Recea, acolo unde frunțile și apele sunt reci, iar inimile – calde

1.

Dar eu, când stau câteodată, tot așa ca Ion Creangă, „și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în pârțile noastre”, îmi dau seama că toate marile și micile întâmplări ale istoriei s-au întâmplat în satul nostru, doar că eroii aveau să poarte, nu știu de ce, alte nume decât în manuale. Iar ceilalți eroi, cărora memoria oamenilor și a cărților le-a păstrat numele adevărate datorită miracolului care se numește scrisul – poetul-etalon al limbii române Mihai Eminescu care, tânăr, „a pornit spre Chișinău, desculț” dinspre Cernăuți, într-o poezie de Nicolae Dabija, și are acum la Recea un izvor care îi poartă numele încă din anul 1974, sau ultimul conducător sovietic Mihail Gorbaciov care a vizitat Moldova sovietică în 1979 – toți au trecut prin Recea, s-au oprit aici, au schimbat câteva vorbe cu sătenii, gen: – Bună ziua, la apă? –  Da, la apă, mulțumesc. – Doamne, ajută! și așa mai departe. Iar marele campion Tolea Ciumac s-a născut chiar aici, la Recea, și terenul de sport al școlii îi mai ține minte mărimea pașilor, numărul mare pe care îl purta la încălțăminte în adolescență și avea o înălțime cu mult sub cea de un metru nouăzeci care avea să-l consacre la maturitate. 

Să fie clar: atât pentru cei 2 mii 855 de locuitori ai satului Recea, câți au fost numărați în recensământul din anul 2014, cât și pentru sutele și miile de oameni de aici care au plecat în lumea mare să-și împlinească destinele, iar  eu mă număr printre aceștia, există o singură Rece, cea din raionul Râșcani, chiar dacă în raionul Strășeni mai este una, iar peste râul Prut sunt mai multe – în județele Mureș, Maramureș, Argeș, Brașov, Cluj, Harghita, Mehedinți…

Iar singura Rece pentru care inimile calde ale tuturor oamenilor născuți aici, la Recea, Râșcani, bat în aceste coordonate: 47°53′47″N 27°40′19″E.

Cărțile vechi spun că Recea a fost înființată în anul 1429, pe timpul domniei lungi a lui Alexandru cel Bun, primul din neamul Bogdăneștilor și bunic al lui Ștefan cel Mare. Numele acestor doi domnitori străluciți ai Moldovei sunt cel mai des întâlnite pe plăcile stradale ale localităților moldovenești, poate ca o dovadă că acolo a mai rămas încă ceva bun, ceva mare și ceva sfânt. 

Probabil că aici, în valea Recea, a existat viață și până la anul primei atestări a satului, aceea cu aproape 600 de ani în urmă, dar lumea de acum crede doar în cuvintele scrise, că ce-i scris cu penița, cu pana, cu pixul cu gel albastru pentru examene – pentru examenul istoriei, nu? sau cu degetele pe un ecran care salvează cuvintele nu se taie cu bădița ori cu alte mijloace moderne de ștergere a memoriei.

Scriem ca să existe dovada că am trăit, am iubit, am muncit, am creat aici.

Iar satul Recea, care își trage numele de la Fântâna Rece, care a ajuns aici și nume de stradă, este dovada realizării unei liste vechi de sarcini pe care oamenii de astăzi o au în față ca să redevină oameni: „să sapi o fântână, să sădești un pom, să construiești o casă, să crești un copil…”

2.

Atunci când Eminescu tânăr a pornit desculț de la Cernăuți la Chișinău, în poezia lui Nicolae Dabija, „să se-adeverească-a pornit – dacă mai suntem la locul nostru și să vadă dacă n-am murit”, pe acest drum lung de 339 de kilometri sau cât o fi având pe atunci, undeva între ani 1858 și 1866, el a trecut și prin Recea. Iar mărturiile acestei treceri scurte dar strălucite sunt deopotrivă acest poem, „Întoarcerea lui Eminescu”, și Izvorul lui Eminescu, de la intrarea în sat dinspre Bălți, unde sub un basorelief alb cu chipul lui Mihai Eminescu curge apa ca să potolească setea călătorilor, iar poetul-nepereche continuă să se întrebe: „Ce șoptești atât de tainic, Tu, izvor de cânturi dulci?”, înțelegând numai el poveștile despre vremi și oameni, murmurate de apă. 

Ansamblul arhitectural de la Izvorul lui Eminescu de la Recea și basorelieful poetului au fost concepute și create de către sculptorul Dmitri Kalganov în anul 1974, într-o vreme în care Mihai Eminescu abia dacă putea să intre în manualele școlare și doar cu „Somnoroase păsărele”, iar autoritățile de atunci încurajau acest somn al rațiunii și al națiunii care știm și noi ce naște acesta…

Să ai acolo semnătura lui Eminescu săpată în piatră era semnul că apa trece, pietrele de temelie ale unei localități, ale unei națiuni rămân. Iar ceea ce facem astăzi asta va deveni viitorul nostru mâine. Generații întregi de tineri și tinere din Recea mergeau după balul de absolvire să întâlnească zorii unei noi vieți la Izvorul lui Eminescu.

Fântâna Recea, Izvorul lui Eminescu… Și pentru că lumea este făcută în așa fel încât toate să fie în echilibru, stihia apei trebuia să fie însoțită de stihia focului.

În anul 1962 biserica din satul Recea a ars, se spune, din cauza unui fulger în timpul unei furtuni, dar au rămas pietrele de temelie și clopotnița. Vechiul schi de la 1804 cu hramul „Înălțarea Domnului” se regăsea deja ca biserică de lemn la Recea în Anuarul Eparhiei din Chișinău de la 1825 și în 

Dicționarul Geografic al Basarabiei din anul 1904, acesta menționând și cele „93 de case, cu o populație de 854 de suflete, țărani români”.

Pe locul bisericii arse a fost construită o nouă biserică, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului”, care a fost sfințită în 1991, iar din 1999 paroh al bisericii din satul Recea este preotul Constantin Dascal. 

Iar un al foc care i-a cuprins pe locuitorii satului, de data aceasta cu bucurie, a fost torța olimpică ce a trecut prin Recea, în vara anului 1980, pe traseul celor aproape trei mii și 500 de kilometri din Olympia, în Grecia, până în capitala celei de-a XXII-a ediții a Jocurilor Olimpice de Vară. Atunci flacăra olimpică a călătorit printr-o Rece în care toate casele de pe traseu aveau gardurile renovate, proaspăt vopsite, iar viitorul mare sportiv originar de aici, Tolea Ciumac, abia împlinise, cu o lună înainte, șase ani.

Exact peste 43 de ani, în această vară a lui 2023, Tolea Ciumac, cunoscut și cu numele „Ursul Siberian”, a devenit la Londra Super Campion Kombat London, iar cu o lună înainte, în mai, câștiga titlul de Campion Mondial de Kempo, niște lupte marțiale care sunt prima formă de luptă atestată documentar la nivel mondial. Că dacă nu se scria atunci despre asta nici nu ar fi existat astăzi, nu?

Și oare să fi fost acel foc olimpic care a trecut prin sat și poveștile lungi și frumoase de după aceea scânteile care i-au înflăcărat imaginația lui Tolea Ciumac? Cine știe, poate îl vom întreba atunci când va veni în sat să-și potolească setea la Izvorul lui Eminescu.

3.

…Iar cu un an înainte, în toamna lui 1979, pe un câmp de la marginea satului Recea, pe dreapta când mergi spre Bălți, era așteptat un domn cu pălărie. Și parcă roada era frumoasă în ultimii cinci ani atunci – de vreo 10 tone de porumb la hectar – și parcă conducătorii gospodăriei aveau și alte reușite de adus la cunoștință oaspetelui, dar când vine un demnitar de la Moscova, un domn în costum într-un sat din Moldova, nimic nu este simplu, totul este imprevizibil. Și ce adânc este șanțul care desparte acolo asfaltul de lanul de porumb!

Domnul în costum o coborât din mașină și, înainte de a-i saluta cu o strângere de mână pe oamenii care-l așteptau, a simțit un miros plăcut de lemn proaspăt rindeluit. Când s-a îndreptat spre lanul de porumb de la Recea pentru inspecție, a văzut puntea de lemn recent construită și a ocolit-o. Cu un picior a pășit în șanț pe pământ, ca pe o temelie e lumii, iar cu celălalt a ieșit în câmp și și-a continuat munca de demnitar, adresând întrebări, dând indicații. 

Înainte să urce în mașină, domnul și-a scos pălăria: nu în fața roadelor de pe câmpul de la Recea, dar pur și simplu să se facă mai comod în acea zi de sfârșit de septembrie cu cer senin. Și deodată s-au întunecat puțin frunțile sătenilor. Nu erau nori, era o pată mică pe chelia domnului cu pălărie, pe atunci secretar însărcinat cu agricultura. Mihail Gorbaciov.

Mihail Gorbaciov a fluturat la despărțire cu mâna în aer, ca să lege de soarta localității Recea din această poveste și cealaltă stihie: aerul. 

4.

Cartea „Ceas rău” a lui Gabriel García Márquez parcă s-a întâmplat tot la noi în sat, doar că eroii purtau alte nume.

Dar cei pe care satul Recea i-a dat lumii de-a lungul anilor – artiști, artiști plastici, sportivi, medici, învățători, conducători, cercetători, manageri, oameni la locul lor, oameni cu scaun la cap – vor putea, probabil, să refacă o altă carte, cea scrisă de Care Santos și Francesc Miralles și intitulată „Cel mai frumos loc din lume e chiar aici”. Pentru că au aici, la Recea, toate la îndemână pentru asta: pământul din jur, focul din inimi, aerul dintre dealuri și apa de izvor. 

Autor: Igor Guzun

Susține Natura.md: Devino Patron!