Destinele deportaţilor

În opt ani de putere sovietică (1940-1941 şi 1944-1951), în RSSM au fost operate trei valuri de deportări masive de populaţie şi, zilnic, arestări individuale sau în grup. Violenţa şi represaliile au fost nişte modalităţi sigure prin care puterea sovietică a înţeles să-şi impună voinţa de a construi socialismul într-un timp record într-un spaţiu străin.

Destinele deportaţilor
Monument ridicat la Chişinău, în memoria victimelor deportărilor regimului comunist

Atac asupra celor incomozi puterii
S-a dat lovitura asupra tuturor categoriilor sociale incomode şi antisovietice prin mentalitate, mod de trai şi aspiraţii. Grosso modo, putem califica aceste trei valuri de deportări ca o ofensivă totală împotriva populației din RSSM: ofensiva politică (deportarea din 1941), economică (deportarea din 1949) şi spirituală (deportarea din 1951). La aceste date oficiale, se adaugă miile de cazuri de deportări individuale şi de trimiteri forţate la muncă sau la studii în adâncurile Uniunii Sovietice, precum şi cazurile necunoscute sau şterse din analele memoriei. Consecinţele deportărilor au fost imediate şi de durată, fiind deopotrivă de ample. Referindu-ne la impactul social, economic şi psihologic al deportărilor staliniste, trebuie să evidenţiem că anumite grupuri sociale din Basarabia, ca rezultat al deportărilor şi al altor crime de masă săvârșite de autorităţile sovietice, au fost în mare măsură distruse în câţiva ani de ocupaţie bolşevică: clericii, care au rămas în Basarabia alături de credincioşi, intelectualii, liderii politici, ţăranii înstăriţi, funcţionarii, oamenii de afaceri, foştii ofiţeri ai armatei române sau ţariste, deputații din Sfatul Țării, ziariştii ș.a. Basarabiei și Bucovinei de Nord li s-a adus un prejudiciu enorm nu doar din punct de vedere social, dar şi economic.

O daună, la fel de profundă, a fost pricinuită din punctul de vedere  psihologic, deoarece teroarea și neputința au implantat în mintea basarabenilor o teamă cu puternice elemente fataliste. Prin deportarea intelectualilor şi a elitei politice s-a curmat dezvoltarea istorică a culturii tradiţionale, a limbii şi valorilor româneşti. S-a creat o stare anormală de desconsiderare a populaţiei localnice, de desființare a oricăror forme şi încercări de păstrare a specificului naţional, de frică patologică faţă de celălalt, suspectat a fi un potenţial trădător sau turnător. Vom structura în continuare o serie de elemente biografice care reflectă destinele celor deportați, propunând și nişte studii de caz, pe care le-am redat în baza dosarelor personale ale unor persoane deportate (cu sigiliul „strict secret”, elaborate de KGB), suprapuse cu mărturiile supraviețuitorilor, colectate în ultimii ani.

 

Scenarii diabolice
Soarta familiilor deportate în primul val (12-13 iunie 1941) poate fi reconstituită după două scenarii: A) Primul scenariu este cel în care capul familiei fusese deja arestat (în perioada 28 iunie 1940 – 11 iunie 1941) și familia sa trecea de una singură prin deportare. B) Al doilea scenariu este cel în care capul familiei împreună cu familia era deportat și separat de familie la gară. În „Planul de măsuri cu privire la etapele, stabilirea şi încadrarea în câmpul muncii a contingentului special deportat din RSS Lituaniană, Letonă, Estonă şi Moldovenească”, elaborat de Administrația Generală a Lagărelor (GULAG) a NKVD la 14 iunie 1941, se prevedea ca 5 000 de bărbați (capi de familie) arestați în RSSM să fie internați în lagărul Kozel’schinsk (Козельщинск) şi 3 000 de bărbați (capi de familie) – în lagărul Putivl’sk (Путивльск), ambele în Ucraina. Ceilalți membri ai familiilor au fost trimiși în exil în Siberia și Kazahstan. Toţi deportaţii, de la copil la bătrân, erau repartizaţi la muncă la întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri şi în artelurile meșteșugărești. Pentru munca ce o îndeplineau nu erau remuneraţi echitabil, ci li se plătea doar un minimum necesar pentru trai. Documentele cercetate până în prezent arată că persoanele trimise în exil din RSSM au fost stabilite: în Karaganda – 11 000 persoane, în regiunea Omsk – 6 000 persoane, în regiunea Novosibirsk – 13 700, în ţinutul Krasnoiarsk – 7 000, în RSS Kazahă – 11 794, în ţinutul Altai – 9 802, în regiunea Kirov şi în RASS Komi – 3 600.

Dintr-un raport al Administrației Generale a Lagărelor (GULAG) din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, în coloniile din RSS Kazahă, RASS Komi, ținuturile Altai şi Krasnoiarsk, regiunile Kirov, Omsk şi Novosibirsk, au fost deportate din țările baltice, RSSM şi regiunile vestice ale RSS Ucrainene şi RSS Bieloruse 85 716 persoane (inclusiv 3 668 de persoane din RSS Estonă, 12 682 de persoane din RSS Lituaniană, 9 236 – din RSS Letonă, 22 648 – din RSS Moldovenească, 9 595 – din regiunile vestice ale Ucrainei şi 27 887 – din regiunile vestice ale RSS Bieloruse). Deportaţii din RSSM au fost trimiși în RSS Kazahă (9 954 de persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6 085, dispersați în 41 de raioane ), Novosibirsk (5 787) şi Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportaţii din RSSM au fost repartizați în regiunile Aktiubinsk (6 195 de persoane) și Kzyl-Ordynsk (1 024) şi în Kazahstanul de Sud (2 735). Deși scenariul deportării a fost același, fiecare deportat a avut o soartă unică, trăsătura de bază fiind suferinţa şi destrămarea care a survenit în cadrul acestor familii. Am urmărit trei cazuri, în baza dosarelor personale.


Soarta primarului din Ghidighici
Familia primarului Nicolae Costin din satul Ghidighici, raionul Vadul-lui-Vodă, deportată în primul val, a fost destrămată, deoarece cei trei copii împreună cu mama lor, Ana, au fost deportaţi în Kazahstan, raionul Aktiubinsk, iar tatăl, Nicolae Costin, a fost separat de familie la momentul deportării. El a fost dus într-un lagăr de concentrare din regiunea Sverdlovsk. Soţia şi copiii acestuia nu au avut nicio ştire de la el mult timp, apoi au primit o înştiinţare că a decedat. Împreună cu mama, la noul loc de trai, copiii au fost încadraţi la un loc de muncă, toţi lucrând în colhoz. În anii ’50, Ana Costin a fost pensionată ca invalid în legătură cu vârsta înaintată, iar feciorii continuau să muncească. Unul dintre ei, Vasile, scria într-o scrisoare: „Am început a lucra pe câmp de la 14 ani, încă din timpul războiului, fără a-mi cruţa puterile. Am făcut cursurile de tractorist, apoi cursurile de specialist de profil larg, am fost decorat în 1954 cu medalie pentru succese în muncă”. Deportaţii din RSSM, care se evidenţiau prin hărnicie, deseori erau premiaţi, pentru a fi stimulaţi să fie şi mai harnici. Moldovenii însă considerau că prin hărnicia lor vor obţine mai uşor libertatea sau dreptul de a reveni acasă.


Tată a opt copii - condamnat la moarte
Familia Iacub din satul Cozmenii Vechi, raionul Făleşti, a fost deportată la 12-13 iunie 1941. Capul familiei, Gheorghe Iacub, a fost arestat şi escortat în lagărul Ivdel (Ивдель) din regiunea Sverdlovsk, unde a fost tras la răspundere penală conform articolului 58-13 al Codului Penal al RSFSR, fiind învinuit că a fost membru activ al partidului cuzist, că a participat la pogromurile împotriva evreilor, că a făcut agitaţie pentru cuzişti şi pentru „Germania fascistă”. Gheorghe Iacub a pledat nevinovat. Consfătuirea specială pe lângă NKVD al URSS, în ședința din 21 martie 1942, l-a condamnat la moarte. Gh. Iacub a fost împuşcat la 25 aprilie 1942. Ceilalţi membri ai familiei (soţia cu 8 copii) au fost deportaţi în regiunea Tomsk, iar averea le-a fost confiscată.

În aprilie 1949, la Chişinău, organele de resort discutau soarta unuia dintre membrii acestei familii – a lui Ion Iacub, care a fost deportat în iunie 1941 ca fiu de chiabur, fiind trimis în aşezarea specială din raionul Baknarskij, regiunea Tomsk. Acolo, în 1945, el a fost mobilizat la o şcoală profesional-tehnică din oraşul Prokopievsk, iar în 1947, după absolvirea ei, a fugit din aşezarea specială şi s-a întors în RSSM. La 7 februarie 1949, Secţia Raională Sculeni a MAI l-a arestat pe I. G. Iacub şi l-a tras la răspundere conform art. 78, partea a III-a, a CP al RSSU, pentru fuga de la locul de trai stabilit obligatoriu. Luând în consideraţie faptul că atunci când a comis infracţiunea, I. G. Iacub nu era major şi conducându-se de directivele MAI al URSS nr. 43/03/VC/1361 din 18.II.1949, s-a decis ca arestatul Ion Gheorghe Iacub, aflat în închisoarea nr. 1 din or. Chişinău, să execute în continuare pedeapsa în închisoarea din oraşul Tomsk, sub răspunderea șefului Departamentului I special al Direcţiei MAI din regiunea Tomsk. Un alt frate, Vasile G. Iacub, născut în 1920, a fost condamnat de Consfătuirea specială a NKVD la 8 ani de muncă silnică în lagăr de concentrare, făcându-se vinovat de încălcarea frontierei de stat la data de 17.V.1941, când a vrut să treacă în România. Ceilalţi membri ai familiei au fost incluşi în activităţi agro-industriale în raionul Baknarskii, regiunea Tomsk, unde s-au găsit până în momentul când li s-a ridicat statutul de deportat și au fost eliberați din exil, în 1958.

 

Deportat după ce a candidat în Parlamentul României
Un alt dosar studiat a fost cel al familiei lui Efim Afanase Ojoga din oraşul Chişinău. Efim Ojoga a fost arestat la 13 iunie 1941 şi trimis în lagărul Ivdel, regiunea Sverdlovsk. Fiind învinuit că este proprietarul unui atelier de turnătorie şi membru al comitetului orăşenesc al Partidului Liberal român, din partea căruia a candidat în Parlamentul României, a fost internat în lagăr, unde a murit la scurt timp, la 18.XII.1941. Cauza oficială a morţii a fost declarată pneumonia, deşi s-ar putea ca realitatea să fie mai dură deoarece este clar că în urma maltratărilor, lipsurilor și a muncii extenuante, sănătatea şi viaţa oamenilor erau la limită. Ceilalți membri ai familiei Ojoga (soţia şi trei copii) au fost deportați în Kazahstanul de Sud, staţia Syr-Daria, sovhozul Pahta-Aral, și trimiși la lucru în sovhoz.

 

Foamete şi frică pentru viitor
Viaţa deportaţilor era grea. Lipsurile materiale erau accentuate şi de lipsa hranei spirituale. Deservirea aşezărilor speciale cu produse alimentare şi de primă necesitate se făcea destul de prost şi deportații erau nevoiți să facă schimb cu populaţia locală: pentru pâine sau cartofi se cedau costume din ţesătură calitativă, covoare, perne, bijuterii, obiecte preţioase etc. Pentru a-și putea hrăni copiii, adulții făceau eforturi colosale. Copiii lucrau de mici. Faptul că URSS era în război şi suporta mari greutăţi economice se resimţea foarte mult asupra condiţiilor lor de trai. Foametea, lipsurile, înjosirile şi frica pentru viitor erau omniprezente. Credinţa strămoşească, păstrată în sufletele întristate ale deportaţilor, îi ajuta şi le dădea puteri pentru a suporta chinurile şi a spera la revenirea acasă. În ceea ce priveşte condiţiile de trai şi de lucru ale contingentului de persoane deportate, imaginea o putem reconstitui după documentele, dările de seamă, rapoartele şi directivele care s-au păstrat în arhivele fostului KGB. La fel, un izvor preţios îl reprezintă dosarele personale ale deportaţilor, precum şi istoriile personale consemnate de supravieţuitori.

Persoanele deportate în timpul regimului lui Stalin au fost strămutate în colonii/așezări speciale cu domiciliul obligatoriu (ссыльное поселение sau спецпоселение). Era o formă de exil intern pentru această categorie de persoane pedepsite extrajudiciar. În aceste colonii, deportații locuiau împreună cu familiile, erau supravegheați de NKVD, iar libertatea de mișcare era limitată la o anumită zonă din raza coloniei. La data de 15 iulie 1949, numărul total al coloniștilor speciali din URSS era de 2 552 037 de persoane (inclusiv 34 763 de persoane deportate din RSSM în 1949).
La locul de exil deportații erau numiți deja спецпоселенцы – coloniști speciali. Lunar, persoanele strămutate trebuiau să se prezinte la ofițerul de supraveghere, la sovietul sătesc în zonele rurale sau la secția de miliție în așezările urbane pentru a-şi confirma prezenţa. Astfel, aproape fiecare dosar conţine câte o foaie de înregistrare lunară a colonistului special, în care se specifică numele, prenumele, patronimicul, ţara/locul de origine, colonia specială. Prezentând actele pentru identificare, fiecare colonist special urma să semneze că este prezent. În cazul în care era analfabet, pentru el semna o persoană din administraţia locală.

În regiunea Tiumen, din RSSM au fost exilate 7520 persoane (2504 familii), majoritatea fiind antrenate în sectorul şi producţia silvică (1250 familii); în sovhozuri – 740 familii; în colhozuri – 284 familii; restul – în diferite ramuri industriale şi agricole. Este de remarcat că multe localităţi unde au fost trimiși în exil basarabenii nu erau pregătite pentru primirea lor – spaţiile locative erau într-o stare dezastruoasă, necesitând reparaţii capitale, lipseau sistemele de încălzire, mobila etc. Adresându-se administraţiei locale, marea lor majoritate căuta să-şi asigure familiile nenorocite măcar cu minimul necesar pentru a supravieţui frigurilor de acolo. Bagajul cu care au venit deportaţii reprezenta produse alimentare (făină de grâu şi porumb, miere de albine, brânză, unt etc.), hainele şi îmbrăcămintea lor fiind sumară şi uzată (unii erau chiar desculţi). În documentele oficiale se constata că condiţiile de trai erau rele, locuinţele – într-o stare antisanitară evidentă, asistenţa medicală pentru deportaţi nu se asigura, lipseau produsele alimentare, medicale, de uz curent, întrerupându-se chiar şi furnizarea pâinii. Coloniștilor speciali care nu aveau surse de existenţă nu li se acorda niciun fel de ajutor.

 

Viaţă printre păduchi şi purici
Deşi printre deportaţi erau familii care doreau să-şi construiască propriile case, administraţia locală nu le permitea, deoarece nu a fost prevăzut aşa ceva. Condiţiile de lucru erau grele, normele de lucru şi salarizarea erau neclare, deseori făcându-se abuzuri şi încălcându-se drepturile elementare ale oamenilor la existenţă. Câteva descrieri de pe teren sunt îngrozitoare: 28 de familii (75 de persoane) au fost cazate într-o baracă cu suprafaţa de 98 mp, fără scaune, mese, pereți despărţitori. Alte 20 de familii au fost cazate în vagoane vechi, cu găuri şi în stare antisanitară. Toate  locuinţele erau pline de păduchi şi purici, diferite insecte, spre exemplu, ţânţari foarte mari şi periculoşi. În toată regiunea era o criză acută de apă potabilă, oamenii folosind-o pe cea din bălţi, care era infestată. Mâncarea se prepara afară, nerespectându-se normele de protecţie antiincendiară. Asistenţa medicală lipsea, medicamentele erau insuficiente. În muncă erau încadraţi toţi maturii, chiar şi adolescenţii de 14-15 ani, însă nu erau stabilite condiţiile şi remunerarea pentru muncă. Mulţi erau îmbrăcaţi în haine de vară. Nu li se acorda nici haine speciale pentru lucru în pădure. Pâinea care se dădea deportaţilor era de o calitate inferioară, fiind umedă şi înăcrită. Pentru a se deplasa dintr-o localitate în alta, deportaţii erau obligaţi să obţină permisiune de la comenduirile speciale ale NKVD şi să se prezinte o dată sau de două ori pe lună la aceleaşi comenduiri pentru a se înregistra.

Deportările din Moldova pot fi apreciate din mai multe perspective: drept elemente ale „subsistemului fricii” instituit în anii stalinismului în URSS, drept componente ale politicii de deznaţionalizare a românilor de la est de Prut, drept metodă de depopulare a Basarabiei, drept metodă de luptă împotriva „duşmanilor poporului” etc. Considerăm represaliile sovietice ca având şi un caracter şovinist, îndreptat împotriva unor mari colectivităţi care se afirmau ca antisovietice, indiferent de etnie, confesiune, vârstă, sex etc. Oricât de paradoxal ar fi, represaliile sunt și un indiciu al caracterului slab al puterii sovietice, deoarece numai aşa ea se putea menţine. „Idealul” spre care se tindea era suprem şi pentru realizarea lui nu conta soarta unui om aparte sau a unui grup de oameni.

 

Dr. Viorica OLARU-CEMÂRTAN

Articol publicat în revista NATURA în numărul 281