Grigore Vieru: un verde ne vede

Grigore Vieru: un verde ne vede
Maestrul Grigore Vieru, la “Natura ”, în mijlocul tinerilor cititori învingători la concursul “Poetul Grigore Vieru”

Oamenii de la revista “NATURA” şi Mişcarea Ecologistă din Moldova au cunoscut căldura prieteniei poetului Grigore Vieru. Nu venea atât de des, cum am fi vrut noi, dar nu ne uita şi ne trecea pragul ca într-un ritual de sfinţire a casei. Aducea cu el multă lumină şi intra în redacţie şi în Biblioteca Verde a Mişcării ca pe o pajişte împrospătată de roua zorilor de zi, se minuna ca un
copil la văzul cărţilor expuse şi a fotografiilor despre frumuseţile Basarabiei, lua „NATURA” în mâini şi se oprea tăcut la o pagină sau alta, apoi mai scăpa, aproape pe şoptite: „De-aţi şti voi ce lucru bun faceţi pentru lumea noastră”.

Ne privea peste rama ochelarilor şi ne învăluia într-un zâmbet purificator, de neuitat. Chipul, surâsul, privirea poetului păreau desprinse de pe icoanele bizantine sau medievale zugrăvite de pictorii anonimi din Moldova. Se transfigura, când luam capăt de vorbă despre natura-mamă, avea amintiri tulburătoare despre Prutul care îi ajungea până aproape în grădină, ţinea minte ploile îndepărtate şi cerul înstelat încărcat de taine şi prins deasupra Pereritei natale, avea gravate pe inimă mai multe peisaje de suflet adunate de pe acel tărâm fabulos al copilăriei, pe care le tot împrăştia ca pe o pulbere divină prin poeziile sale fără de moarte, avea un cult aparte pentru verdele matern şi firul de iarbă, pentru codrii seculari şi luncile acoperite de florile primăverii, vedea păsările cerului ca pe îngeri şi metafore ale zborului infinit şi a libertăţii depline, îşi dezgolea nervii şi revolta când pomenea de agresivitatea oamenilor faţă de pământul schilodit şi batjocorit, de apele otrăvite şi pădurile măcelărite, de munţii muşcaţi de excavatoare şi explozibil, de mările şi oceanele poluate, de animalele hăituite şi păsările împuşcate, de o planetă minunată, dar chinuită şi mutilată de specia umană.

Toate treceau prin inima poetului şi el le simţea ca pe o mare durere proprie. „Ei, spune, că voi sunteţi mai aproape de suferinţele naturii, ce fac oamenii împotriva planetei, nu e nebunie curată, nu e grăbirea Apocalipsei?”—ne întreba nedumerit poetul, deşi el cunoştea mult mai bine răspunsul, iar faţă de noi, Grigore Vieru mai avea şi o taină care îl apăra.

Nu cunoaştem care e această taină, care e mult mai imensă decât ne-o imaginăm, dar una din tainele Maestrului şi a noastră care ne apără şi ne înalţă, a fost, este, şi va fi taina Limbii Române. Ea ne poartă prin secole şi ne ţine adunaţi grămăjoară: acum şi în veac!

De câte ori ne vizita şi pleca, vocea poetului continua să vibreze în casa noastră până la o altă întâlnire. Acum îi auzim şi paşii, şi vocea, şi căldura inimii. Îl simţim şi astăzi în mijlocul nostru ca în neuitata zi când l-am avut oaspete de onoare la 15 ani de la fondarea Mişcării Ecologiste şi ne-a declarat încet şi răspicat: „După umila mea părere ar fi destule două mişcări pe nefericitul şi ostenitul nostru pământ: Mişcarea întru Hristos şi cea Ecologică. Omagiul meu.

Ani de zile revista NATURA, cititorii ei, Mişcarea Ecologistă din Moldova, la 14 februarie îi doreau Maestrului mulţi ani şi multă rezistenţă, ne rugam la Domnul sa-l ţină cât mai mulţi ani în mijlocul oamenilor dragi şi a tuturor celor care îl iubeau şi îl preţuiau cu adevărat. Acum, cuprinşi de durere şi rămaşi orfani, vom continua să ne rugăm bunului Dumnezeu să-l ţină, acolo, sus, cât mai aproape de sfinţi şi de marii bărbaţi ai neamului românesc, să-l lase în tihnă câteva secole să stea la sfat cu Eminescu, Mateevici, Blaga, Arghezi, Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, iar în zilele de sâmbătă şi duminică să facă un drum prin grădinile paradisului împreună cu mama Eudochia... Apoi să se roage pentru dreptatea Basarabiei. Avem presimţirea că poetul va fi auzit de Dumnezeu şi peste Moldova va veni binecuvântarea pe care o aşteptăm ca pe o izbăvire.

Iar aici, acasă, pe pământul strămoşesc Grigore Vieru va rămânea de-a pururea în inimile noastre! Să-i cinstim opera şi prin fapte să-i apropiem şi îndeplinim idealurile.

Alecu RENIȚĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 204