Devino Patron!

Fraţii Nagaevschi, legendele zburătoare ale Terebnei

Fraţii Nagaevschi, legendele zburătoare ale Terebnei
Comandorul Gh. Nagaevschi, Erou al Aripilor românești

În anul 2005, sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, a apărut o carte unică în spațiul românesc. S-a epuizat aproape fulgerător în Țară, preponderent printre veteranii aviației din București, Brașov și Tecuci, fiind practic de negăsit pe meleagurile noastre, dintre Nistru și Prut, care, de fapt, au prilejuit apariția ei. E vorba de „Fii ai Basarabiei în oștirea română”, avându-i autori pe generalul Dumitru Penciuc și cercetătorul Constantin Ucrain. 

Între coperţile volumului am descoperit o întreagă galerie de figuri eroice, băștinașe din Moldova înstrăinată, numită odinioară când impropriu Basarabia, când RSSM, mai nou - Republica Moldova. Firește, toți protagoniștii cărţii, au fost trecuți pe linie moartă de foștii „eliberatori” de la Răsărit. Au rămas, rămân și astăzi în anonimat, deși... nimeni, la o adică, nu ne împiedică să vorbim despre ei. 

Prefața la această originală și minuțios documentată lucrare, ce varsă lumină asupra trecutului nostru într-un domeniu declarat tabu până mai ieri, a fost scrisă de pilotul (și poetul) Toma Istrati, originar din localitatea codreană Nișcani (Călărași), domiciliat după război în Brașov. Printre persoanele cu nume răsunătoare de pe meleagurile noastre, ținute departe de ochii lumii, sunt Mareșalul Alexandru Averescu din comuna Babele, județul Ismail; generalii Valentin Arsenie, din satul Bușăuca, județul Orhei; Comandantul Academiei de Înalte Studii Militare, general de corp de armată Mircea Agapie, născut în Chișinău; Ioan Râșcanu din Cahul; generalul de brigadă Mihail Perju din Lipcani; generalul Ioan Romanciuc din Cotiujenii Mari, județul Soroca; generalul de brigadă Victor Siminel din comuna Fundul Galbenei, județul Lăpușna; generalul Leon Sofroneanu din Giurgiulești, județul Ismail; contramiralul Anatolie Zemba, originar din comuna Albineț, județul Bălți, urmați de o numeroasă pleiadă de colonei.            

În culegerea dată am dat de urmele consăteanului - comandorul de aviație (AV) Gheorghe Nagaevschi, văr primar cu bunicul meu de pe mamă, Gheorghe Plugaru, citând o singură și lapidară frază, preluată din cartea menţionată: „Numele comandorului Gheorghe Nagaevschi se află înscris la loc de cinste în istoria aviației române alături de cele ale așilor aviației, distinși cu înaltul Ordin „Virtutea Aeronautică”, adăugând următoarele: anume terebneanul,  Comandorul Gheorghe Nagaevschi, a fost primul aviator, care, în dimineața zilei de 22 iunie 1941, a răspuns la ordinul și chemarea Mareșalului Ion Antonescu: „Ostași, Vă ordon! Treceți Prutul!” și a survolat hotarul URSS  pentru a-și recupera Baștina de sub jugul ocupanților bolșevici. 

*     *     *

În ceea ce-l priveşte pe întâiul său comandant, Calea glorioasă a lui Gheorghe Nagaevschi a fost, de la început – una de triumf profesional, ca mai apoi să devină mult prea anevoioasă şi tristă.

Participant în marea conflagraţie mondială, din prima şi până în ultima zi, alături de fratele său Iulius (o personalitate notorie în aviaţia militară românească, începându-și cariera militară la aerodromul din Cernăuți), dânsul şi-a câştigat, în timp, o faimă binemeritată – atât în luptele aeriene pentru dezrobirea Basarabiei natale, precum şi în crâncenele bătălii ce au urmat cu agresorul de la Răsărit: la Odesa, Crimeea, Cotul Donului, Stalingrad ş.a., inclusiv cele de după 23 august 1944, când Coroana, presată de situaţia şi conjunctura de pe teatrul de război, decise, în final, să întoarcă armele (era şi firesc s-o facă, în împrejurările create, sperând, bineînţeles, ca teritoriile strămoşeşti, acaparate de vecinii hrăpăreţi, să revină la matcă. Zadarnic, însă...).

Astfel, odată cu armele, a fost „întors” şi destinul celui care, cu puţin timp în urmă, era considerat un adevărat as al cerului şi printre cei mai de vază aviatori români. Comandorul şi comandantul mai multor formaţiuni aeriene de luptă Gheorghe Nagaevschi a fost unul dintre cei mai iscusiţi şi, totodată, veneraţi piloţi militari români ai celui de-Al Doilea Război Mondial. Având o mare şi binemeritată autoritate printre camarazii săi de arme, aviatorii, dar şi merite deosebite în Armata Română, lichelele comuniste n-au îndrăznit să-l bage la puşcărie, în schimb, în 1948, după abdicarea forțată de la tron a Regelui Mihai, l-au trecut în rezervă (la 45 de ani!), l-au marginalizat cât au putut, „permiţându-i” inițial să muncească în calitate de simplu muncitor la o uzină din Braşov; ironia sorţii... de construcție a avioanelor. I-au şters toate urmele de prin arhive, ca şi cum n-ar fi existat ca om. Gheorghe Nagaevschi şi fratele acestuia, Iulius, ba şi cel de-al treilea frate, Anatol, primarul de Zăbriceni, nu numai că sunt dintr-o localitate (satul Terebna, comuna Zăbriceni, plasa Râşcani, judeţul Bălţi) cu subsemnatul, dar... şi rude. 

Din spusele mamei semnatarului acestor rânduri, profesoara Iulia Belâi-Plugaru, născută în 1928 şi decedată în 2014, precum şi a consătencelor, Valentina Gheţu (a.n. 1928) şi Maria Marchitan (a.n. 1935), dar şi din mărturiile altor terebneni, junele Jorj, la străduinţele părinţilor, care îl vedeau neapărat preot – continuator al unei dinastii de clerici din familie, şi-a început studiile, volens-nolens, cu toate că se vedea pilot, mai întâi la Seminarul Teologic din Chişinău. 

Mai târziu, după revenirea, în 1918, a Basarabiei la Patria-mamă, visul tânărului de a fi mai aproape de îngeri, l-a adus la Tecuci, la Şcoala militară. Devenită de curând forjerie de cadre aviatice militare pentru întreaga Armată Română, proaspăt şi, până la urmă, victorios ieşită din coliziunile Primului Război Mondial.  

Iată ce mărturisea bătrâna Valentina Gheţu în monografia localității „Terebna – Vatra merelor domneşti” (autori – Tudor Țopa, Liviu Belâi: „... Diaconul Bisericii noastre era Gavril Nagaevschi. Diaconul, din câte îmi amintesc, avea trei fii, Iulius şi Jorj – aviatori, făcuseră şcoală la Tecuci, la Bucureşti şi la Braşov, iar Anatol era primarul comunei Zăbriceni, în care intrau satele Terebna, Oneşti, Hancăuţi şi Alexeuca. Gheorghe (Jorj) era născut în 1903 la Cetatea Albă, a învăţat mai întâi la Seminarul teologic din Chişinău, după care a făcut studii militare. În timpul războiului a fost aviator, comandor, comandant de flotilă. După 1945 s-a stabilit definitiv cu traiul în România, la Braşov, avea soţie basarabeancă, a decedat în 1984, are un singur fiu, Emil Nagaevschi”. 

În realitate, familia diaconului, se pare, a avut cinci copii – patru frați și o soră (din păcate, prenumele fiicei ne scapă, pe când cel de-al patrulea fecior se numea Victor... Negoescu; „modificarea” numelui, se întâmpla pe atunci din simplul motiv, că bieții basarabeni, vânați după cel de-al doilea măcel mondial prin România, nu se doreau „returnați” din Țară... acasă, de obicei, direct în „Gulag”).

La cele relatate aş mai putea adăuga amintirile mamei mele, Iulia (fina de botez a familiei diaconului, ce purta numele fiului său, Iuliu): „... Pe la sfârşit de iunie ”40, ţin bine minte aceste momente, pentru că ne-au tulburat şi marcat pe toţi ai casei, de la mic la mare (tătuca auzi la „Telefunkenul” nostru câte ceva despre ultimatumul ruşilor cu privire la Basarabia, nu şi despre poziţia autorităţilor româneşti în problema dată, şi nu prea ştia ce să întreprindă)... Cu o zi-două înainte de a ne invada ruşii, pe „deseatină” (aşa se numea locul de la marginea satului, unde cei doi fraţi au improvizat „aeroportul Terebnei”) a aterizat un aparat de zbor deja bine cunoscut de către săteni. Şi întrucât casa şi gospodăria noastră era situată în preajmă, ne trezim, nitam-nisam, cu badea Jorj în pragul casei. Părea, oarecum, încruntat şi agitat ca niciodată... Nici mompasele nu ne-a adus, cum o făcea întotdeauna, în dimineaţa ceea...”

„Vere, se adresă el către tizul şi tovarăşul său de copilărie, bunicul meu Gheorghe Plugaru, care-l invită în casă „la un pahar de vorbă” – acu nu e vremea de taclale... Pregăteşte-ţi cât mai iute documentele, i-aţi banii şi ce ai mai de preţ prin casă, vreo două-trei pâini şi ceva de-ale gurii, înhamă bidiviii la căruţă şi – dă-i drumul cât mai repede, măcar şi astăzi, peste Prut, drept la Ripiceni. 

Cum „vărul Gheorghe” rămase înmărmurit la auzul acestor vorbe şi nu ştia ce să zică, pilotul mai adăugă: „Ia seama, că cu cele 49 de hectare ale tale eşti trecut drept primul gospodar în sat, iar bolşevicilor nu le sunt pe plac gospodarii şi o să înfunzi Siberia, – şi tu, şi întreaga familie”. La care bunicul – mama a memorizat spusele lui peste ani, celui care-i dorea doar binele: „N-o mai fi, bre Jorjic, chiar aşa cum le ticluieşti tu... Ce, ruşii nu sunt oameni, nu mănâncă şi ei pâine?! Da cine să le-o crească, dacă nu noi, ţăranii...”

„Cum doreşti, vere. Vezi, să nu te căieşti pe urmă, va fi prea târziu... Că eu mă duc să-i grăbesc pe-ai mei...”

În timpul războiului, plugărenii s-au întâlnit atât cu Jorj, cât şi cu Iulius Nagaevschi de mai multe ori – de fiecare dată când dânşii, în zile de grea cumpănă pentru toată lumea, izbuteau să ajungă în ceva mai aproape de locurile natale. Treceau cu mare drag pe la bunicul Gheorghe. Chiar au mas, aflându-se într-un concediu de câteva zile la el. Şi – s-au fotografiat, şi cu mama mea, care era, în anii de război, elevă la Liceul industrial de fete „Regina Maria” din Bălţi. 

Ţin bine minte acele fotografii: atelier-foto din oraş, erau îmbrăcaţi în uniformă militară de paradă, iar eu, fiind măricel de vreo 5-6 ani, nu-mi puteam rupe ochii de la ele – erau atât de frumoase şi impunătoare, că mă visam şi eu pilot. Asta a fost să se întâmple până prin anul 1953, când tătucul popoarelor, Iosif Stalin, şi-a dat obştescul sfârşit. Iar, într-o bună zi, pe la noi, a trecut şeful secţiei raionale de învăţământ Brătuşeni, Mihail Iacovlevici Luca (ulterior, directorul renumitei Şcoli Nr.1 moldoveneşti din Chişinău, pe care am absolvit-o şi eu), un vechi prieten de-al tatălui meu, profesorul Spiridon Belâi, încă de pe când au învăţat la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi, apoi au făcut împreună armată „la români”, în calitate de „terişti” (armată cu termen redus pentru cei cu studii) la Regimentul „6 Roşiori” din Bălţi. Acest prieten precaut al tatei a adunat toate aceste poze şi i-a amintit tatei, în ce loc, în Siberia, i se află socrii şi să nu dea de vreo belea, dacă aceste imagini le va privi „cine nu trebuie”. Le-a luat cu sine şi de atunci nu le-am mai văzut... Ce-i drept una o am.

În fine, ce mi-a mai rămas în minte din amintirile mamei despre bravii temerari ai înălţimilor albastre, pe unde, vorba poetului, doar îngerii se plimbă – terebnenii Gheorghe şi Iulius Nagaevschi? 

În primul rând, că Domnul Gheorghe, când s-a căsătorit, neapărat la Terebna a dorit să se cunune. Şi ca să-şi ducă mireasa din casa părintească până la biserică (cale de 400-500 de metri), camarazii de zbor, unii fiind chiar colegii săi de la Tecuci, i-au angajat o maşină albă, luxoasă – să fie ca la nimeni! – se zvonea că era adusă tocmai de la Iași. Aşa ceva, bineînţeles, Terebna până la acea vreme nu mai văzuse şi nici nu avea de unde să vadă! 

Şi al doilea moment din viaţa lor, legat nemijlocit de baştină. După o nouă misiune de luptă – bombardarea nodului de cale ferată Bălţi, de unde hrăpăreţii „eliberatori” nutreau să scoată zeci de vagoane cu avere furată (or, piloţii români, conduşi de către comandorul Nagaevschi, le-au barat intenţia, distrugând mai multe linii magistrale), dânşii, la întoarcere spre baza lor vremelnică de la Botoşani, au aruncat deasupra Terebnei, prin curţile şi grădinile oamenilor, cum procedaseră de atâtea ori şi mai înainte, pe timp de pace, mai multe kilograme de monpasele, atât de dorite de copiii de ţărani. Mama mea a păstrat una dintre ele până aproape de sfârşitul vieţii... 

Despre „raidurile” cu „bomboane căzute din cer” se vorbeşte şi astăzi printre consătenii mei. În aşa  mod îşi „bombardau” baştina cei doi băieţi ai diaconului Gavril Nagaevschi, Gheorghe şi Iulius, piloţii Terebnei de altădată... Din păcate, deocamdată, rămaşi într-un fel în anonimat în Ţara, pentru care şi-au dat, la timpul lor, tot ce au avut mai bun şi mai de preţ în viaţă.

Autor: Liviu BELÂI, jurnalist,

membru al UZPR

Articol publicat în revista NATURA, nr. 389




 

 

 

Susține Natura.md: Devino Patron!