Foarte mulţi oameni consideră că s-au acumulat premisele pentru reunirea Republicii Moldova cu România

Invitatul de onoare – Vlad Pohilă, publicist, lingvist, scriitor

Foarte mulţi oameni consideră că s-au acumulat premisele pentru reunirea Republicii Moldova cu România
Vlad Pohilă

- Domnule Vlad Pohilă, ca publicist, lingvist, om de cultură, toată viaţa ați consacrat-o promovării ideii naţionale, scopul căreia este revenirea la țara noastră de glorii și de dor. În martie am sărbătorit un secol de la unirea Basarabiei cu România,  iar în decembrie vom marca un centenar de la Marea Unire. Cum apreciați evenimentele desfășurate  acum 100 de ani și cum ar trebui să folosim acest prilej istoric pentru ca la 1 decembrie, la Alba Iulia, să dansăm din nou Hora Unirii?  

- Ar fi o vădită exagerare să spun că toată viaţa mi-am consacrat-o ideii naţionale. În realitate, am început să promovez şi să apăr românismul atunci când am înţeles cât de mult sunt prigonite la noi toate aspectele cauzei naţionale: prin rusificare acerbă, prin falsificări penibile, prin restricţii absurde, prin intimidări în stil stalinist, în fine – prin propagarea unei nepermise agramaţii şi a unei indiferenţe crase faţă de ideea românească… Gândul de a lămuri importanţa şi splendoarea valorilor noastre naţionale mi s-a întărit atunci când în discuţii cu prieteni, colegi, rude, mi-am dat seama că am în faţă mulţi conaţionali de treabă, dar rătăciţi, din varii motive, iar eu parcă deţin un set de cunoştinţe şi argumente greu de respins; când am observat că „pledoariile” mele au efect, sunt capabile să îndrepte ori chiar să schimbe unele viziuni tributare propagandei sovietice.

Nu-mi asum niciun fel de merite deosebite, decât poate faptul că, biblic vorbind, mi-a plăcut să cercetez, să citesc, să studiez, să caut răspuns la întrebări ce mă frământau, dar pe care şi le puneau şi alţii din anturajul meu. Meritul cel mai mare îl au părinţii mei, Ion şi Ileana Pohilă (mama, născută Prisăcaru) – nişte ţărani cu patru clase româneşti – care s-au dovedit a fi suficiente pentru a se ataşa exclusiv şi definitiv de ţara în care şi-au trăit copilăria, adolescenţa, tinereţea şi în care au pus temelia casei şi marii noastre familii, cu patru băieţi şi cinci fete, eu fiind al şaptelea şi mezinul. În plus, ambianţa, atmosfera din şcoala generală din Putineşti, Floreşti, care avea numeroşi profesori de excepţie, unii cu studii la Iaşi, la Bucureşti şi chiar la Paris! Plus, tot ce am putut lua mai bun de la Secţia de jurnalism a Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău. Nu pot să nu menţionez şi meritul, cu totul deosebit, al rudelor noastre din România, o soră (tanti Liuba) şi doi fraţi de-ai lui tata (unchii mei Anton şi Leonid), care, refugiaţi în 1944, după 1958 au beneficiat de dreptul de a veni la noi destul de des, aducându-ne nu numai ceva îmbrăcăminte, încălţăminte, dulciuri, dar şi cărţi, discuri cu muzică uşoară şi populară, dar esenţial – unchii, mătuşa, verişorii (Virgil, Doina, Gigi şi Cătălin) de la Bucureşti ne povesteau diferite episoade din viaţa lor, din istoria şi din cultura românească. În plus, ne antrenau în discuţii nepretenţioase despre limba română,  despre identitatea noastră românească, or, aceste discuţii au avut, pentru noi, rudele lor din Basarabia, un rol esenţial, decisiv, pentru a înţelege nişte lucruri fundamentale, pentru a ne forma ca români.  

În anul Centenarului Marii Uniri au avut loc la noi mai multe evenimente spectaculoase, şi aş numi aici declaraţiile a circa 150 de primării din R. Moldova de a se uni cu Patria-mamă România. Desigur, aceste decizii poartă un caracter mai mult simbolic, dar în istoria noastră multe au început de la acţiuni simbolice: şi revoluţia de la 1848, şi „Mica Unire” din 1859, şi activitatea Sfatului Ţării, din anii 1917-1918, ba chiar şi anii de renaştere a demnităţii noastre naţionale, din 1988-1991. Efectele acestor şi altor acţiuni cu caracter simbolic au fost întru totul concrete, palpitante, eficiente şi benefice pentru noi. Dincolo de simboluri, aş aminti, în context, numeroase apariţii editoriale remarcabile (numai cât fac volumele „Basarabia, pământ românesc”!), multe conferinţe, emisiuni radio şi TV, alte diferite evenimente culturale cu un puternic impact asupra concetăţenilor noştri.

Cunosc oameni, şi de la Chişinău, şi de la Bucureşti sau Iaşi, care consideră că în acest An Centenar s-au acumulat premisele pentru reunirea Basarabiei sau măcar a Republicii Moldova cu România. Tot aşteptând acest miracol de prin 1990-1991 – tocmai atunci mi se părea oportună, reală, şansa Reunirii! – astăzi am ajuns un sceptic în această problemă, oricât de mult mi-aş dori realizarea ei. Scepticismul meu se întemeiază şi pe adevărul incontestabil că în aceste aproape trei decenii de aşteptare, prin faţa ochilor noştri s-au perindat numeroase proiecte, dar nu şi mai puţini profitori de acestea, care, într-o ultimă instanţă, au renunţat la ideea Reunirii, unii devenind chiar adversari deschişi ai acesteia. Este adevărat că numărul adepţilor Reunirii este în continua creştere, deşi, după cum se vede, nu e în descreştere nici hoarda adversarilor unionismului. Pe de altă parte, însă, mă bucur că în acest răstimp s-au făcut foarte multe „mici reuniri”: căsătorii, alte forme de înrudire între locuitorii celor două maluri de Prut, înfrăţiri de localităţi şi instituţii, firme mixte, încadrări, angajări în diferite programe culturale şi economice, ba chiar şi impuneri ale multor basarabeni la cele mai diferite proiecte culturale, spirituale, dar şi economice şi politice lansate de la Bucureşti sau alte mari centre din Ţară.

- După absolvirea în 1975 a studiilor la Universitatea de Stat din Chişinău, ați lucrat, timp de vreo cinci ani, în calitate de ghid şi interpret în turism, specializat pentru marile muzee de artă din Moscova şi Sankt Petersburg. Deci, ați avut ocazia să discutați cu grupuri de turiști români care vizitau Uniunea Sovietică. Pe atunci, pentru noi era o adevărată minune, dar și un mare risc, să întâlnești și să vorbești cu un român din dreapta Prutului. Cu care dintre oamenii de cultură din România ați făcut cunoștință în timpuri sovietice?

- Am lucrat atunci ghid şi translator, ca să zic aşa, „pe două paliere”, primul fiind ghidajul în marile muzee din Moscova şi Petersburg, după nişte studii speciale, prezentam turiştilor din România, dar şi din Bulgaria splendori muzeistice, precum Tezaurul şi catedralele din Kremlin, Galeriile de artă rusă „Tretiakov”, Muzeul de arte occidentale „Puşkin”, faimosul Ermitaj… A fost o experienţă nemaipomenită, căreia m-am consacrat cu multă pasiune. Pe al doilea „palier” activam mai ales iarna, la Chişinău, aici având ocazia unică să le „suflu” anumite adevăruri despre noi turiştilor din ţări ale căror limbi le cunoşteam (iugoslavi, polonezi, francezi), dar şi multor excursionişti din Rusia sau din alte republici ce formau pe atunci URSS. Am avut marea satisfacţie de a lucra cu numeroşi turişti baltici, oameni extrem de inteligenţi şi curioşi, receptivi la orice informaţii ce nu cadrau cu stilul oficial.

Deşi mi-au fost dragi toţi turiştii pe care-i însoţeam, fireşte, cu românii am avut o relaţie mai strânsă şi o comunicare mai de suflet. Fac aici o precizare: a fi român în Rusia era cu mult mai simplu decât la Chişinău, respectiv, şi comunicarea cu ei era practic nestingherită – acolo, „marele pericol” îl prezentau alţii: americanii, britanicii, francezii, RFG-iştii… În anii cât am lucrat ghid şi translator, am cunoscut foarte mulţi români extraordinari, oameni inteligenţi, fini cunoscători ai istoriei, literaturii, artelor române şi universale. Am beneficiat din plin şi de faptul că în acea perioadă aveam zilnic alături DEX-ul, un DEX viu, uman! Cu mulţi dintre turiştii mei am stabilit relaţii cordiale de-a lungul anilor. Dacă ar fi să pun deoparte trei persoane din acea galerie imensă de foşti turişti ai mei, aş aminti, în primul rând, de Raoul Şorban, profesor de istoria artelor la Institutul „N. Grigorescu” din Bucureşti; apoi de  inginera bucureşteană Lia Sandu, devenită ulterior Lia Roberts şi… multimilionară, la Las Vegas, SUA, candidată la postul de preşedinte al României, din partea diasporei, la începutul anilor 2000; în fine, de Nicu Ceauşescu… - da, fiul conducătorului de atunci al României.

- Sunteți unul dintre intelectualii basarabeni care au luptat și au riscat cel mai mult pentru readucerea și oficializarea alfabetului românesc în Moldova sovietică. În 1989, înainte de a fi instituționalizat oficial alfabetul românesc în RSS Moldovenească, dumneavoastră, împreună cu câțiva neînfricaţi din Chișinău, ați mers la Riga, în Letonia, și ați editat clandestin prima publicație cu grafie latină în Basarabia sub ocupaţie sovietică - Glasul. La ce riscuri v-ați expus atunci? Ce soartă a avut Glasul, dar și acei care au lansat și realizat această idee?    

- Şi datorită revistei Glasul am avut parte de o experienţă nemaipomenită, nesperată, aş zice. Şi cum lucrurile – poate mai ales cele bune – se uită prea repede, mă văd nevoit să precizez că ideea editării Glasului a fost lansată de Ion Druţă, în toamna lui 1988, fiind preluată de Leonida Lari şi de Viorel Mihail, fiecare din aceştia având câte o echipă care într-o fază iniţială au conlucrat destul de armonios.    

În Letonia, la Riga, am fost în februarie – martie 1989, cu Virgil Zagaievschi şi cu Horia Zava (Iurie Zavadschi), Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească, s-a prăpădit prea devreme şi prea osândit de soartă la mijlocul acestui April. Zava era şi autorul machetei, redactorul artistic al acestei publicaţii din care putea să apară doar un singur număr şi totuna avea să rămână în istoria noastră recentă. Tipărirea revistei noastre în Letonia a fost destul de anevoioasă, şi din cauza aroganţei letonilor, dar şi din nişte motive ce ţin de orgoliile moldovenilor – acele orgolii atât de fin surprinse şi atât de aspru condamnate de Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei”. La un moment dat, ni s-a cerut să schimbăm vreo patru pagini din cele 12, câte avea Glasul, şi dacă eu am zis „Vom vedea…”, Zava, om cu un suflet foarte bun, dar cu un caracter foarte puternic,  a spus categoric: „Nu schimbăm nimic…”. Şi tot Zava a purces la căutarea unor şanse oneste de a publica revista în care făcuse cu o neţărmurită dragoste nu numai fiecare pagină, fiece coloană, fiece titlu, dar şi fiecare literă românească! (am în vedere cele cu semne diacritice). În fond, datorită lui Horia Zava a şi fost tipărit primul număr al revistei Glasul într-un oraş la vreo 50 km de capitala letonă, chit că a apărut sub auspiciile Societăţii de cultură românească „Dacia”, fondată la Riga de cuplul Leons Briedis, poet şi faimos traducător din literatura română, şi poeta şi traducătoarea Maria Macovei-Briede. La Vilnius, în Lituania, unde am fost în luna iulie, acelaşi an, din nou cu Zava, şi cu Dan Borş-Spătaru, totul a decurs mai altfel, inclusiv sau poate exclusiv datorită faptului că am beneficiat de sprijinul dezinteresat şi extrem de călduros al conaţionalei noastre Lica Melnic-Zalakeviciene şi al soţului ei, celebrul regizor Vytautas Zalakevicius – generaţiile mai în vârstă ţin bine minte filmul său „Nimeni nu voia să moară”, despre rezistenţa antisovietică a lituanienilor.

În ambele republici baltice am simţit cum plana aerul primenirilor, cu mult mai puternic, mai spectaculos decât prin părţile noastre. La statuia Libertăţii din Riga, am semnat şi noi, trei basarabeni, într-o listă enormă prin care se adunau semnături pentru condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop. Tot acolo, se deschisese o cantină pentru nevoiaşi (care, conform propagandei oficiale, nu existau în URSS!). Curiozitatea gazetărească ne-a împins şi pe noi acolo, era deja „la spartul târgului”, adică atunci când cantina se golise – şi de bucate, şi de vizitatori. Am întrebat-o pe doamna directoare câţi beneficiari a avut cantina în acea primă zi, şi cam câţi să fi fost ruşi, şi câţi letoni. Ne-a răspuns că în două ore au luat masa vreo 400 de persoane, dar, a adăugat şefa, fiţi siguri că au fost numai rusolingvi: „Nici un leton nu ar mânca din mila ocupanţilor… Poate vor veni când vom fi independenţi, atunci nu ne vom ruşina de sărăcie, deşi, desigur, ar fi mai bine ca letonii să nu ştie niciodată de sărăcie, de represiuni, de deportări şi alte umilinţe…”.

La Vilnius, schimbările, mai exact spasmele prăbuşirii imperiului sovietic, le-am simţit chiar a doua zi după sosire, când Lica şi Vytautas ne-au dus la tipografia Comitetului Central al Partidului comunist din Lituania, unde a şi fost tipărit nr. 2 al Glasul-ui…

Fireşte, ne-am expus unor riscuri făcând aceste „escapade”, dar, vă rog să mă credeţi, ne gândeam atunci cel mai puţini la foarte posibile necazuri sau chiar represiuni din partea autorităţilor. În plus, orice temeri s-au şters din suflete şi din memorie la vederea, în seara sosirii la Chişinău, cu nr. 1 al Glasul-ui, în special, când sute de persoane luau câte un exemplar de revistă ca pe o icoană sau ca pe o lumânare aprinsă în seara Învierii… Îmi stăruie şi acum în faţa ochilor consângenii mei: tineri şi bătrâni, cu lacrimi în ochi, ducând revista  în braţe ca pe un prunc…

- De altfel, în același an, 1989, ați pregătit și editat îndrumarul „Să citim, să scriem cu litere latine”. Cine v-a susținut atunci? Cu care dintre lingviștii redutabili ai acelor vremuri ați colaborat?

- Acest „abecedar pentru adulţi” l-am elaborat de capul meu, dar am fost „instigat” de Chiril Vaculovschi, un patriot fervent, redactor-şef la editura didactică „Lumina”. Am beneficiat de concursul Vitaliei Pavlicenco, pe atunci redactor la editura Academiei, ea era printre puţinii intelectuali de la Chişinău care deţinea legal maşină de dactilografiat cu litere latine. Nu pot să nu amintesc de redactorul de la editura „Lumina”, Natalia Suruc, care zicea că, iată, „a dădăcit poate cel mai scump prunc”. În 1989, deja după 31 August, am participat la întocmirea, în cadrul Institutului de Filologie al AŞM, a îndreptarului Norme ortografice ale limbii române, o lucrare ce nu şi-a pierdut valoarea nici astăzi. La elaborare au participat mai mulţi lingvişti de seamă: Silviu Berejan, Anatol Ciobanu, Ion Dumeniuk, George Rusnac, Ion Eţcu, Nicolae Mătcaş ş.a. După cum menţionează într-un articol recent dna dr. Maria Cosniceanu, subsemnatul era unicul autor fără titlu ştiinţific, cum am şi rămas, de altfel, ceea ce nu mi-a creat vreodată complexe.  

 - În 2010, la Chişinău, vi s-a înmânat cea mai înaltă distincție de stat - „Ordinul Republicii”, iar în 2014 Președintele României v-a decorat cu Ordinul „Meritul Cultural” , în grad de Ofiţer. De fapt, mie întotdeauna mi-a plăcut să spun că Vlad Pohilă este ofițerul limbii române în Basarabia… Care, totuși, dintre aprecierile pentru ceea ce faceți vă este mai aproape de inimă?

- Desigur, m-au emoţionat aceste distincţii, cu atât mai mult cu cât ele mi-au fost acordate cu nişte formulări îmbucurătoare: pentru măiestrie jurnalistică în promovarea limbii române şi a altor valori naţionale –  redau din memorie esenţa acelor motivaţii. Aprecierea supremă a muncii de gazetar este, în opinia mea, atunci când promovezi valori nerecunoscute sau pe nedrept date uitării, talente aflate în germinaţie, profesionişti a căror activitate merită a fi cunoscută şi preţuită de mai multă lume. Pentru un propagator al limbii române, la noi, în Basarabia, nota maximă este atunci când auzi tot mai mulţi conaţionali vorbind şi scriind mai îngrijit, mai corect, mai fluent graiul matern. Este o notă ce se obţine tot mai greu, tot mai rar, şi nu e la mijloc lipsa de generozitate a conaţionalilor, ci efectul dezastruos al ocupaţiei, al cruntei rusificări, al violentei sovietizări la care am fost expuşi.

- Toți acei care vă cunosc, menționează modestia, cumsecădenia și generozitatea Dumneavoastră, pe care le manifestați mereu și în orice împrejurări. Știu că nu numai grație cunoștințelor și talentului de care dați dovadă, dar și datorită acestor calități umane mulți oameni de cultură, dar și din alte domenii se bucură de prietenia Dumneavoastră. Cu care dintre ei v-ați porni oricând prin focul și para propagandei antiromânești?  

- Am mulţi oameni dragi, nu numai în spaţiul românesc, ci şi în lumea largă, oameni de diferite etnii şi religii, purtători ai celor mai diferite culturi şi mentalităţi. Am fost întrebat cândva de o colegă de breaslă, Emilia Gheţu, dacă îmi ajunge prietenie, simpatie, căldură pentru mulţimea de oameni apropiaţi sufletului şi i-am răspuns exact ceea ce cred şi acum: teamă mi-e că anii câţi mi-i va slobozi Cel de Sus nu îmi vor ajunge să le dăruiesc din dragostea mea, din căldura sufletului meu.

Dacă e să ne referim la lucruri majore, cum ar fi, primordial, protejarea valorilor naţionale, asemenea acţiuni se realizează eficient de echipe bine consolidate, care au în frunte lideri oneşti, puternici, implacabili. Tocmai aici apare la noi o mare problemă: vechiul regim, sovietic, a avut grijă să promoveze prioritar lideri doar în aparenţă puternici şi rezistenţi, dând preferinţă mai ales unor demagogi, farisei, ipocriţi, profitori.  Practica aceasta nefastă a marcat, în linii majore, şi etapa de după 1989, şi nu numai în Basarabia, ci şi în întregul spaţiu românesc. Este cumplit ceea ce vreau să spun, dar nici să tac nu pot: şi la Bucureşti, şi la Chişinău, se face simţită o gravă criză de lideri pe care am putea să-i urmăm necondiţionat, după care să mergem cu convingerea că, lăsând pe altarul Neamului oricâte jertfe ni s-ar cere, într-un final am putea ajunge şi la izbânda noastră românească…

- Ca om de cultură, v-ați manifestat pe multiple planuri - literatură, publicistică, lingvistică, traduceri, bibliologie etc. - și asta a făcut, consider eu, să pierdem un scriitor de piscuri carpatine. Pe când o surpriză de operă literară semnată de Vlad Pohilă?

- Am scris, în ultimele trei-patru decenii, câteva zeci de nuvele, vreo zece am publicat, câteva dintre ele bucurându-se de aprecierea unor scriitori de seamă, ca Alexandru Cosmescu, Aureliu Busuioc sau Nicolae Rusu. Am scris proză scurtă numai atunci când subiectul nu-mi dădea pace, mă chinuia, parcă dorindu-se a fi înşirat pe hârtie. Prin anul 2005 sau 2006 am adunat în calculator vreo 12 nuvele, cu gândul de a scoate o primă carte de proză. Tocmai atunci blocul în care locuiesc a fost prădat şi în garsoniera mea, negăsind nimic de valoare (hoţii, evident, nu s-au uitat la cărţi sau la cele câteva tablouri!), mi-au furat calculatorul, cu toată arhiva. Mi-am zis atunci că cineva a hotărât să mai îngădui cu tipărirea prozelor… Cred că voi reveni la acest subiect, numai că deocamdată nu-mi pot permite luxul de a scrie proză, atâta timp cât trebuie să-mi asigur o existenţă cât de cât decentă din publicistică, din redactări, din traduceri. Mă consolez şi la gândul că am o publicistică, în genere, beletristică – asta mi-a spus-o la finele anului 1989 şi maestrul Aureliu Busuioc, atunci când m-a îndemnat să depun dosarul pentru calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor. O colegă, Maria Vieru-Işaev, cercetătoare şi publicistă, nici nu numeşte eseuri, ci povestiri, unele scrieri de ale mele, cum ar fi cele despre Maria Tănase, Aniţa Nandriş-Cudla, Constantin Brâncuşi, Raoul Şorban, Nicu Ceauşescu, Feodor Dostoievski, Lilli Promet, Gabriel Garcia Marquez, Salvatore Adamo…

 - Urmăriți viața politică? În anul curent ea este marcată de două mari evenimente – alegerile locale în capitală și alegerile parlamentare. Pot fi ele de cotitură în soarta Republicii Moldova? O altă cotitură de labirint în care ne buimăcim de aproape 30 de ani…

- Nu pot să nu urmăresc şi viaţa politică de la noi, oricât de ticăloşită ar fi ea – şi în Basarabia, şi în România, şi în Rusia, şi în lumea largă. Alegerile locale, din luna mai curent, vor fi, în opinia mea, un preludiu, o uvertură, pentru scrutinul din toamnă. Surprize pot fi cu totul dezolante, dezarmante, devastatoare pentru cei care speră la o cotitură spre lumină în labirintul în care ne bălăcim de trei decenii. Pe de altă parte, însă, istoria noastră a fost mereu marcată de segmente temporale dramatice, tragice, catastrofale chiar, ca, într-un final, să se vadă şi o rază de speranţă, şi o făclie a schimbării în bine. Actuala situaţie politică de la noi aminteşte, în multe privinţe, starea de lucruri din Basarabia anilor 1917-1918. Cine acceptă această paralelă cronologică, va merge mai departe cu gândul, obligatoriu, la inteligenţa şi patriotismul majorităţii membrilor Sfatului Ţării, poate şi la înţelepciunea ţăranilor noştri, foarte posibil – şi la extraordinarul spirit de solidaritate al altor români, fie ei ostaşi şi intelectuali ardeleni, fie lideri de la Bucureşti. Aş vrea să evoc, în context, încă un amănunt: contribuţia cu totul originală, dar neglijată nu ştiu cum, a doi fruntaşi ai mişcării basarabene de eliberare naţională de atunci: Vasile Stroescu şi Nicolae Alexandri. Ei nu s-au impus prin fulminante luări de cuvânt şi de atitudine, ci mai ales prin aceea că fiind nu numai patrioţi, dar şi oameni foarte înstăriţi, şi – ceea ce se întâmplă rar în această categorie umană – generoşi, au avut perspicacitatea de a contribui financiar la rezolvarea unor momente-cheie, la ajutorarea unor luptători fermi, energici, motivaţi, dar lipsiţi de mijloace materiale, ca şi la ajutorarea unor rătăciţi de a merge pe calea cea dreaptă. Astfel, V. Stroescu şi N. Alexandri, alături de unii semeni de-ai lor din Transilvania, Bucovina şi Vechiul Regat, şi-au ocupat nişte locuri cu totul distincte în istoria noastră de la începutul secolului XX. Acum suntem la începutul altui secol, ba şi al altui mileniu, şi istoria are toate şansele să se repete. Să se repete astfel ca să ne bucure pe cei cu aspiraţii naţional-democratice şi să-i arunce la groapa cu gunoaie a istoriei pe cei cu cravate şi steaguri ba roşii, ba cu cele trei culori ale hoardelor din Răsărit.

Gheorghe Budeanu,

interviu publicat în revista NATURA, mai 2018