Din mărturisirile unui adolescent

Din mărturisirile unui adolescent

Într-o discuție cu Andrei, elev în clasa a noua la un liceu de elită, l-am întrebat dacă îi plac termenii „generația media”, „Misslook sau Misterlook”, „firmaci” cu care se identifică adolescenții de azi. N-a prea rămas încântat de întrebarea mea, dar nici nu și-a lăsat privirea în jos, în semn că îi pasă de întrebare.

Mi-aș fi dorit să am un feedback pe această temă ca să înțeleg de ce timpul, care trece într-o viteză nebună, schimbă atât de mult caracterele noastre. Din păcate, schimbarea nu este din bine spre mai bine, ca să nu mă întreb de ce progresul tehnologic acoperă interesul multora spre cultură ca necesitate. Nu rămân cu privirea și mintea înghețate în secolele trecute să cred că și azi tânărul trebuie să stea cu sapa în mână, ca să cunoască greutățile. Astăzi, unii tineri, încă de mici, sunt supuși multor ispite. Privirea mea însă se mai întoarce în trecut, gândindu-mă la educația, care era o condiție obligatorie în familie, apoi școala promova ideea ca omul educat și cu bun simț să fie respectat. 

Andrei mi-a mărturisit sincer că o carte este mai greu, mai obositor să o citești. Și nici măcar nu mai este la modă. E mai ușor să te refugiezi în telefon, să miști cu degetele în sus și în jos niște imagini la care te uiți spre a-ți alunga plictiseala. Pe un site de socializare te poți implica mai ușor – scrii ce gândești, ce vrei, pentru că nimeni nu îți verifică greșelile gramaticale, nimeni nu îți reproșează că nu cunoști capitala unei țări, de exemplu. Ba chiar punând ceva cât mai haios, trezești senzația unora și în scurt timp poți deveni vedetă. În cel mai rău caz, cunoscut, pentru ...un scurt timp.

Socializarea virtuală nu îți cere să devii sensibil, chiar dacă la un necaz mărturisit de cineva îi răspunzi cu multe emoticoane ce varsă șiroaie de lacrimi. Vedetismul virtual e chiar la modă. Scrii cu litere mari, puse în rame cu trandafiri sau inimioare: AM ÎNCEPUT UN JOB LA... sau AM INTRAT LA FACULTATEA DE... sau anunțăm că suntem la o petrecere și să vezi ce selfie-uri facem, pozăm chiar să arătăm că suntem în sala teatrului. Mai nou am văzut cum cineva împărțea pomenile în amintirea răposatului.

Are dreptate elevul Andrei când îmi spunea că aceste informații îl atrag mai mult, îl sustrag și mai mult de la a citi o carte. Pe părinții săi nu i-a văzut niciodată citind. În casă nu are măcar o mică bibliotecă din, cel puțin, zece cărți. Colegii săi de școală resping lectura, nicăieri nu vede oameni citind. Doar profesoara de literatură le vorbește despre cărți. În sala de clasă, pe masa profesoarei sunt multe cărți, dar nimeni, în afară de ea, nu le atinge. Odată un coleg și-a uitat pe masă manualul, iar peste trei zile tot acolo l-a găsit.

Recent s-a supărat pe profa de literatură că le tot vorbește de cărți, îi amenință că le va da note de doi dacă nici „Divina comedie” de Dante Alighieri, nici „Don Quijote” de Cervantes, nici „Junii corupți” de Mihai Eminescu, nici „Maitreyi” de Mircea Eliade, nici Coșbuc, nici Goga, nici Preda, nici Alecsandri, offf, și încă mulți alții, nu o să-i citească. Este simplu și liniște, spune Andrei, când în pauza dintre lecții, în transport, la coadă la magazin sau în altă situație de așteptare, vezi oameni cu privirea în telefon. Și eu fac la fel, pentru că atunci nu mă gândesc la nimic. Telefonul meu performant mă ajută să cred că sunt cu și printre oameni, dar ... eu sunt cu mine însumi. 

Băiatul acesta Andrei, înalt, frumos și firav ca o trestioară, îmi amintește de personajul celebru din „Romanul adolescentului miop” de Mircea Eliade: „Sunt și eu ca toți ceilalți: adolescent sentimental și visător. Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt ridicol. Sunt melancolic. Deci sunt stupid. Sunt lipsit de voință, de virilitate, de personalitate”. Eliade însă mai pune în mintea personajului și câteva jurăminte pentru sine: „Trebuie să muncesc mult și să sufăr”. Presimt că întreaga mea viață lăuntrică se va dărui. Cui?” Aceasta e poate și întrebarea lui Andrei. Cui să te dăruiești când cei din jur nu mai vor să vorbească cu tine. 

 

Silvia STRĂTILĂ