Cu gândul la Cartal

Cartal, sat de pe malul Dunării, celebra Obluciţa, localitatea moldovenească unde oştenii lui Ştefan cel Mare făceau zăgaz puhoaielor otomane. (Nicolae Dabija)

Cu gândul la Cartal
Imagine de la balta satului Cartal.

„Doamne ajută”, „Să te aibă Bunul Dumnezeu în paza Lui” și multe altele rugăciuni, spuse de mama mea, n-o să le uit niciodată. Acum aceleași vorbe le adresez copiilor mei, deoarece de fiecare dată descopăr ceva nou în spusele mamei și cu drag le repet. Că dacă este ceva sfânt pe lume – Dumnezeu este, părinţii, baștina… 

Iar baștina mea e Cartalul meu. M-am bucurat să citesc în mai multe surse despre această veche vatră a neamului nostru, unde mi-a fost dat să mă nasc: În secolul al II-lea înainte de Hristos, pe teritoriul actual al localității (la marginea de vest a satului) s-a așezat un trib de origine celtică întemeind Cetatea Aliobrix. Aceasta a devenit ulterior o fortăreață romană. Prin mijlocul satului de azi trece o porțiune a Valului lui Traian, complex de fortificații cel mai probabil construit de către bizantini în secolele X-XI în timpul împăraților Ioan I Tzimiskes și Vasile al II-lea.

Prima atestare documentară a satului Cartal o aflăm în lucrarea lui Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în perioada 1714-1716. Este menționat acolo astfel: „Cartal, așezat pe Dunăre, la vărsarea Ialpuhului, față în față cu Isaccea, o cetate fără însemnătate”. Denumirea satului provine din limba tătară și înseamnă acvilă. La începutul secolului al XIX-lea, conform recensământului efectuat de autoritățile țariste în anul 1817, satul Cartal făcea parte din Ocolul Cahulului a Ținutului Ismail.

După Unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918, satul Cartal a făcut parte din componența României, în Plasa Reni a județului Ismail. Pe atunci, majoritatea populației era formată din români. La recensământul din 1930, s-a constatat că din cei 2.584 locuitori din sat, 2.517 erau români (97.41%), 32 ruși (1.24%), 23 bulgari (0.89%), 3 țigani, 1 ungur, 1 grec, 1 găgăuz, 3 alții. În anul 1947, autoritățile sovietice au schimbat denumirea oficială a satului din cea de Cartal în cea de Orlîvka. În anul 1954, Regiunea Ismail a fost desființată, iar localitățile componente au fost incluse în Regiunea Odesa. 

Ar putea fi o imagine cu hartă
Poziționarea pe hartă a satului Cartal.

Începând din anul 1991, satul Cartal face parte din raionul Reni al regiunii Odesa din cadrul Ucrainei independente. În prezent, satul are 3.047 locuitori, preponderent moldoveni (români). Locuitorii satului Cartal sunt în majoritate de religie ortodoxă. În anii’ 40 ai secolului al XX-lea, biserica din Cartal a fost închisă și transformată în depozit pentru materiale de construcții (var, ciment) sau pentru alimente (cartofi, legume). În anul 1992, după destrămarea URSS, depozitul a fost închis, iar lăcașul de cult renovat pentru a găzdui un muzeu de istorie. Abia după doi ani de cereri susținute la autoritățile raionale, s-a reluat săvârșirea de slujbe ortodoxe în limba română în lăcașul de cult din Cartal.

Eu am plecat din sat în anul 1971 și am luat calea spre Chișinău, la Școala de Arte, petrecut de o mulțime de vecini și neamuri, care veneau fiecare cu sfaturile lor – să ajung cu bine unde m-am pornit, și unde nu fusesem niciodată. Cel mai bun sfat a fost al mătușii mele, Catia, care avea o fiică măritată în Strășeni și ca și cum ar fi știut drumul spre Chișinău. Ea zicea: „Apoi mergi până la gara din Reni, la ora 8 seara te urci în tren și mergi toată noaptea, iar la ora 8 dimineața ești la Chișinău. Ajungi într-o gară cu un ceas mare-mare și rotund – acela-i Chișinăul”. Mi-a mai spus că de la Chișinău să plec la Strășeni, la ginerele și fiica ei, pe care toți îi cunosc acolo și pot întreba de oricine unde locuiesc, și mi-or arăta casa.

Ei, dar până la Chișinău… trenul s-a oprit în mai multe staţii de cale ferată, ca, la un moment, să se oprească într-o gară „cu ceas mare și rotund”. Fiind sigur că am ajuns deja unde m-am pornit, am ieșit din vagon cu claia de bagaje drept pe peron. Și ce credeţi? În câteva clipe, anunţă în difuzoare că trenul Reni-Chișinău pornește mai departe. Cât pe ce eram să rămân acolo, la Tighina, unde tot era „un ceas mare și rotund”. Tot cu peripeții am ajuns și la Strășeni, unde, de fapt, nimeni nu-l știa pe ginerele mătușii mele. Necunoscând adresa, am mers din poartă în poartă, cu bagajele în spate…

Au trecut mulți ani de când am plecat pentru totdeauna de acasă, dar am luat cu mine această icoană a fiinţei mele, împrejmuită de ape: Dunărea, Rusca, Cuhurlui, Ialpug și alte râuri mai mici, având forma unei peninsule, în formă de acvillă, de unde i se trage și denumirea. Locuri frumoase împodobesc satul, purtând diferite nume: Bugeac, Boicu Vale, Daci, Traian, Movila lui Traian, Rachigiu, în Baltă, la Dunăre, la Gârlă, la Piatră (locul unde a fost cetatea dacică).

Leagănul fiinţei mele are trei intrări: dinspre Reni, dinspre Ismail și dinspre Bolgrad. La fiecare intrare ești întâlnit de niște troițe înălţate de consătenii mei. În centrul Cartalului stă o lucrare monumentală – troița cu patru fețe, la făurirea căreia m-am dăruit cu trup și suflet.

Cartal, Reni - Wikipedia
Troița cu patru fețe. Foto: Iurii Kvach, www.wikipedia.org

 

Nu departe de școală, se află lăcașul Domnului, cu hramul Sf. Nicolai de vară. Străzile sunt largi, cu denumiri românești (schimbate recent). Una dintre acestea a fost redenumită din Ceapaev în – Tudor Botin. Nelipsită este și infrastructură rurală. Se face simţită și activitatea Casei de cultură din localitate, cu renumitul ansamblu de dansuri populare „Opincuța”.

Sunt păstrate cu sfinţenie tradițiile și obiceiurile strămoșești. Mare noroc ai, omule, dacă ajungi aici în ajun de Crăciun (25 decembrie, stil nou) să vezi zeci de cete de flăcăi care colindă de la casă la casă, colinde vechi, din strămoși. Cărtălenii, participând la toate concursurile obiceiurilor de iarnă, obțin cele mai mari premii. În ziua de Crăciun, de dimineață, în centrul Cartalului se adună tot satul. Cetele de colindători, formate din 15-20 de flăcăi, îmbrăcați în haine de marinari, soldați etc., au câte un moș mascat, care prezintă un adevărat spectacol. Să vedeţi ce mai hore largi se încing!...

Ar putea fi o imagine cu 6 persoane, persoane cântând la instrumente muzicale, persoane în picioare şi în aer liber
Tradiție strămoșească a românilor din Cartal. Foto: A. Popescu

Aici toate sărbătorile sunt deosebite. Ca să pleci la o petrecere, trebuie să te pregătești din timp: să înveți cântece, ba și niște glume să ai în mânecă, pentru orice eventualitate. De fiecare dată când vin acasă, la Cartal, în suflet, o tot aștept pe mama, crezând că o să apară de undeva. Iar, ducându-mi pașii prin sat, aștept să mă întâlnesc cu oameni de-o seamă cu mine, poate și mai în etate, dar, dau ochii mai mult cu generația nouă, cu nepoții, strănepoții celor pe care i-am cunoscut altădată. De acum acești urmași de gospodari duc faima și tradițiile satului mai departe.

Un adevărat magnet, care mă atrage cu o putere nedescrisă, este casa în care m-am născut, aflată chiar în mijlocul satului. Aici a rămas o parte din sufletul meu… Aici mă așteaptă fratele Victoraș cu familia lui.

Când ajung acasă și nu-mi găsesc părinții, merg la cimitir… Tata, Dumnezeu să-l ierte, a plecat de tânăr la Ceruri, aveam doar 5 ani. Mama, rămasă fără sprijinul tatii, a pus marea și greaua cruce pe umerii ei, și ne-a crescut pe cei trei băieți, dintre care cel mai mare avea 10 ani…

Acum, prin toate ale mele mă strădui să nu-mi fac de rușine părinții, nici consătenii, și să fiu plăcut Bunului Dumnezeu. astfel, am căutat să ofer unele lucruri necesare satului meu: o răstignire, câteva icoane pentru biserică, pictate de mine. Împreună cu cei din sat și din afara lui, am înălţat un monument-troiță cu patru fețe (arhitect Tudor Botin), consacrat cărtălenilor de ieri, de azi și de mâine. O lucrare cu înălțimea de 15 metri. Am ridicat câte o troiță – la fiecare dintre cele trei intrări în sat. De asemenea, am ţinut să duc și câteva seturi de carte românească în sat, de cum s-a trecut la grafia latină.

Acum, prin ani, după ce m-am legat și mai mult de satul meu frumos si drag, revenind la baștină din când în când, îmi este și mai greu să mă despart, să plec de aici. Dar, ce să-i faci? Cu viaţa și destinul nu te pui… Ieșind din sat, pornesc la drum, cu atâta recunoștinţă și cu atâta dragoste pentru Cartalul meu, că nici praful de pe încălțăminte nu-l șterg, că mi-i drag și acela. E de acasă…

 

Tudor BOTIN, pictor, arhitect
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 349