La Corjova războiul continuă...

Dacă pentru majoritatea moldovenilor războiul de pe Nistru s-a sfârşit la 19 iunie 1992, pentru locuitorii satului Corjova, raionul Dubăsari, el încă continuă. Fără arme, dar cu presiuni, intimidări şi pacificatori, care numai pace nu le aduc.

Corjova, obligată să devină o suburbie a oraşului Dubăsari

Localitatea Corjova este atestată documentar într-un hrisov din 25 septembrie 1704. Se zice că satul a fost întemeiat de mai mulţi ţărani din satul Corjova din dreapta Nistrului, care este amintit documentar pentru prima dată în anul 1362. Ulterior, pe malul stâng al râului au apărut mai multe localităţi cu denumirile „împrumutate” de la satele din dreapta Nistrului: Butuceni-Butuceni, Goian-Goian, Molovata-Molovata Nouă, Dubăsarii Vechi-Dubăsari, Delacău-Delacău, Speia-Speia etc. Acest detaliu, deloc de neglijat, dovedeşte încă o dată că locuitorii din stânga Nistrului se trag din străvechiul neam al moldovenilor din dreapta Nistrului, care au întemeiat sate pe teritoriile libere din stânga Nistrului.

În 1885, povesteşte scriitorul Vlad Grecu, satul avea 910 „suflete”, din 1892 în Corjova activează „şcoala de alfabetizare”, acolo unde făceau carte 24 de băieţi. În 1907, în urma solicitării adunării generale a sătenilor către zemstvă în sat a fost deschisă o şcoală ministerială cu două clase şi doi învăţători.

În 1955, pe teritoriul satului a fost finalizată construcţia Hidrocentralei. Odată cu construcţia acesteia, satul Corjova a fost transformat într-o suburbie a oraşului Dubăsari. În 1991, atunci când separatismul de la Tiraspol „era în floare”, mai mulţi locuitori ai Corjovei au adresat o cerere Legislativului de la Chişinău prin care şi-au manifestat dorinţa de diviziune administrativă faţă de oraşul Dubăsari şi constituirea propriei primării. La 10 septembrie 1991, Parlamentul a aprobat cererea localnicilor din Corjova.

Drama pe care suntem obligaţi să o cunoaştem şi să o înţelegem

Drama moldovenilor din stânga Nistrului o poţi înţelege doar dacă mergi acolo. Aflându-te printre oamenii de acolo, discutând cu ei îţi dai seama că titlurile „incident la Corjova” sau „tragedie la Pârâta” de la sfârşitul unor buletine de ştiri sunt doar o mică parte a aisbergului. Bucuria mea cea mai mare a fost că am găsit mulţi oameni curajoşi, în pofida faptului că sunt supuşi în continuare multor presiuni.

O lecţie de patriotism din partea elevilor din Corjova

Unul dintre aceşti oameni este Constantin Sucitu, directorul gimnaziului din localitate, care este frecventat, în prezent, de 80 de elevi. Până în 1995, la şcoala din localitate se studia în grafia chirilică. Alături de colegii săi, în 1995, Constantin Sucitu a făcut un demers către Ministerul Educaţiei, cu rugămintea de a-i ajuta să treacă la grafia latină. În scurt timp, şcoala a trecut sub „aripa” Ministerului de la Chişinău. „În fiecare zi eram „poftit” la procuratură, la sovietul orăşenesc, primeam noaptea multe apeluri telefonice cu ameninţări, mi se reproşa că dacă vreau şcoală românească să merg la Bucureşti”, povesteşte Constantin Sucitu. În asemenea condiţii, gimnaziul din Corjova şi-a început activitatea, de la început fără mobilier, fără manuale, acum însă, şcoala dispune de toate cele necesare pentru un proces de studiu calitativ. Şi totuşi, presiunile n-au încetat.

Directorul gimnaziului din Corjova, domnul Constantin Sucitu. Foto: Oxana Greadcenco

În fiecare an, la 1 septembrie şi 31 mai, elevii şi profesorii gimnaziului trec printr-o grea încercare. De mai multe ori miliţia  le-a dat jos tricolorul arborat la festivitate şi îi obliga să nu difuzeze imnul, iar energia electrică le era deconectată. „Am găsit altă soluţie – copii din corul şcolii intonează cu voce imnul „Limba noastră”, iar restul copiilor au în mâini câte un tricolor mic – dacă casetofonul îl pot închide prin mijloacele lor, gurile copiilor nu le pot închide. Ce pot să ne facă?”, mărturiseşte cu emoţii directorul gimnaziului.

Majoritatea elevilor, după absolvirea gimnaziului urmează Liceul „Mihai Eminescu” din Dubăsari. „Cei mai buni elevi de la liceul din Dubăsari sunt ai noştri”, zice cu mândrie Constantin Sucitu. O parte din ei, după absolvirea liceului, pleacă la universităţile din România, altă parte - la universităţile din Chişinău, însă numărul tinerilor din Corjova cu studii superioare care aleg să se întoarcă în localitatea de baştină, este neînsemnat. „Nu au ce face tinerii în Corjova, nu poţi să rezişti aici dacă vrei să-ţi deschizi o afacere, cu atâtea vămi, miliţie şi „pacificatori” în jur – eşti tot timpul supus presiunilor, obligat să „joci după regulile lor”, spune un localnic.

Elevii gimnaziului din Corjova. Foto: Oxana Greadcenco

Şi azilului de bătrâni i se pun piedici...

Pe lângă primărie şi gimnaziu, doar Centrul de reabilitare a persoanelor în etate din localitate mai este subordonat autorităţilor constituţionale. În timpul războiului, în clădirea care găzduieşte acum azilul, erau cazaţi cazacii. „După ce s-a terminat războiul, au luat toată mobila cu ei, clădirea era distrusă”, povesteşte Ilie Coica, muncitor în cadrul Centrului.

Şi pentru pensionari se duce o luptă în Corjova. Bătrânii aleg singuri dacă vor să primească pensia la Dubăsari, de la autorităţile neconstituţionale, sau de la Chişinău. „Pentru că trăim vremuri grele din punct de vedere financiar, mulţi aleg pensia din partea regimului ilegal de la Tiraspol pentru că este mai mare, iar vârsta de pensionare este mai mică”, ne spune Ilie Coica. În azil sunt instituţionalizaţi bătrâni de pe ambele maluri ale Nistrului, toţi aflându-se sub protecţia autorităţilor constituţionale.

Produsele alimentare necesare Centrului nu pot fi aduse prin aşa zisa vamă pentru că li se cere să achite o taxă de 100% din valoarea mărfii. „Le aducem cu bacul, peste Nistru, de multe ori ni s-a sugerat să cumpărăm produsele de la Tiraspol pentru „a nu  avea probleme”, zice Ilie Coica.

Biserica, sufletul satului

Bătrânii satului spun că vechea biserică din Corjova se înălţa chiar pe malul Nistrului. Când a fost demolată, nimeni nu ştie, însă cert e că în acel loc se mai păstrează şi astăzi câteva ruine. Abia în 2006 oamenii din Corjova au putut să se bucure de un lăcaş sfânt, deşi n-a fost deloc uşor până au văzut biserica ridicată. „Acum biserica este frecventată nu doar de localnici, dar şi de oamenii din localităţile vecine. E o adevărată mândrie pentru noi, vin cupluri din alte localităţi să se cunune la noi”, spune cu emoţii Valeriu Miţul, fostul primar de Corjova, cel care şi-a adus aportul în mod esenţial la edificarea lăcaşului. În curtea bisericii este amenajat un spaţiu  unde mămicile îşi pot petrece timpul cu copii lor, iar în faţa bisericii te priveşte cu seninătate Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Pe bustul marelui domnitor te întâmpină mesajul: „Să staţi strajă la hotare, să păziţi acest pământ”. O mare mândrie pentru corjoveni este faptul că primul Mitropolit al Chişinăului şi Hotinului, Gavril Bănulescu-Bodoni, a locuit în localitatea lor în perioada anilor 1804-1808.

Complexul istoric Corjova

În apropierea bisericii, chiar „peste drum”, se află Complexul istoric Corjova. Aceste este, de fapt, un muzeu în aer liber în miniatură, fondat în 2009 de către primărie. Gardul de nuiele, carul cu roţile de lemn, râşniţa, teascul, polobocul, cuptorul tradiţional, o ladă veche ornată, fântâna cu cumpănă, dar şi alte obiecte colectate de la localnici, amenajate frumos, te fac să te teleportezi în satul  de acum câteva sute de ani. „Prin acest complex am dorit să le oferim separatiştilor o lecţie de istorie, să ştie şi ei că satul nu l-au întemeiat nişte venetici, dar moldovenii. Sunt tradiţiile noastre care s-au păstrat aici de veacuri. Totodată, sperăm că acest loc va fi un punct de reper pentru tânăra generaţie, care are foarte puţine motive să rămână în sat, să-şi construiască aici viitorul”, ne spune Iurie Coţofană, consilier local, care a contribuit la construirea acestui complex.

Deşi soarta l-a pus la o grea încercare, fiind nevoit să suporte o complicată intervenţie chirurgicală, fostul primar, Valeriu Miţul, este foarte optimist şi susţine că nu se va lăsa aşa uşor de treburile satului. „Dacă nu noi, atunci cine?”, spune zâmbind domnul Miţul. Speră că în scurt timp cuptorul din cadrul muzeului „va produce” miros de plăcinte aburinde, de care se vor bucura localnicii. Demult Corjova n-a mai avut o sărbătoare în adevăratul sens al cuvântului. „Cu câţiva ani în urmă, am amenajat un loc foarte frumos, cu scenă, scaune, de câteva ori am organizat Hora Satului cu muzică de fanfară, cu dansuri moldoveneşti, însă bucuria nu a durat prea mult – miliţienii i-au arestat pe muzicanţi, acuzându-i că sunt provocatori”, îşi aminteşte cu tristeţe Valeriu Miţul.

Ecoul războiului mai este viu

Primii cazaci care au venit s-au „aşezat” în Corjova. „Până la urmă, am aflat că şi ei au fost duşi în eroare, şi s-a spus că aici urma să fie pus hotarul peste Nistru, iar ei trebuiau să îndeplinească funcţia de grăniceri. Mai apoi au început să dispară oamenii din localitate, se întâmplau lucruri ciudate. Văzând cum în oraşul Dubăsari separatiştii au format miliţia lor, cum colaboratorii secţiei de poliţie din Dubăsari erau arestaţi, noi, locuitorii Corjovei ne-am gândit atunci că nu vom avea susţinere din partea administraţiei de la Chişinău. Aşa am început să facem adunări în sat şi să încercăm să găsim o soluţie. A fost luată decizia să ocupăm unitatea militară, să ne înarmăm şi să opunem rezistenţă până când va veni acoperire de la Chişinău”, povesteşte Valeriu Miţul.

Chiar dacă au trecut mai mult de 20 de ani de la începutul conflictului armat de pe Nistru, ecoul războiului mai este viu şi astăzi. Deşi, la ocazii, o parte dintre veterani ajung pe agenda politicienilor, beneficiind de ordine, mulţi sunt lăsaţi uitării. Războiul a lăsat în urmă familii distruse, copii orfani, iar statul a uitat cu desăvârşire de ei. Pe lângă ordine, mulţi dintre ei au nevoie de asistenţă medicală, programe de recuperare.  Dar, în primul rând, ei aşteaptă recunoaştere, pentru că atunci când a fost nevoie au luat arma în mână pentru a-şi apăra ţara, nu s-au speriat, nu s-au refugiat, nu s-au ascuns, dar au luptat pentru integritatea acestui pământ.

“Pentru mine, conflictul transnistrean încă nu s-a terminat. Ultima dată când am fost arestaţi, în martie 2011, s-a demonstrat faptul că încă se duce o luptă crâncenă”, spune Iurie Coţofană.

În 1999 în localitate a luat naştere Asociaţia Veteranilor de Război din Moldova “Corjova”, în componenţa intră peste 140 de membri-veterani, inclusiv 59 de familii ale persoanelor decedate în timpul războiului şi 45 invalizi de război. Cu sprijinul Asociaţiei apare ziarul “Corjova astăzi”, aflat în grija scriitorului Vlad Grecu, pământean al corjovenilor şi al consilierului Iurie Coţofană. În 2007, la cimitirul din localitate, a fost ridicat un memorial închinat victimelor războiului de pe Nistru, care a fost unul mult prea sângeros pentru oamenii din Corjova.

Am plecat din Corjova cu un gust amar. În timp ce politicienii de la Chişinău vorbesc mieros la tribune despre „reintegrarea” ţării, iar liderii de la Chişinău se întâlnesc cu liderii de la Tiraspol la evenimente mondene, oamenii din satele de la Nistru trăiesc o adevărată dramă, dramă pe care noi, cei din dreapta Nistrului, suntem obligaţi s-o cunoaştem şi să o înţelegem...

Oxana GREADCENCO,

articol publicat în Revista NATUR în numărul 244

Susține Natura.md: Devino Patron!