De la Brașov până la Pereni e cât ar ajunge dorul meu de la gând la inimă

Dulci amintiri despre satul meu 

Merg foarte încet pe o străduță îngustă unde am copilărit. Când trec pe lângă o casă, îmi aduc aminte cine locuia aici, ce fel de oameni erau, dacă am schimbat câteva vorbe cu ei sau dacă m-au invitat să mănânc primele cireșe coapte de mai, care se coceau înaintea tuturor și nouă, copiilor, ni se păreau o adevărată comoară grădinile care aveau astfel de copaci. Le vedeai acolo în vârf începând să se înroșească, scăldându-se în razele soarelui.

Atâtea case cu atâtea povești, astăzi însă majoritatea dintre ele fără stăpân. Dulcile mele amintiri despre satul natal, Pereni, din raionul Rezina, cred că îl mai salvează de la singurătatea în care a ajuns. Nu vreau să cred că multe case sunt părăsite de stăpânii lor, că sătenii au plecat prin străinătăți, că porțile așteaptă să fie deschise. Reflectând cu drag și dor la satul copilăriei mele, îmi vine să cred că poate așa distanța de la Brașov, unde sunt stabilită, e mică, așa cum ar parcurge dorul meu drumul de la gând la inimă. 

Dacă ar fi cândva să ne adunăm toți perenenii pe vatră, am începe cu legenda satului, intrată în istorie, așa cum fiecare localitate își are matca ei. Și eu, și sătenii mei știu de unde am pornit.   

... că noi de la peri ne tragem   

Casa mea, satul meu mic așezat într-o vale și împrejmuit de păduri se numește Pereni și este situat în partea centrală a raionului Rezina, la o distanţă de 25 km de centrul raional, 100 km de capitala Republicii Moldova, oraşul Chişinău, și la 6 km de şoseaua Rezina-Chişinău. În hrisoave scrie că satul este menţionat documentar în anul 1490. Despre acest lucru pomenesc actele vechi de pe vremea lui Ştefan cel Mare, găsite în satul Răspopeni. După o legendă, purtată și auzită din neam în neam, se spune că pe locul unde este aşezat acum satul se aflau niște peri, iar trecătorii strigau și îndemnau: „La peri!”, „Până la peri!”. „De la peri!” – aceasta este expresia care a dat denumirea satului Pereni. 

Viața la Pereni merge înainte

Astăzi, la cârma satului este primarul Dumitru Marchitan, care, împreună cu echipa sa, face ca perii să înflorească și să dea rod, perii fiind toate instituțiile și infrastructura pe care le gestionează. Tot ce stă în grija unui administrator o face prin muncă și atitudine ca viața în Pereni să se ralieze la îndemnul de altădată: „Hai la peri!”, „Veniți la Pereni!”.   

Doamna Ala Popeli, secretară în Primărie, din perspectiva funcției sale, cunoaște bine structura actuală a localității și îmi povestește că după reforma teritorial administrativă din anul 2003, conform Legii în vigoare, comuna Pereni este compusă din două localităţi: Pereni - sat reşedinţă al Primăriei comunei şi Roşcani. Suprafaţa administrativă a comunei este de 1250,47 ha, dintre care suprafaţa agricolă de 755,25 ha. Conform datelor statistice din 01.01.2024 populaţia stabilă a comunei numără 469 de locuitori față de anul 2014 când aceasta număra 568 de locuitori. Majoritatea absolută a perenenilor sunt moldoveni/români, toți fiind de origine ortodoxă și mergând duminica la biserica din sat.  

Pe teritoriul comunei Pereni funcţionează următoarele instituţii social-culturale, care se află în autoritatea Consiliului Comunal Pereni: Grădiniţa de copii „Albinuţa”, Gimnaziul Pereni, Oficiul de Sănătate, Căminul cultural și Grupul de folclor „Perinencele”, format din nouă voci feminine, Biblioteca Publică și Oficiul poştal.
Comuna Pereni dispune de căi de comunicaţii terestre şi telecomunicaţii. Majoritatea drumurilor din teritoriu sunt drumuri de ţară neasfaltate. Există reţea de telefonie fixă și internet, serviciu de poștă, furnizare de energie electrică, serviciu de cadastru și câteva întreprinderi care se ocupă de cultivarea pământului individual şi în asociaţii, în special, de creşterea cerealelor, prelucrarea seminţelor de floarea-soarelui, comercializarea mărfurilor alimentare şi nealimentare prin întreprinderi individuale.

...iar eu revin mereu cu gândul la casa părintească, la părinți

... și încep cu „îmi amintesc, deseori, de copilăria mea, de serile în care dormeam cu mama, pe un pat afară, sub un salcâm care mirosea a viață!”. Când încep să depăn amintirile despre sat, despre copilărie, îmi dau toată dragostea scrisului și încerc să cred că sunt cel mai mare oponent al lui Ion Creangă. E o glumă (ne)reușită, mondenă și actuală, știind bine că nimeni încă nu s-a întrecut la scris și povestit cu bunicul din Humulești. Dar așa cum dragostea de cele părintești, de valori nu se ia la întrecere cu iubirile altora, povestea copilăriei mele o voi păstra-o în scrinul cu amintiri. Urmașii mei vor afla că grădinile care odinioară erau pline de roadǎ și bine îngrijite stau acum în paragină. Liniștea din curți se așază ca o durere peste amintirile adunate. Porțile din lemn nu mai au culoare, iar gardurile stau să cadă. Totuși de undeva simt mirosul copilăriei, al turtelor cu zahăr și al compotului din fructele eco din livadă. Cu toate acestea și azi mama mea Lidia vrea să mă răsfețe pentru toate acele zile în care nu a putut, zile în care m-a văzut doar pe screenul telefonului. Mă simt binecuvântată să o am în viață, sănătoasă și vrednică, mai muncind cot la cot cu cei câțiva mai tineri și mai în putere decât ea. Nu ar lăsa satul atât timp cât încă mai poate. Așa ne-a spus și nu am mai discutat despre asta. Aici, în sat, îmi spune mama, este mormântul tatălui tău, iar plecarea de aici ar fi să mă despart de el. Grădina cu nuci și cu mere, oamenii de care am fost legată o viață întreagă, curtea plină cu flori sunt mereu în gândul meu.

Mama mea este statornică în credința ei că satul natal nu se părăsește. Cât mai pot munci, vreau să stau la casa mea. 

Nimeni dintre noi, cei trei copii ai ei, nu am încercat să o contrazicem. Satul ăsta e casa ei. Așa a fost și așa va rămâne, așa cum satul ăsta este și casa noastră, cea de la care deși plecăm mereu, ne întoarcem întotdeauna cu aceeași bucurie și emoție.

Eu am crescut cu melodii alese, devenite șlagăre, iar profesorii mi-au fost modele 

Mama adora să doarmă afară vara, îmi zicea că aşa aude toate sunetele lumii. 

Uneori radioul cânta până târziu, setat la postul național de radio. Și de acolo începusem să iubesc vocea Ninei Crulicovschi și melodia preferată a mamei – „Cu numele tău”. Știam pe dinafară melodia lui Ștefan Petrache – „În august” și nu pierdeam nicio ediție a teatrului la microfon. Îmi amintesc despre anii de școală de la gimnaziul nostru și de profesorii minunați care au insuflat în noi, cei câțiva școlari din clasă, dorința de a cunoaște mai mult, de a învăța atât de bine încât atunci când „avea să ieșim de pe băncile școlii”, să fim pregătiți pentru liceul din capitală, pentru noile provocări ale vieții. 

Unii dintre profesori nu mai sunt printre noi, iar cu alții încă am ocazia să mă întâlnesc uneori și să le pot mulțumi pentru strădania lor în procesul meu de creștere și dezvoltare. Pe învățătoarea mea, doamna Maria Țurcan, care mi-a pus stiloul în mâna mea stângace și cea cu care am descoperit cele mai frumoase povești ale copilăriei mele, nu pot s-o uit.

Doamna Valeria Cocerba, profesoară de limba și literatura română, este cea care a descoperit și încurajat pasiunea mea pentru scris și care m-a făcut să-mi descopăr identitatea mea de român. Profesoara de limba franceză, doamna Larisa Musteață, un om cu o excelentă dedicare în profesia ei, cu vorba ei blândă dar hotărâtă, este cea cu care am descoperit limba iubirii.

Pe dirigintele meu – Ion Popeli, profesorul care ne-a sprijinit în toate provocările noastre de elevi până în clasa a IX-a când am părăsit gimnaziul și ne-am luat zborul către alte tărâmuri, îl voi pomeni mereu.

Când scriu despre baștină, devin din nou lirică și plină de iubire

Eu, copila satului Pereni, acum femeie, mă întorc cu amintirile la timpul în care alergam cu ceilalți copii pe drumurile neasfaltate și la praful care se ridica în urma vreunei mașini, chiar dacă trecea rar prin sat. Îmi amintesc despre vecinii buni cu care coceam și mâncam plăcinte. Nu pot să uit de zgomotul turmelor de vaci care veneau seara acasă și de zgomotul făcut de cârdul de gâște. De gustul orezului cu lapte proaspăt muls de la văcuța noastră de către mama. De mirosul hreanului de care se ocupa tata în ajun de Paște, acest ritual al lui foarte meticulos și important. De clopotele bisericii care anunțau o sărbătoare sau o înmormântare. De zăpada care acoperea satul când iernile erau ierni, de mirosul de cretă când ștergeam tabla la școală. Și mai ales… de vocea directorului școlii Vasile Plămădeală, care anunța ani la rând, la sfârșit de an că eleva eminentă a școlii din Pereni este Corina Bezdîga. Și tata era mândru, și mama întinerea. Promisiunea mea încă de pe atunci că indiferent unde voi fi, voi duce peste tot numele de Pereni ca fiindu-mi acasă.  

Autor: Corina Bezdîga 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 389  

Susține Natura.md: Devino Patron!