Mărturii din deportare

Mărturii din deportare
Foto: www.timpul.md

„În vagon eram nouă familii: nouă mame și 21 de copii până la 16 ani. Într-un vagon se afla soția directorului de școală din Cârpești cu doi copii și soția primarului din Ștefănești cu un băiat. Din satul nostru erau șapte familii: Petrușcu, Varzari, Surugiu, Ursachi, Popescu, Goldștein, Barbăroș. Vagonul avea scânduri cam la 51 cm de la podea, pentru dormit și șezut, drept latrină servind o țeavă, peste care am atârnat un cearșaf. Acestea erau condițiile de călătorie…

Vagonul avea patru ferestre, ușa fiind zăvorâtă. Când se oprea trenul, eram păziți de santinelele din ambele părți ale vagonului. Trenul avea 30 de vagoane. Încuiați, speriați ca vai de noi, oare am mai putut evada?... 

La asfințitul soarelui am trecut Nistrul. Era un bocet și o jale în vagoane de neînchipuit. Mamele plângeau pentru că nu înțelegeau de ce au fost luate de acasă. Unde-s bărbații lor? Ce vor face cu copiii? Copiii plângeau pentru că erau speriați. Plângeam cu toții pentru că plecam pe un drum necunoscut…

În fiecare dimineață, ajungând în vreo gară, câte doi din fiecare vagon, mergeam cu santinelele după apă fierbinte, așa-zisul „ceai”. La amiază ne dădeau o căldare de supă, o jumătate de căldare de terci și câteva pâini, pe care nimeni nu le putea mânca, le aruncam pe geamul vagonului, când vedeam mai mulți copii lângă calea ferată… 

Odată ce ajunsesem pe pământul Siberiei, nu vedeam drumul înapoi. Căile ferate erau ocupate cu eșaloane încărcate cu armament și soldați care plecau pe front. Câte două-trei zile stăteam încuiați și păziți de soldați. Apa ce ni se dădea era insuficientă și, atunci când ploua, strângeam picături de pe streașina vagonului. Copiii mici plângeau de căldură și sete. Din vagonul nostru nu a murit nimeni, dar au fost înregistrate mai multe cazuri de deces. Răposații erau lăsați în gările pe unde ne opream… În timpul călătoriei am întâlnit mai multe vagoane de moldoveni, numai femei și copii, dar nici ele nu știau nimic despre soții lor. Peste 18 zile am ajuns la Novosibirsk. Am stat în vagoane încuiați o săptămână. Între timp au murit câțiva bătrâni și copii. Nimeni nu știe unde le putrezesc oasele…

Silvia PETRUȘCU, Șoldănești

Mărturii colectate de Mariana S. Țăranu, doctor în istorie, Primul val de deportare a basarabenilor (iunie 1941)

Articol publicat în numărul 317