat în pădurici năpădite de salcâmi. Insular, călătorul mai găsește umbra răcoroasă și primitoare a stejarului și a gorunului, iar undeva în mijlocul codrului se înalţă un stejar bătrân de 300 ani. Primăvara, când frunzele șovăiesc să se desfacă, pe poteci ascunse înflorește dediţelul, rușcuţa de primăvară, laleaua pestriţă, ghiocelul cu frunzele îndoite (specie mai rară decât ghiocelul comun, fiind întâlnită doar în Codrii Tigheciului). 

Cândva pe aici cerul nu se vedea de vârfurile copacilor. Foto: S.U.

 

Pământul Tighecilor continuă să poarte mistere adânc ferecate. Se zice că există comori ascunse în măruntaiele colinelor, ţăranii își șoptesc unii altora legende cu galbeni îngropaţi de voievozi, folclorul local abundă de povești cu blesteme din bătrâni ce se răzbună asupra oportuniștilor aflaţi în căutare de comori. De altfel, etnografic vorbind, satele de aici au păstrat datini și obiceiuri moștenite încă din vremurile în care scurtele perioade de pace și prosperitate permiteau desfășurarea vieţii întrun ritm normal, condusă de un străvechi calendar natural ce avea drept nucleu masivul de codru al Tigheciului.

Pe măsură ce mă afund pe potecile vechiului codru, mă încearcă teama că generaţiile viitoare vor moșteni fragmente derizorii din toată această frumuseţe naturală. Că pașii celor indiferenţi vor bătători ultimele poieniţe înflorite și că toporul nepăsător va nimici ultimul stejar. Că sărăcia și nevoia va alunga sufletele simple de ţărani, va seca tradiţiile și va rupe în mici bucăţi ultimul refugiu verde din sudul ţării. Că istoria se va surpa odată cu malurile de lut săpate și cărate acasă, și că noi ne vom trece pe acest pământ fără a cunoaște istoria care ne-a așezat în acest colţ de lume.

La o margine de codru... Foto: Silvia Ursul

 

Plămădită din acest aluat chinuit al Sudului, eu privesc cu nesaţ la colinele blânde ale Tigheciului, le sorb frumuseţea și caut să tăinuiesc  imaginea undeva în adâncul minţiimele. Obiectivul aparatului de fotografiat nu reușește să încremenească frumuseţea pe care o văd cu ochii. Peste ani, imaginea îmi va fi izvor de alinare. În lipsa măsurilor de conservare și protejare a acestui vechi patrimoniu, tot ce îmi va rămâne va fi imaginea frumoasă a Codrilor Tigheciului la un mijloc călduros de mai. Dar nepoţii noștri? Dar cei care le vor urma? Lor ce mesaj le vor transmite  uitaţii Codri ai Tigheciului?

 

Silvia URSUL

Articol publicat în numărul 292