„Aqui... Onde a terra se acaba e o mar começa....”
„Aici...Unde se termină pământul şi începe marea... ”
Sau...Oceanul Atlantic, mai exact. Cel mai vestic punct al Europei continentale. Și locul unde am fost aproape să mă despart (fără voia mea), pe acei incisivi de stâncă, pentru totodeauna, de aparatul de fotografiat, care și astăzi, din fericire, îmi rămâne prieten fidel. Nu știu dacă e un „semn rău” să te-mpiedici (îndeosebi când nu ți se întâmpla asta mai niciodată), aici, la „capătul”
lumii, așa cum ar fi fost considerat Cabo da Roca (Sintra), într-un alt secol, probabil. Știu, însă, că peisajul portughez e atât de „îmbătător” și pitoresc, încât, dacă ar trebui, m-aș mai împiedica de cel puțin 100 de ori, pentru a-l revedea (deși biletele de avion s-ar putea să coste mai puțin decât spitalul, totuși).
Lăsând gluma deoparte, însă... Lisabona și împrejurimile sale au, într-adevăr, un farmec aproape edenic, a „mărului interzis” – tentant și greu de explicat. Valuri ce vin „urlând” ca o creatură mitică a pământului care se răzvrătește, lovindu-se furioase și necontenit de pereții ascuțiți ai Boca do Inferno („Gura Iadului”, Cascais), de exemplu, par să confirme acest lucru. Dar oare chipul lăuntric al oamenilor care au fost marcați de dureri profunde și suferințe nu tot așa arată – rănit, zbuciumat, uneori, colțuros, dar de o frumusețe aparte, care reușește să dea naștere, nu de puține ori, celor mai expresive și vii forme de artă? Turcoazul tulbure, dar atât de clar ca nuanță, a misterioaselor ape agitate, împreună cu șiroaiele de spumă albă, te ademenesc ca o Fata Morgana și te-nghit, aproape imediat, ca șarpele Boa (cum a făcuto cu elefantul din „Micul Prinț”). De asculți mai atent, probabil că îți vor spune și o poveste din timpuri străvechi ori chiar mai multe.
Statuia lui Cristos Regele se înalţă în vârful unui deal, la aproximativ 110 m înălţime. Foto: Sorenela Reniță
Dacă falezele din vecinătatea Lisabonei trăiesc o viață zbuciumată, pe plaja din capitală plutesc în aer ritmuri de fado. Cei din jur nu par deloc grăbiți sau îngrijorați – savurează, însetați, atmosfera de pe malul apei – se plimbă atât de relaxați, încât îți creează impresia că sunt în stare „lichidă” (n-au oase) și că-n orice clipă s-ar putea să se evapore; citesc câteva paragrafe din cărți, se opresc pentru câteva momente, își pierd privirile înspre orizont și le lasă, iarăși, în jos, pe paginile un pic încrețite de la aerul umed (repetând, apoi, ritualul); fotografiază din depărtare Arco da Rua Augusta (unul dintre cele mai memorabile arcuri de triumf pe care le-am văzut vreodată), statuia Cristo Rei, podul 25 de Abril (25 aprilie) un pic nedumeriți, întrebând, parcă: „Suntem în Lisabona, Rio de Janeiro sau San Francisco?”; ascultă muzică și merg dansând; vorbesc nestingheriți într-o limbă intrinsec atât de melodioasă, încât îți vine să-i rogi să nu se oprească, chiar de nu-nțelegi nimic. Fiecare are o lume a lui care, cumva, parcă, nu se „intersectează” cu a celui de alături, iar „carpe diem” nu pare un concept deloc străin pentru ei. Și nu doar în zile de weekend. Toate aceste detalii îți dau senzația că faci parte dintr-un film pus pe încetinitor.
Îmi aleg o piatră mai impunătoare drept scaun și încerc să „respir” acest oraș, să mă las dusă și eu de...val(uri), înainte de a mai parcurge încă minimum 10 kilometri (pe lângă cei 10 făcuți, deja). Luăm calea străduțelor cochete și întortocheate, pentru a „cerceta” (dacă tot suntem în țara lui Vasco da Gama) mai... personal cartierele. Atât de personal, încât, la un moment dat, mă trezesc, din senin, cu o eșarfă peste ochi. Dau jos vălul. Văd cum o doamnă zâmbește și-mi face cu mâna de la un simpatic balconaș s-o aștept, până coboară (în sine mea mă bucur că a fost vorba doar de-o năframă). „Expoziția” de haine înșirate pe sârme aduce a Cuba. Emblematicul tramvai galben urcă și el dealul împreună cu noi (cam la aceeași viteză).
Încercând să fim mici exploratori, ajungem, după câteva ore la monumentul dedicat expediției lui Vasco da Gama și epocii de aur a marilor descoperiri geografice – Turnul Belém (parte din patrimoniul UNESCO), o fortificație în care, să zicem că și captivitatea ar putea părea frumoasă (dintr-o perspectivă romantică și până la un punct). Mergem mai departe...”
Cartierele pline de farmec ale Lisabonei. Foto: Sorenela Reniță
... simt o ușoară lovitură cu vârful degetelor peste genunchiul stâng, în semn de întrebare (și testare a reflexelor, probabil). Tresărind din succesiunea de amintiri înrămate, răspund printr-un gest similar, lovind ușor degetele staționate, în așteptare de confirmare, pe genunchiu-mi devenit, parcă, mașină de dactilografiat. Vântul vuiește, iar căștile de protecție împiedică orice altă formă de comunicare. Eliberez strânsoarea sub formă de laț și mă prind cu mâinile de bara din spatele scaunului motocicletei, ca să mă bucur și mai mult de adrenalina pulsândă. În stil portughez. Ne strecurăm printr-un „coridor” îngust, între două rânduri kilometrice de mașini pe drumul ce duce înspre aeroport. Cât luminile capitalei încep să se aprindă sub ochii noștri și călătoria ia, fizic, sfârșit, ultimele zile, puse cap la cap, mi se-nfățișează, asemenea fațadelor din Lisabona decorate cu tipicele azulejos (plăci de ceramică), drept o imagine pe care timpul nu o va șterge, ci dimpotrivă, o va conserva cu grijă, făcând-o din ce în ce mai valoroasă...
Foto: Sorenela Reniță
Sub ea va scrie: „(O aventură trăită) aici...unde se termină pământul și începe marea...”.
Sorenela RENIȚĂ
Articol publicat în numărul 325
Susține Natura.md: Devino Patron!