ÎN CĂUTAREA ORIGINILOR

Pe Nistru, nopţile cu lună plină sunt nopţi aproape albe. Încercuită de un nimb îngeresc, o lună uriașă, strălucitoare, clară, se mișcă încet pe bolta înstelată și împrăștie o lumină neobișnuită ochilor. Peisajul, învăluit de razele lunii se transformă fabulos, devine fascinant, misterios, încărcat de lumini și umbre ciudate. Un arbore singuratic din vârful dealului sau o stâncă solitară înfiptă în costișă prind contururi ireale și zugrăvesc figuri bizare lungite pe sute de metri.

Însăși luna uriașă, cu tot cu nimb și cu bolta înstelată, se leagănă în oglinda de pe apele fluviului și împrăștie și mai multă lumină peste malurile abrupte din calcar alb și peste stâncile dezgolite. Nistrul, în asemenea nopţi feerice, devine un brâu înstelat în care poţi vedea galaxiile și Calea Robilor de pe cer. Văzduhurile din preajmă poartă arome de flori sălbatice, de cimbru basarabean, de miriște și grâu copt, de fân și iarbă cosită. Focul de tabără împrăștie văpăi lungi scânteietoare ce luminează corturile, râul, expediţionarii, bărcile și îi apropie pe oameni de reverii, căldură și mărturisiri, de mâncarea fiartă la ceaun.

Din depărtare, de după muchia confuză a dealului care desparte tabăra de sat, observ o umbră mișcătoare sau poate două, care nu prea înţeleg dacă se apropie sau se furișează. În sfârșit, în faţa noastră apare un om însoţit de un câine, cu o traistă vărgată pe umăr. E din Napadova și ne spune că suntem bineveniţi pe moșia satului lor. Îl cheamă Andrei Ciomâzgă, lucrează la clubul sătesc și ne-a adus merinde și un burlui cu vin din soiul de struguri „tărasă”. E plin de voie bună și, după un pahar de vorbă, mă invită mai departe de colegi, pe un pietroi neted de pe mal.

„Am auzit că veniţi pe Nistru la vale și vă așteptam. Sunt abonat la săptămânalul „Literatura și Arta” și vă cunosc din materialele publicate. Îmi dau seama că prea multe nu poţi spune într-o gazetă sovietică, însă aici, pe malul Nistrului, cred că putem vorbi deschis ca între fraţi de sânge. Am multe, foarte multe frământări și întrebări. Vreau să mă lămuresc, dacă am dreptate sau am luat-o razna, cum cred o parte din cunoscuţii mei”- începe să-și deschidă sufletul Andrei. E încolţit de nedumeriri, neliniști, revolte, spaime, căutări. Din ceea ce-mi povestește, mă impresionează drumul lui de lup singuratic pe care l-a făcut până la cei 43 de ani și am senzaţia că aud prin el trăirile și frământările generaţiilor postbelice, a tinerilor și intelectualilor basarabeni născuţi după august 1944.

„Napadova e un sat curat de moldoveni și cei doi-trei venetici care s-au oploșit pe la noi au trecut și ei la limba, legea și tradiţia locală. În copilărie și la școală nu am dat nici o importanţă ce sunt eu – moldovean, rus, hahol sau om sovietic. Nici ce limbă vorbesc. Azi pot spune că în școală am fost cu ochii aproape legaţi, deși învăţam bine și citeam tot ce îmi cădea sub mână. Curiozităţile mele au început să vină mai târziu, pe la 14-15 ani, când colhozul a făcut o carieră de piatră pe „un loc sfânt”, cum ziceau bătrânii satului. Vezi, linia curbată de sus, unde dealul parcă e mușcat? În zori o să mergi cu mine să-ţi arăt locul, fiindcă de acolo se vede cel mai bine satul și Nistrul în vale, până spre Japca, și în sus, până la Vertiujeni.

Alături o să-ţi arăt și grotele acoperite de verdeaţă, unde sătenii se ascundeau în trecut de dușmani. În anii ‘57, când au început cariera, unii spuneau că distrug chiliile vechi ale sihaștrilor, alţii că fărâmă zidurile străbune de la o cetate dacică. I-am pus în încurcătură pe învăţătorii mei, întrebând cine a săpat chiliile și cine a făcut cetatea dacică. M-am ţinut coadă de trei arheologi veniţi de la Chișinău, care arătau foarte amărâţi când au văzut tractoarele în carieră. Unul dintre ei, ‘nalt și subţire, pare-mi-se, colegii îl numeau Ilie, vorbea moldovenește și l-a numit pe președintele colhozului „vandal”.

Fără să știu ce înseamnă cuvântul, am înţeles că e ceva foarte rău, fiindcă el a adăugat că „pe vandal, nu ar fi păcat să-l ducă în Siberia”. Ei au stat la Napadova cam o săptămână, au măsurat, au scris, au vorbit cu oamenii, iar moldoveanul, fiindcă i-am arătat locurile din jurul cetăţii, mi-a povestit lucruri care m-au pus pe gânduri și căutare. „Dacia e ţara noastră străveche, mi-a spus învățatul, iar dacii sunt strămoșii noștri. Dacia era o ţară mare-mare, care cuprindea toată România, Moldova, Bucovina, o parte din Ucraina de azi, din Polonia și din ţările balcanice. Dacii erau foarte curajoși și pricepuţi, au construit multe cetăţi și pe Nistru, iar una la Napadova. Aţi avut o mare comoară...”

Un alt pas l-am făcut pe la 16-17 ani, când mi-am propus să descopăr cine a fost Constan- tin Stere, fiindcă tot satul vorbea de el. Mulţi bătrâni îl ţineau minte, unii l-au cunoscut personal și vorbeau cu mult respect despre familia boierului Stere, de averile pe care le deţineau la Ciripcău și la Napadova. Într-o zi a venit la club cineva de la Academie cu lecţia „20 de ani de la eliberarea Basarabiei de sub jugul ocupanţilor români” și a îndrugat verzi și uscate despre Constantin Stere, numindu-l cel mai mare trădător al Moldovei. Un bătrân, moș Gligore, s-a ridicat din sală și l-a rugat pe „învăţat” să nu-l vorbească de rău pe Constantin Stere că, în sat, lumea în etate îl cunoaște și îl respectă. Vorbitorul de la Academie a continuat să-l numească trădător și dușman, până moș Gligore i-a dat peste gură: „Poate pe voi v-o trădat, că pe noi, norodul, niciodată!”.

Acum, după atâţia ani de căutări și discuţii cu mulți bătrâni din diferite sate de pe Nistru – că în cărţile rusești nu am găsit nimic ce m-a interesat –, am prins să văd realitățile nu așa cum le prezintă propaganda. Acum mi s-a cam dus ceața de pe ochi și mă simt foarte prostit și minţit de școlile în care am învăţat bine, dar fără să aflu ceva adevărat despre istoria neamului nostru, despre originea moldovenilor, despre limba pe care o vorbim acasă și ne rușinăm de ea în lume. Nu știu ce se întâmplă cu mine, dar de câţiva ani mi-e silă de gazetele și revistele pe care le citesc, de emisiunile radio și TV pe care le privesc și le aud de la Moscova și Chișinău, de hodorogeala neîntreruptă că suntem cei mai mari și mai tari de pe planetă.

Încep să-mi dau seama că tot ce a zidit școala și ideologia sovietică în mine se dărâmă, se prăbușește. Încă nu am destule dovezi să le arăt că ei ne înșeală de când ne-au intrat în casă, nepoftiți. Încă mi-e teamă de gândurile mele, pe care aproape că nu pot să le ascund de oameni, dar nici să stau încremenit la răscruce nu mai am puteri. Dacă am ajuns să cred în sinea mea că nu „lucoarea vine de la răsărit”, așa cum ne-au învățat, ci minciuna, fățărnicia și stricăciunea, înseamnă că eu am alt drum decât cel pe care ei ne mână ca pe o cireadă”.

O lumină purificatoare învăluia chipul lui Andrei. Zorii de zi începuseră să se înalțe spectaculos din apele Nistrului și până pe muchia dealului de pe celălalt mal. Omul de lângă mine se lumina la înfățișare împreună cu ziua care se năștea atât de curată și de limpede. Curățat de spaime și de frământări, el își înmoaie picioarele în apa curgătoare ca să adune puteri și să-și spună crezul: „Vreau să-ţi mărturisesc la ce adevăr am ajuns eu, și te rog, că de asta am venit, să fii deschis cu mine până la capăt și să-mi spui dacă am sau nu dreptate. Noi, moldovenii, în realitate, suntem români și vorbim limba română, iar ţara noastră adevărată e România, nu Uniunea Sovietică?”

L-am cuprins ca pe un frate dispărut în lupte, și, prin minune, reîntors viu de pe front. Dinspre Napadova soarele își ridica sprinceana și își făcea loc pe cer. Pe malul Nistrului, nu departe de vatra milenară a cetăţii dacice, priveam în doi cum se naște o nouă zi pentru un popor pornit să-și regăsească memoria, limba, rădăcinile, numele și originile adevărate. Apoi, mișcat de căutările îndelungate și de descoperirea personală a lui Andrei, scot din rucsacul meu cartea lui Nicolae Iorga despre călătoria sa pe Nistru și i-o întind.

Andrei observă coperta cu alfabet românesc și nu-i vine a crede că vede o carte în care se vorbește despre o călătorie pe Nistru și despre cetăţile voievodale de la Hotin, Soroca, Tighina, Cetatea Albă. Ia cartea românească în palme, o privește ca pe o icoană făcătoare de minuni și se miră ca un copil că tot ce scrie acolo înţelege sută la sută, că Iorga scrie chiar în limba lui maternă. Privește la cerul proaspăt de dimineaţă și șoptește a rugăciune:

„Doamne, deschide-ne ochii, luminează-ne mintea, nu ne lăsa prea mult între străini și fă-ne și nouă dreptate!”

Iulie 1987
Fragment din cartea
 „Pe Nistru, spre izvoare”

Articol publicat în revista NATURA, nr. 378

Susține Natura.md: Devino Patron!