Satul din preajma movilei Măgura

Un sat frumos și o poveste aparte

Ascuns de crestele a două dealuri cu o natură pitorească, se întinde satul Ciolacu Vechi, localitate cu oameni harnici, vrednici, veseli, cu sufletul curat, întotdeauna bucuroși de oaspeți. Biografia satului a început în 1756, când moșia viitorului sat era stăpânită de Dumitru Ciolacu, un boier care avea curtea la poalele movilei Măgura, de aceea a îngăduit țăranilor bejenari să se așeze cu traiul mai aproape de domeniul său. Primii țărani au fost aduși aici din satul Șoltoaia cu scopul de a cultiva pământurile boierești.

Despre movilă mi-au povestit bătrânii că ar fi fost înălțată de turcii care cutreierau acele locuri în căutarea prăzilor. Se spune că turcii erau numeroși, gospodăreau pe meleaguri străine, făceau movile pentru a avea puncte de informare despre evenimentele în desfășurare. În apropierea satului erau două așezări ale turcilor – una în hârtopul cu verdeață, nu departe de casa unui oarecare Gheorghe Munteanu, alta – de partea cealaltă a movilei, înspre satul Bocani. În acele timpuri zbuciumate, la poalele dealului Măgura și pe povârnișuri erau pădurici de ulm și frasin. Mulți băștinași își găseau refugiu printre arbori cu scopul de a-i măcelări și alunga pe turcii invadatori.

Oamenii înstăriți din sat dispuneau de care din lemn cu două proțapuri, utile pentru a zăpăci turcii și a scăpa de ei. Însă armata turcă era numeroasă. Drept urmare, păgânii atacau barbar băștinașii, luau în robie familii întregi, incendiau case și depozite cu provizii. Pentru a semnala despre o reușită sau o înfrângere, otomanii înălțau movile și aprindeau focuri în vârful acestora. Astfel, veni și rândul dealului Măgura, unde turcii au poruncit să se ridice o movilă spectaculoasă. Sătenii povesteau deseori o istorie: movila a fost ridicată pe un beci enorm, iar în beci ar fi fost ascunse butoaie cu galbeni, vin, arme, bijuterii etc.

Povestea spune că, odată, demult, un om curios și lacom a încercat să sape la poalele movilei, dar, apropiindu-se de ușa beciului, a încremenit. Cu ceva timp mai înainte, preotul i-a preîntâmpinat pe localnici că acolo pot fi forțe malefice, dar omul cu pricina nu l-a ascultat și a suportat consecințele.

Oamenii de știință au efectuat cercetări și au constatat că dealul Măgura s-a format cu multe mii de ani în urmă ca rezultat al mișcării scoarței tectonice și prezintă o rămășiță a unui podiș străvechi. Astăzi, acest deal este un colț pitoresc din nord-vestul Republicii Moldova, unde se desfășoară activități sociale, de cultură, educație etc.

Numele localității Ciolacu Vechi a fost modificat după anexarea Basarabiei de Imperiul Rus, în 1812, astfel, forma sonoră „Ciolacu” a fost înlocuită cu „Ciolăceuca” după modelul rusesc „Ciolacovca”. Biserica cu hramul Sfinții Mihail și Gavriil a fost zidită din piatră în 1867, preot a fost Andrei Butuc, iar dascăl – Ivan Dabija. Pe atunci, boierul Ciolacu poseda aici 2289 desetine de pământ.

La 1875, satul făcea parte din „volostea” Cornești, număra 212 gospodării și o populație de 996 suflete. Mai apoi, în 1897, satul a fost inclus în lista localităților din Imperiul Rus, care depășeau 500 locuitori, peste puțin timp, au fost înregistrați 754 credincioși de religie ortodoxă.

Zamfir Arbore menționa în „Dicționarul geografic al Basarabiei”(1904): „Ciolăceuca, sat mare în județul Bălți, așezat la începutul văii Vladnic, la poalele muntelui Măgura, partea dinspre miază-zi, pe șoseaua ce merge de la Bălți spre Cornești. Are 217 case, cu o populație de 1098 de suflete, țăranii posedă pământ de împroprietărire 1.083 desetine, iar moștenitorii lui Dumitru Ciolacu – 1207 desetine. Sunt vii și livezi cu pomi”.

Adoptarea Declarației de Unire a Basarabiei cu România în 1918 și revenirea în albia firească a ființei lor naționale – cea românească, pentru majoritatea sătenilor din Ciolacu Vechi a fost o mare bucurie. Acest fapt este certificat prin dorința părinților de a-și înscrie copiii la școala primară mixtă din localitate, care a activat din 1921 până în 1944. Predarea se făcea în limba română, ceea ce oferea băștinașilor șansa de a achiziționa cunoștințe variate în limba pe care o cunoșteau ca vorbitori nativi.

Pagini de aur în istoria satului a înscris învățătorul Niță Damaschin, originar din România, născut în 1907, în comuna Ion Creangă, lângă Dunăre. A studiat programul pentru clasele primare în localitatea de baștină, apoi la școala normală „Ion Creangă” din orașul Roman, unde i-a predat și fiul scriitorului Calistrat Hogaș. Domnul Damaschin a avut o misiune nobilă – predarea unor discipline școlare basarabenilor, care au fost lipsiți de dreptul de a studia în limba română, în urma raptului Basarabiei de Imperiul Rus la 1812.

Niță Damaschin a deținut funcția de director al școlii din satul Ciolacu Vechi în perioada 1927-1929, apoi a fost transferat în satul Măgura, unde a activat până în 1936, ulterior, a revenit la școala din Ciolacu Vechi.

După anexarea Basarabiei de URSS la 28 iunie 1940, dl Damaschin a fost mobilizat și concentrat la Roman, ca locotenent în rezervă. Apoi a revenit pentru puțin timp acasă și a predat în școlile din Măgura și Pietrosu. În vara anului 1942 a plecat pe front, a ajuns cu unitatea până la Cotul Donului, unde a fost rănit. În 1943 a revenit acasă pentru a se trata, ulterior a plecat iarăși pe front.

A urmat nefastul an 1944 când, la 23 august, Basarabia a fost reanexată de URSS, în consecință, majoritatea învățătorilor care predau în Basarabia și erau originari din România au plecat la baștină. Printre aceștia era și dl Niță Damaschin, care a plecat în localitatea sa de baștină. Prin bunăvoința și perseverența Veronicăi Vicolea Damaschin, fiica lui Niță Damaschin, am putut afla despre învățătorul și directorul care a contribuit esențial la ridicarea nivelului educațional în satul Ciolacu Vechi. Actualmente, în România trăiesc 15 descendenți din familia distinsului om de cultură și patriot.

Noi, originarii din satul de lângă Măgura, înclinăm fruntea în fața memoriei dascălului și ne străduim să continuăm elucidarea adevărului.

Firul narațiunii noastre ne sugerează să ne întoarcem la 22 iunie 1941, atunci când Germania a atacat Uniunea Sovietică, iar generalul Ion Antonescu și-a asumat singur responsabilitatea angajării ţării în război și a cerut militarilor români, prin celebrul ordin „Ostași, vă ordon: treceţi Prutul!” să dezrobească din „jugul roșu al bolșevismului pe fraţii noștri cotropiţi” și să readucă „în trupul ţării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei”....

și în Ciolacu Vechi s-a reinstaurat administrația românească

Studiind multe documente din Arhiva națională, referitoare la satul Ciolacu Vechi, am găsit o Notă informativă a unui notar, care aduce lumină asupra eliberării Basarabiei. Documentul a fost elaborat la 18 iulie 1941, de aceea consider oportun să citez din acesta:

„Comuna Ciolacu Vechi care este formată din următoarele sate: Ciolacu Vechi, Pocrovca, Urziceni, Ciolacu Nou, Doltu, Burghelea, Bocani, Pietrosu, Măgura Nouă și Măgura Veche, aceasta nu are local propriu de primărie, ci a funcționat într-un local închiriat, care, în prezent, este complet ruinat de către fostul regim sovietic și întreaga arhivă a fost distrusă. Am instalat provizoriu primăria în postul de jandarmi al comunei respective, până la repararea fostului local al primăriei care corespunde necesității. (...)

Din cercetările făcute cu șeful de post, am constatat că starea de spirit a populației, care este în majoritate români, este relativ bună și este bucuroasă de noul regim românesc. Cu excepție nu mai sunt unii locuitori care să simpatizeze fostul regim sovietic. Toți locuitorii se ocupă cu agricultura și sunt, în prezent, la secerat și prășit. Comuna n-a suferit bombardamente decât 4 case au fost incendiate. Populațiunea nu are nevoie de aprovizionare cu alimente, având suficiente cantități. Se resimte lipsa uneltelor de muncă ca mașini de treier și coase. (...) S-au ridicat de către fostul regim 7 familii cu 26 membri și deportați. În comună există 7 localuri de școală și 3 biserici în bună stare, care sunt deservite de doi preoți din localitate.”

Din actul citat reiese că populația din Ciolacu Vechi era de naționalitate românească și era dispusă să muncească, asigurându-și cele necesare pentru viață. Această stare de lucruri s-a menținut până la 23 august 1944, când mult pătimitul pământ dintre Prut și Nistru iarăși a fost invadat de sovietici. Reîncepe calvarul Basarabiei prin deportări în Siberia, executări nocturne, foamete organizată, colectivizare forțată etc.

În toamna anului 1944, în Ciolacu Vechi a fost introdus învățământul obligatoriu de 4 clase. În școală predau învățătorii: Korețkii Ludvig Nicolae, Paladii Elena Grigore etc. Până în anul 1953, director a fost Korețkii Ludvig Nicolae. În 1950, școala primară a fost transformată în școală de 7 clase, devenită obligatorie. Directorul școlii era Călcâi Leonid Isai. În 1962, școala de 7 ani se transformă în școală de 8 ani. În anul 1981, în sat se inaugurează o școală nouă, cu două etaje, cu săli de clasă luminoase, cu sală și teren de sport.

Din 1973, în școală se formează grupe cu regim semiintern, pentru care erau repartizate două săli de clasă. Lecțiile erau predate după sistemul de cabinete, ceea ce sporea eficiența asimilării disciplinelor de studii. În școală lucrau învățători și profesori cu studii superioare și cu studii medii de specialitate.

Cinste și recunoștință învățătorilor mei

Am trăit diverse experiențe în această instituție, care îmi plăcea din mai multe motive – avea o bibliotecă unde evadam frecvent pentru a căuta cărțile care mă pasionau, erau unii profesori și învățători care ne predau profesionist și interesant. Țin să menționez aici profesoara de limba și literatura română (numită atunci, subversiv, „limba și literatura moldovenească”) Nadejda Hamâc, care voia să cunoaștem subtilitățile limbii noastre materne și literaturii naționale, evident trunchiată, nepermițânduni-se accesul la literatura română din România.

Directorul școlii era Gheorghe Hamâc, care ne preda și limba rusă. Director adjunct pentru instruire era Ivan Lâsâi, diriginte mi-a fost Profir Lupan, profesor de matematică. Istoria ne-a predat-o Ecaterina Grossu, dar mai venea la ore un domn, care ne preda Istoria Moldovei. Odată, la o lecție, l-am întrebat politicos de ce Istoria Moldovei ni se preda începând cu anul 1812, iar Istoria Rusiei - din timpuri străvechi. Dumnealui s-a supărat și mi-a spus să nu mai adresez astfel de întrebări, pentru că voi fi pedepsită. Au mai activat în școală profesorii Jarcuțchi Maria, Saviuc Anna, Snegur Iulia, Iurii Valentina.

Mi-au plăcut mult activitățile extrașcolare în cadrul cărora era nevoie de creativitate: TVC, recital de poezie, promovarea tradițiilor și obiceiurilor, carnavalul de revelion, muncă de voluntariat pentru persoanele aflate în dificultate etc.

Astăzi îmi exprim gratitudinea față de profesorii și învățătorii care m-au ghidat în timpul vieții de școlar și, drept urmare, am reușit să fiu admisă la Universitatea de Stat din Moldova, unde, până în 1982, încă nu studiase niciun consătean de-al meu. Am absolvit Facultatea de Filologie, specialitatea Limba și literatura română și am lucrat 32 de ani în sistemul educațional preuniversitar din Republica Moldova. Îmi exprim recunoștința față de doamna Margareta Codreanu, actualul director al Gimnaziului Ciolacu Vechi, care mi-a oferit informații relevante despre școală. Conturez și chipul fratelui meu Victor, al surorilor Raisa și Elena, alături de care mi-am petrecut copilăria și tinerețea și care m-au susținut în diverse momente ale vieții.

Nu ar fi complet acest studiu dacă nu aș menționa aici părinții mei - Nicolae și Ana Trăistaru, care mi-au dat viață, m-au crescut și m-au educat în spirit religios și etic, mi-au oferit tot ce au putut ei pentru a mă afirma în viață.

Autor: Nina TRĂISTARU-DODON,
profesoară, specialist pentru comunicare
şi relaţii cu publicul, DGE Ialoveni

Susține Natura.md: Devino Patron!