Am o datorie – să scriu despre satul în care m-am născut

Locul de naștere al fiecăruia este sacru. Oricât de frumoasă ar fi noua localitate, ea nu se compară cu cea unde ai văzut lumina zilei, unde au rămas părinţii, fraţii şi surorile, prietenii şi dascălii... Satul de baștină nu m-a părăsit niciodată și nici eu nu l-am uitat, chiar dacă am plecat din el! Am o datorie față de el, de aceea simt nevoia să scriu.     

Monografia „Satule, vatră străbună”, un cadou la ceas aniversar    

Am hotărât să fac satului meu un cadou în anul lui aniversar. O monografie, adică o cercetare, un studiu al istoriei lui, al trecutului, pentru a o pune la îndemână locuitorilor de astăzi, copiilor şi nepoţilor noştri, spre „ştiinţă şi învăţătură” – cum glăsuiau cronicarii. Satul Hârtop din raionul Cimişlia, baştina mea, este relativ tânăr. În 2024, împlineşte 140 de ani de la prima atestare documentară. Cartea „Satule, vatră străbună”, dedicată, baștinei mele, mi-a cerut o muncă de jertfire, în schimb, am reușit să le prezint cititorilor și consătenilor istoria formării comunei Hârtop, din toate valurile timpului.    

Astăzi satul Hârtop reprezintă o aşezare tipică moldovenească, cu case frumos aranjate de-a lungul străzilor. Șoseaua principală este drumul naţional Hânceşti-Cimişlia, alte drumuri se ramifică în uliți mai mici. Strada principală, te duce până în centrul satului, până la locul cel mai important în toate satele din toate timpurile - Biserica. 

Priveliştea comunei, de la înălţimea zborului unei păsări, se conturează cu cifra „1”, iar ca o coroană deasupra cifrei, lucesc apele unui lac. Satul, împreună cu şesul verde, care se întinde până la poalele dealurilor, acoperite cu coniferi, capătă forma unui blid lung. Nu mai sunt semne de distanţă între cele trei cătune din care s-a format comuna Hârtop: Blumental, Rusovca şi Hârtop.        

Legende și istorii de neuitat

Denumirea satului, „hârtop” provine de la o slovă veche şi  înseamnă „vale adâncă fără ramificaţii” (etimologii au o glumă privind locul ce-l ocupă o localitate în lume: „Parisul e pe locul doi, iar pe locul unu este satul unde m-am născut eu”). Aşa afirm şi eu. Îl iubesc anume pentru aceasta, căci nu s-a evidenţiat prin evenimente istorice importante, realizări deosebite sau personalităţi marcante. E un sat obişnuit, ceea ce mi-a creat, de fapt, greutăţi în cercetare, pentru că nu deține multe date.

Folosind izvoarele ştiinţifice, am descris aşezarea lui geografică, inclusiv relieful deluros din jurul localităţii, care este prelungirea Tigheciului din sud-vestul Moldovei, numită de locuitorii satului Movila Turcilor, care, cică, ar fi fost în ea ascunse comorile turcilor. Se spune că pe aceste locuri ar fi avut loc o mare bătălie. Mulţi turci şi-au pierdut viaţa şi au fost îngropaţi aici împreună cu armurile şi bogăţiile lor.

Mai spuneau bătrânii că în partea de est a satului, în zona Gheorghieşului, într-o lăsătură de pământ pitorească, este Hârtopul Dacilor. O fi adevărat sau e o legendă, dar povestea ne duce, hăt la timpul stăpânirii pe aceste locuri a turcilor. Şi era în slujba lor, cică, un Călin Corlăteanu, care a fost obijduit de solda turcilor şi, în semn de protest, le fură o turmă de oi şi se ascunde în acest hârtop. Ca dovadă, că a stăpânit acest loc, sunt șapte fântâni săpate acolo şi unele din ele mai au izvoare vii. Iar gospodari cu numele Corlăteanu sunt şi, cică, se trag de la el... Ba chiar un urmaş, Dumitru Corlăteanu, originar din Hârtop, având între acel Călin şi dânsul trei generaţii, transmite această poveste. Călin venise din Bucovina pe aceste locuri deja nepopulate după războiul ruso-turc, prin 1820, şi cumpărase de la un turc înstărit, o turmă de vreo 300 oi. Şi rămâne în acest loc... 

 Menţionat în 1884, despre Hârtop se mai spunea: „Aşezarea cătunului e în regiune de colină, în valea râului Cogâlnic, având în preajmă pârăul Ialpug. Se află la o distanţă de 45 km de Chişinău, 19 km de staţia Zloţi, 4 km de centrul de voloste, satul Gura Galbenei şi 5 km de satul Gradişte”. Dar lunca Cogâlnicului rămâne în afara satului. O luncă netedă, masivă, roditoare, fiind întretăiată de acel râuleţ, care îşi scoate apele din satul nostru şi-i duce spre râul Cogâlnic. În jurul comunei Hârtop, ca mărgăritare, stau împrăştiate şi se conturează alte aşezări: Gura Galbenei, Fetiţa, Albina, Mereni, Prisaca, Ialpug, Valea Perjei, Gradişte.

 Documentele din Arhiva Naţională a R. Moldova din 1923 aduc deja mai multă claritate. Astfel, aflu despre comuna Hârtop că este relativ tânără faţă de unele localităţi din raionul Cimişlia, cum ar fi: Cimişlia, anul atestării documentare - 1619, Sagaidac - 1623,  Javgur - 1670, Gura Galbenei - 1672, Gradişte - 1731 etc. Aceste localităţi, datorită vechimii lor, au deja legende, iar în comuna noastră trăiesc nepoţii şi strănepoţii celor, care au pus baza ei. Și nu e loc de poveste încă, și nu s-a născut legenda încă... Ea apare în documente doar la sfârşitul secolului al XIX-lea.  

Primul document, în care întâlnesc denumirea satului „Гиртопень” (Ghirtopeni) este Anuarul Eparhiei Chişinăului din 1907, unde se spune, că acest sat este alăturat cu creştinii săi, neavând biserică în sat, celei de-a doua Biserici din satul Gura Galbenei - Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, împreună cu alte câteva sate din vecinătate. Aici preotul Ioan Toma Corlătean, împreună cu cântăreţul Pavel Mitrofan Bucinschi botezau, cununau, înmormântau şi pe locuitorii din satele vecine, inclusiv pe cei din „Гиртопень”.

 Cele trei sate din raionul nostru Blumental, Ecaterinovca şi Marienfeld au fost colonii-fiice.

Pentru prima dată Hârtop a fost menţionat documentar în anul 1884. Dar sunt indici, care pun la îndoială anul întemeierii satului şi eu aduc argumente doveditoare. Înfiinţarea cătunului apare ca urmare a acelui deficit de pământ, pe care îl simţeau, îl suportau bieţii ţărani basarabeni. Locul aşezării viitoarei localităţi Hârtop a fost pe timpuri împădurit. Dar Petru Rusov le-a propus ţăranilor veniţi să-l defrişeze, să elibereze locul pentru case şi sol arabil. 

 La începutul secolulul XX cătunele Blumental, Rusovka şi Hârtop, fiind în acelaşi mediu geografic, aproape unul de altul, având legături economice strânse, fiind la acelaşi nivel de dezvoltare economică, a făcut posibilul unirii lor într-o comună, numită Hârtop. Moşia satului Hârtop se întindea într-o regiune de cernoziom, favorabilă dezvoltării agriculturii şi, desigur, ocupaţia principală a locuitorilor din această comună era prelucrarea pământului. 

Un eveniment deosebit pentru acel timp fusese construcţia bisericii în sat, în 1910, cu hramul „Sf. Arhanghel Mihail”, de care se bucurau şi enoriaşii din satele vecine: Mereni, Ialpug, Prisaca, Valea Perjei, Gradişte, adică 420 de gospodării de români, ruşi, ucraineni, bulgari.

 Un amplu material am găsit despre comună în timpul administraţiei române (1918-1940), am enumerat şi caracterizat activitatea primarilor şi a Primăriei, alegerile locale din 16 februarie 1930, reforma agrară – eveniment foarte important, obiectivul căreia era desfiinţarea marilor proprietăţi în schimbul unei despăgubiri, menţinerea  proprietăţilor mijlocii şi întărirea proprietăţilor mici ţărăneşti.  Conform legii, acei ţărani, care aveau mai mult de 6 ha de pământ, nu erau împroprietăriţi, iar cei, care n-aveau pământ sau îl aveau puţin, au primit până la 4 ha.   

Hârtopul dacilor pe harta țării și în inima mea

Dar vine anul 1940. Ca un trăsnet a venit vestea: „Vin ruşii!” Reacţia oamenilor a fost diferită. O parte din populaţie cunoştea legile ruşilor. La putere veniseră bolşevicii, care aveau apucături necreştine: prigoneau credinţa în Dumnezeu, ignorau oamenii cărturari, urau proprietatea privată, clasa avută. Unii au plecat în Ţară, s-au refugiat peste Prut. Din satul Hârtop au plecat peste Prut ţărani mai înstăriţi de frica represiunilor din partea organelor sovietice, lăsând casele, terenuri însămânţate, toate bunurile agonisite de o viaţă. Au plecat şi nemţii din comuna noastră, primind ordinul: „Acasă, în Reich!”.

 Administraţia sovietică pe parcursul unui an (iunie 1940-iulie 1941), pe lângă faptul că întorcea viaţa oamenilor în altă direcție, impunea alte reguli, avea scopul de a curăţi satul şi de foşti activişti din perioada administraţiei române. Reuşeşte să aducă mare jale în casele oamenilor prin arestări, condamnări la ani grei de muncă silnică, dar şi să deporteze familii întregi.

  Satului meu îi sunt caracteristice toate schimbările, după aşa-zisa a doua eliberare de către sovietici în august 1944. Trebuie de menţionat, că în comuna Hârtop, unde locuiau de la bun început diferite etnii, schimbarea puterii, a administraţiei, s-a simţit vădit. 

Satul a trecut prin foametea din 1946-1947, care a dus 354 de hârtopeni la gropile comune din cimitirele satului; prin colectivizarea gospodăriilor individuale. Totuși, satul a păstrat tradiţiile și obiceiurile strămoșești. Realizările satului, fie și modeste, se datorează talentelor şi capacităţilor sătenilor care urmează să fie descoperite și cunoscute. În Hârtop sunt oameni harnici, ambiţioşi care fac cinste satului. Mulți săteni nu mai sunt printre noi. Au trecut la Domnul, dar faptele lor, caracterul lor ambițios, hărnicia și mărinimia, cinstea și omenia lor nu se uită. Ei au dus faima satului şi despre ei se știe și peste hotarele țării noastre.   

Anastasia BALMUȘ, 

născută în satul Hârtop,  

președinte al Consiliului raional de administrare, 

ex-președinte a Asociației obștești Societatea istorică „Ștefan cel Mare și Sfânt”, Cimișlia 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 386

Susține Natura.md: Devino Patron!