Qui prodest?... Qui bono!
(La ce bun? Cui folosește!)
natura.md
Feb 4, 2022 07:50
2434
0
Începutul fiecărui an calendaristic ne trimite la o reîncărcare a memoriei noastre, făcând un pas-click de la sărbătorile creștine la cele culturale. Cel puțin, tot românul încă își mai amintește de marele poet național Mihai Eminescu și că pe 15 ianuarie, în acest an, sărbătorim 172 de ani de la nașterea celui identificat cu o conștiință națională. Un „memento mori” nu ar trebui să lipsească din noi. Atunci când sclavul roman a exclamat cu demnitate în fața generalului, el crezând că este invincibil, „mâine este o altă zi”, rostul vorbei acestui om era o recunoaștere infimă a puterii umane. Adagiul latin Memento mori („adu-ți aminte că vei muri”) este spre a ști că suntem muritori. Ce mai rămâne după noi? Memoria care ne îndeamnă că orice zi trebuie trăită cu sens, că faptele noastre vor rămâne să ne înveșnicească.
Și nu orice faptă te poate duce spre veșnicie. În poemul său fundamental „Memento mori” Eminescu menționează că „istoria fiecărei civilizații e atinsă de un declin din momentul în care
spiritul e maculat de îndoială, înstrăinându-se de sine”.
O invitație la a nu ne pierde memoria este piesa dramaturgei Irina Nechit „Valsul tancurilor”, scrisă, jucată și regizată într-un excepțional regal scenic la Teatrul „Satiricus I. L. Caragiale”. Tinerii, mă refer la liceenii invitați într-un număr impresionant împreună cu profesorii lor, vizionează acest spectacol, pentru că istoria nu le pune la dispoziție prea multe surse la această temă.
Gheorghe Budeanu are un roman „Un strigăt pe Nistru”, citit și analizat minuțios de toată republica în cadrul proiectului „Chișinăul citește o carte”. Despre conflictul militar de pe Nistru însă doar profesorii cu simțul și devotamentul istoric discern bine firul războiului.
Irina Nechit, căreia criticul literar Alex Ștefănescu îi girează cea mai frumoasă prețuire că „s-a făcut remarcată de la prima ei carte „Șarpele mă recunoaște” și că „nu s-a transformat într-o snoabă și plicticoasă doamnă culturală”, resuscitează în piesa ei și alte probleme pe care le aduce orice război, din păcate, însă, multe din ele au rămas fie îngropate în uitare, fie tabuizate, fie neglijate din aroganța multor conducători sau din propria impotență a priceperii lor în politică.
Dacă astăzi tânăra generație nu poate să cunoască adevărul istoric din realitate despre acest război, piesa Irinei Nechit este o lecție de istorie adevărată, amintind totodată că ciuma asta, despre care scria Camus sau Kafka, Remarke sau Caragiale al nostru, aduce și alte nenorociri pe termen lung. Rana unei femei, provocată de moartea copilului, ucis de o mină, nu se va mai vindeca niciodată; combatanți, tineri aruncați drept carne de tun într-un război imoral, și astăzi trăiesc ignorați în sărăcie, fără legitimație de luptător, unii în infirmitatea nesperată de a-și mai vedea camarazii; burunduci și scorpioni, tineri melomani ai celebrilor Scorpions, înarmați cu ghioage, au fost duși să lupte cu cazaci dotați până-n dinți; medici neputincioși să mai recupereze ceva din trupurile dezmembrate ale victimelor etc.
Așa arăta sinistrul război din stânga Nistrului, rememorat de oamenii a căror răni încă sângerânde sunt întrerupte de un gong. Și după atâția ani, gongul acesta a rămas la fel clopotul morții. Că mor oamenii, în război sau în brațele iubitei, nu aceasta e întrebarea. Bătaia înspăimântătoare a clopotului, anunță moartea unei națiuni, care îngroapă durerea unor martiri, iar generațiile tinere nu cunosc adevărul istoric de până la ele.
Irina Nechit privește realitatea cu discernământ și le spune, în special tinerilor, că războiul, despre care scria Bertolt Brecht în „Mama Courage și copiii ei” aduce cu sine și alte probleme consumeriste – capitalul adunat de pe urma războiului. O țară care nici măcar nu este, ci e un teritoriu periferic al unei țări frumoase, pare a fi singura din lume cu problema lingvistică în derivă, cu eroi uitați, lipsiți de onoruri, cu o enclavă în coastă, iar tânăra generație confundă senzaționalul cu profesionalismul.
Și astăzi tancurile, aproape de noi, se mai prind într-un vals al necunoașterii adevărului, al nesăbuinței celora care nu vor să îmbrace existența în veșmânt de sărbătoare. După o vorbă a
ilustrului pedagog și filozof român Vasile Băncilă, viața noastră are valoare câtă sărbătoare îi dăm. Piesa „Valsul tancurilor” de Irina Nechit aduce și valoare, și sărbătoare, dând strălucire adevărului istoric, căutat cu atâta ardoare de mulți dintre noi.
Silvia STRĂTILĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 359
Susține Natura.md: Devino Patron!
