În satul unui mare astronom

În satul unui mare astronom

De multe ori pornesc la drum să cunosc satele Moldovei mânată de intrigă și curiozitate personală. Fie să văd un peisaj frumos, fie să verific cu ochii mei o stare de lucruri, fie să descopăr chestii noi. De fiecare dată, mă întorc liniștită acasă, însoțită de sentimentul mulțumitor că acum știu și pot povesti și altora. Mă bucură această stare, de dragul ei mă trezesc cu noaptea-n cap și pornesc la drum ca să ajung undeva într-un colț de hartă unde am întrezărit eu ceva interesant și bun de scotocit.

Bunăoară, așa a fost în cazul unei localități pitorești, aflată relativ aproape de capitală, unde (culmea!) eu încă nu fusesem. Dar nu asta era intriga. Ce mi-a stârnit interesul a fost de fapt încântarea întregii redacții că spre acel sat pleacă în fiecare lună nici mai mult, nici mai puțin de 138 abonamente la revista NATURA. Pentru satele noastre, sărăcite de oameni și încercate de greutăți, cifra de o sută și ceva de abonamente vorbește despre multe: despre dragoste de învățătură, despre respectul pentru cuvântul scris, despre interesul de a fi informat. Vorbește de faptul că acolo există un nucleu fierbinte care merge împotriva curentului general (acela de a fi informat pasiv) și care militează pentru cunoaștere, cultură și limbă română corectă.

Așa că am pornit la drum cu prima ocazie apărută, să văd cu ochii mei baștina celor 138 de abonamente la Revista NATURA: Dubăsarii Vechi. Un sat mare, pe malul Nistrului, așezat între Corjova (o altă localitate care ne citește decenii la rând) și Delacău (o comunitate de oameni care acum luptă cu înverșunare să scape de la distrugere locurile frumoase ale vetrei satului). Dacă la Corjova am fost în repetate rânduri pentru a sta de vorbă cu locuitorii satului și cu cititorii revistei NATURA, ba chiar și pentru a admira frumusețea acestui colț de plai (îmi amintesc de o  frumoasă drumeție de mai între Corjova și Mălăiești), la Dubăsarii Vechi nu am pus piciorul până acum.

Satul este așezat în dreptul unui meandru pitoresc al Nistrului, cu povârnișuri domoale și cărări subțiri ce coboară până la mal, unde luntrele își așteaptă stăpânii. De altfel, toponimul Dubăsari își trage rădăcina din numele unui tip de ambarcațiune, numit dubas, care cândva traversa Nistrul încolo și încoace. Acest tip de barcă, popular pe râurile Bug și Nistru, avea formă rotundă și era făcut din nuiele tari și din piei. Ambarcațiunea a ajuns pe la noi odată cu Hoarda de Aur - mongolii îi ziceau tumbaz (numele este încă în folosință prin Mongolia și Tibet), iar polonezii l-au botezat dubas. Istoricul și arheologul Ion Casian Suruceanu, originar din Vadul lui Vodă, scria că, în acest sector al Nistrului, podurile de lemn nu rezistau curenților, în schimb dubasele se învârteau în vârtejuri fără să se răstoarne și din acest motiv erau preferate de oameni pentru a transporta mărfuri de pe un mal pe altul. Persoanele care îngrijeau de aceste bărci și le păzeau la ponton au căpătat numele de „dubăsar”, cuvânt care a ajuns apoi să apară pe hartă ca nume de localitate tocmai datorită faptului că aici s-ar fi aflat pe vremuri un pod de dubasuri. Satul Dubăsari a fost atestat în anul 1470 și făcea parte din ținutul Orheiului, însă prin anul 1523 a apărut pe malul celălalt al Nistrului o nouă așezare ce-și revendica aceeași origine legată de folosirea dubaselor. În 1772 așezarea a devenit posesiune a coroanei rusești și a primit numele de Dubăsarii Noi, având statut de oraș a cărui principală economie era comerțul lemnului și al tutunului. Localitatea mai bătrână a primit numele de Dubăsarii Vechi și a rămas să-și depene istoria pe malul drept al Nistrului până în zilele noastre.

Vedere spre Nistru de la Dubăsarii Vechi. Foto: Alecu Reniță

Exact la intrarea în sat, drumul se împarte în două: cel din dreapta o ia peste câmpurile proaspăt arate, iar cel din față merge hotărât drept în centrul satului, nu înainte de a oferi o priveliște de neuitat a platoului de la Coșnița, situat pe malul celălalt al Nistrului. De aici, de sus, vezi ca în palmă fluviul și satele de pe margine, înconjurate de pâlcuri de păduri și legate de drumuri de țară ce se pierd prin văgăuni și reapar pe acolo drumeți încăpățânați ce și-au bătătorit calea pe unde le-a trebuit. Drumul ajunge în parcul localității, pe care oamenii din sat l-au dotat cu un teren de dans, o scenă și scaune, și pe care îl decorează cu luminițe în preajma sărbătorilor de Crăciun și Revelion. De acolo, drumul merge la dreapta și ajunge în dreptul Liceului Teoretic „Nicolae Donici”, acolo unde se află de fapt nucleul pomenit mai sus. Aici colectivul de profesori își îndeamnă elevii să studieze cu mult drag, iar profesoara de geografie, doamna Irina Ciorba-Halupa, ne-a demonstrat că numele instituției la care lucrează se ridică la reputația marelui intelectual Nicolae Donici, strănepotul fabulistului Alexandru Donici.

Nicolae N. Donici s-a născut în Chișinău, în anul 1874, însă a petrecut mult timp pe moșia mătușii sale de la Dubăsarii Vechi (mătușa i-a devenit mamă adoptivă, după pierderea părinților). Fiind atras îndeosebi de astronomie, tânărul Nicolae a plecat în 1897 la Sankt Petersburg, unde și-a început cariera științifică sub conducerea astronomului rus acad. F.A. Bredihin. În anii 1901-1916,
Nicolae Donici fusese șeful misiunii astronomice a Academiei de Științe din St. Petersburg, iar în acea perioadă, mai exact în anul 1908, a construit un observator astronomic propriu în localitatea Dubăsarii Vechi. Aici avea o lunetă astronomică Zeiss, cu o distanță focală de 10 m și o deschidere a obiectivului de 100 de mm, la care se putea atașa un spectrograf sau un spectroheliograf. Era al șaptelea observator din Europa cu spectroheliograf și singurul din Europa Orientală. Observatorul era acreditat internațional și inclus în registrul observatoarelor  astronomice ale lumii, iar savantul Donici efectua aici cercetări în domeniul astronomiei de poziție, astrofizicii (fizicii și chimiei corpurilor cerești) și meteorologiei.

Bustul lui Nicolae Donici la Dubăsarii Vechi. Foto: Alecu Reniță

Istoricul Ion Holban menționează că Nicolae Donici a efectuat cercetări spectrale complexe asupra Soarelui în timpul a opt eclipse totale, în diferite colțuri ale lumii, a stabilit existența heliului în coroana soarelui până la distanța de 27.604 km de la suprafața astrului, a hidrogenului – până la 44.166 km și a calciului până la distanța de 49.135 km, a identificat liniile spectrale ale elementelor Mg, Fe, Ni. După unirea Basarabiei cu România, savantul a locuit și a lucrat la Dubăsarii Vechi și București, iar la 28 august 1944, când rușii au trecut Nistrul, a fost nevoit să părăsească Basarabia. A plecat în Franța, unde a lucrat la Observatorul din Nisa.

Om cu solide temeiuri cărturărești și etice, Nicolae Donici se numără printre marii astrofizicieni ai secolului XX. El și-a pus întreaga avere în slujba științei și a susținut mereu că fără o știință avansată nu poate exista un învățământ prosper. Sătenii din Dubăsarii Vechi și-l amintesc pe Donici drept un om inteligent, modest și omenos. Având echipament meteorologic, informa cu regularitate oamenii cum va fi timpul, ca ei să știe când să cosească grâul sau când va fi brumă – fapt pentru care oamenii i-au rămas pe veci recunoscători. Umblând mult prin lume, Nicolae Donici le împărtășea celor de acasă practicile bune din străinătate. El a dezvoltat la Dubăsarii Vechi legumicultura, meserie pe care sătenii au preluat-o și o practică până în ziua de azi. Conacul în care a locuit la Dubăsarii Vechi, în perioada 1918-1944, a rămas în picioare în ciuda intemperiilor istorice, însă se află în stare nesatisfăcătoare. Anul trecut, consiliul local a recăpătat dreptul de proprietate asupra acestui monument de arhitectură, făcând lucrări de reparație a acoperișului. Într-o parte a conacului se află astăzi grădiniţa, care a fost renovată recent prin „Programul de asistență tehnică și financiară acordată de Guvernul României pentru instituțiile preșcolare din Republica Moldova”.

O fotografie din arhiva revistei NATURA, după o întâlnire de suflet cu cititorii de la Dubăsarii Vechi.

Sper că acești copii, ce cresc pe băncile grădiniței și școlii din localitate, vor înțelege de mici imensa onoare de a-și avea rădăcinile împletite la umbra marelui astronom Nicolae Donici, care în articolele sale științifice nu se jena să specifice locul cercetărilor: Dubăsarii Vechi! 

 

Silvia URSUL

Articol publicat în numărul 338