Nicolae Dabija: „Eu mi-am ales locul şi timpul în care trăiesc...”

Un interviu cu poetul Nicolae Dabija, în anul 2013, cu ocazia aniversării a 65 de ani.

Nicolae Dabija: „Eu mi-am ales locul şi timpul în care trăiesc...”
Poetul Nicolae Dabija

– Domnule Nicolae Dabija, sunteți cunoscut drept un combatant activ și ca scriitor, și ca publicist, dar și ca politican. În vara aceasta sărbătoriți 65 de ani de viață. Ce vă bucură, dar și ce vă face să regretați atunci când vă uitați înapoi, la cele trăite?

– De multe ori am impresia că eu mi-am ales locul unde să mă nasc, eu mi-am ales timpul în care să mă nasc, eu mi-am ales părinţii mei și tot eu mi-am ales limba în care să scriu. Totuşi, generaţia noastră, dragă Gheorghe, a fost o generaţie norocoasă. Noi am participat la prăbușirea unui imperiu, dar și la destrămarea lagărului mondial al comunismului, precum și la obținerea independenței Republicii Moldova față de imperiul răsăritean. Ne-am adus, împreună cu colegii care lucrau atunci la săptămânalul „Literatura şi arta” o contribuţie deosebită – aşa spun analele istoricilor de astăzi – la revenirea limbii române acasă, la readucerea alfabetului latin și la reîntoarcerea noastră, ca popor, în Europa.

Suntem o generaţie norocoasă nu numai pentru că am fost martori la istorie, dar și pentru că am făcut istorie. Acum, din păcate, se cam uită unele lucruri, căci lumea, de regulă, are memorie scurtă. Iată, chiar în biroul în care facem acest interviu, redacţia are un tablou al lui Florescu în care autorul proslăvește „Literatura şi arta”, cea care a schimbat mentalităţi. Se spune că la marile adunări naţionale veneau sute de mii de oameni, dar lumea uită că ele erau chemate de „Literatura şi arta”. Lozincile cu care lumea venea în Piaţă erau transcrise din materialele semnate de colaboratorii „Literaturii şi arta”.

Regretele mele ţin de altceva. Prin 1989-1991 speram mereu şi credeam că Unirea se va face în următoarele luni, dar iată că nu s-a întâmplat acest lucru nici în următorii douăzeci şi ceva de ani... Atunci când, împreună cu lumea revoltată, am luat cu asalt Ministerul de Interne, când ne-am culcat sub tancuri, ne gândeam că, peste zece-douăzeci de ani, copiii generaţiilor noastre vor fi la putere şi vor schimba lucrurile. Dar iată că la putere au ajuns nu copiii noştri, ci tot ai nomenclaturiştilor. E ca şi cum nomenclatura ar fi nemuritoare. Iar foarte mulţi tineri – despre care te gândeşti că nu au cum să fie legaţi de vechiul sistem politic – continuă să gândească ca homo sovieticus. Cum să nu regreţi acest lucru?


– Spuneaţi că generaţiile care au luptat pentru ruperea noastră de imperiu şi revenirea la matricea românească sunt generaţii norocoase. Dar ele sunt şi generaţii de jertfă, care au trecut prin frământări psihologice deosebite în acea perioadă...

– Totul s-a plătit atunci. De multe ori cu sânge. Ca redactor-şef prima mustrare aspră am avut-o în septembrie 1987, când a fost emisă o hotărâre a Biroului Comitetului Central care se intitulase „Despre neajunsurile grave în activitatea săptămânalului „Literaturii şi arta”. La şedinţa Biroului credeam că am să fiu decapitat, deoarece eram învinuit că sunt naţionalist, că românizez Republica Moldova. Volkov mi-a amintit că în timpul studenţiei am fost liderul unui grup de naţionalişti de la universitate, iar Calin, a strigat: „Nicolae Trofimovici, e cazul să fiţi arestat imediat, direct în această sală!”. Era foarte greu să supravieţuieşti atunci psihologic. M-am întors la redacţie şi le-am spus colegilor: continuăm ce am pornit. Numai de-a lungul anului 1988 am avut zece chemări la Biroul Comitetului Central, cu diverse sancţiuni. Eram un fel de paratrăsnet pentru colegii mei scriitori. Se spune că scriitorii au pornit mişcarea de eliberare naţională, dar ei au făcut acest lucru graţie „Literaturii şi arta”, care era tribuna lor. În noiembrie 1988 am publicat votul de blam dat de scriitori Comitetului Central al Partidului Comunist, iar la Biroul CC mi s-a spus: scriitorii pot să scrie orice, dar răspunde acel care publică...

Ne-a ținut atunci o bună solidarizare între scriitori. Ţin minte că Ion Ciocanu, criticul literar, mi-a spus: „Nu te da. Dacă te concediază, îţi ofer locul meu de secretar al Uniunii Scriitorilor”. Era şi o garanţie că colegii nu te vor lăsa în clipe de cumpănă, că ei apreciază ceea ce faci. Din păcate, s-au uitat multe din acele lucruri…

Sigur că am trăit şi multe zile negre, cu tracasări, cu ameninţări. Eu, Grigore Vieru şi Leonida Lari am fost ameninţaţi cu moartea de către „Memoria”, o organizaţie şovină din Moscova. Ni s-a spus că execuţia va avea loc pe parcursul anului 1991. Dacă nu se întâmpla ceea ce s-a întâmplat în acel an la Moscova, cine ştie ce era cu noi… Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ocrotit. În 1996, am fost aşteptat în pragul casei, de trei indivizi, care m-au bătut cu bâte de baseball, iar peste o săptămână au intrat în casa mea şi, prin efracţie când nu eram acasă, mi-au spart doar statuetele lui Ştefan cel Mare și ale lui Eminescu... Era o avertizare că sunt cu ochii pe mine. Poliţia nu i-a găsit pe făptaşi nici până azi, pentru că, probabil, nici nu i-a căutat. Era o conspiraţie împotriva noastră, dar am supravieţuit pentru că adevărul ne-a fost scut de apărare. Odată, ne-a invitat la Costeşti părintele Filaret Ciobanu. Când am intrat în sat, au bătut clopotele, iar părintele ne-a spus: „Eu zilnic mă rog pentru sănătatea voastră”. Sunt convins că acele şi multe alte rugăciuni ne-au ajutat să supravieţuim.


– Majoritatea dintre scriitorii care au fost purtători de drapel în anii de mişcare naţională sunt astăzi alături de Dumnezeu. Cine vine în locul lor, căci, după cum se vede, noi, basarabenii, suntem sortiţi să ne aflăm într-o luptă continuă cu dușmanii care atentează la identitatea și pământurile noastre?

– Artiştii, de regulă, sunt mai puţin apăraţi, pentru că omul de cultură, de felul lui, este un singuratic. Majoritatea dintre scriitorii plecați la Domnul au fost vârf de lance în mişcarea noastră naţională, dar eu regret că statul nu a făcut nimic pentru ocrotirea lor. Oare nu putea statul să-i ofere lui Grigore Vieru o maşină cu șofer pentru a pleca în acea ultimă deplasare a sa, la Cahul? O personalitate a spiritualității noastre, cu merite deosebite, merita să fie dusă în brațe la întâlnirile sale cu cititorii, dar nu s-a întâmplat lucrul acesta. Din păcate, la conducerea Republicii Moldova s-a aflat dintotdeauna ignoranţa. Vorbeam zilele trecute cu cineva de la conducere despre Eminescu. Când mi-a spus că nu-i place Eminescu, l-am întrebat dacă l-a citit, la care el mi-a răspuns că nu l-a citit pentru că nu-i place. Iată, acesta este cercul vicios al ignorantului... 

Timp de peste 20 de ani a fost stimulată o indiferenţă faţă de tematica angajată şi mulţi condeieri mai tineri s-au izolat în „marea lor operă”. Am avut o discuţie cu autori relativ tineri la care le-am amintit că scriitorii din generaţia mea au oprit tancurile cu poezii patriotice şi i-am întrebat dacă ei ar putea să facă acelaşi lucru cu poezia pornografică, satanistă, antinaţională... De ce n-ar avea, măcar pentru orice eventualitate, şi câteva poezii patriotice, mobilizatoare, pentru că timpurile dramatice s-ar putea întoarce. Scriitorii mai tineri trebuie să înţeleagă că misiunea lor nu este numai de a scrie, ci şi de a apăra cele scrise...

Scriitorul Nicolae Dabija: „Anul 2020 n-a semănat cu nici unul de până  acum” | news.24.md


– Iar generaţia scriitorilor din anii ’80 şi ’90 ai secolului trecut a trebuit să se includă activ şi în viața politică, mulţi dintre ei au făcut campanii electorale, unii au fost chiar şi deputaţi în Sovietul Suprem al URSS, în Parlamentul Republicii Moldova. Sunt scriitorii mai tineri de astăzi gata de o asemenea mobilizare?

– Totuși, generaţia noastră a fost diletantă în politică. Noi nu pricepeam să facem politică, dar, întrucât nu am avut politicieni pe poziţii naţionale, aşa cum au avut balticii sau caucazienii, lumea a împins în prim plan scriitorii. Speram că degrabă au să apară politicieni cu spirit naţional, dar au venit alde Moţpan, alde Sangheli... Din păcate, nici azi nu avem încă o clasă politică profesionistă. Avem mulţi tineri cu şcoli occidentale, dar ei sunt departe de realităţile noastre. Iar dacă unii ajung la guvernare, se gândesc numai la propriile interese, nu-i frământă interesele naţionale, nu iau atitudine, nu oferă soluţii, pentru că nu le au...


– Ziceam că „Literatura şi arta” a fost stindardul mişcării de eliberare naţională, dar mai știu că astăzi publicaţia pe care o conduceţi se confruntă cu mai multe probleme. Cum vă descurcaţi?

– O spun lăutăreşte: „Şi-aşa-mi vine câte-o dată să dau cu cuţitu-n piatră...”. Au dispărut toate publicaţiile literare, a mai rămas doar „Literatura şi arta”, dar ea se află într-o situaţie umilitoare de mai mulţi ani. Dacă era altcineva în locul meu, de mult închidea acest săptămânal. La ora actuală, avem datorii enorme la tipografie, nici nu mai ştiu cum să leg tei de curmei pentru a menţine apariţia publicaţiei. Statul nu se interesează de „Literatura şi arta”. Într-un fel, noi facem şi lucrul Ministerului Culturii, dar nu avem nici o atenţie din partea lui. Departamentul pentru românii de pretutindeni ne-a ajutat de câteva ori doar cu ţârâita. Anul trecut, ne-a plătit doar tipografia pentru trei luni. Celelalte cheltuieli – nouă luni pentru tipografie, hârtie, salarii, lumină, căldură în incinta redacţiei – a trebuit să le plătim din bani cerșiți de la sponsori. În acest an avem aceeași situație.


– Înainte procesul literar din Basarabia era oarecum organizat, susţinut de anumite întruniri literare, structurat de analize literare, iar acum pare ceva haotic sau eu nu mai percep în tot ansamblul ei viaţa noastră literară?

– Unica soluţie pentru îmbunătăţirea vieţii literare e să se scrie cărţi bune. Azi scrie şi publică cine doreşte, dacă are bani. Astfel, apar cărți sub orice nivel literar. Chiar au apărut un fel de cai troieni ai poeziei. Care au compromis poezia din interior. Sunt autori care parcă au scopul de a îndepărta cititorul de poezie prin cele scrise de ei. Dacă-i citești îți trece dorul de poezie. 

În 1990, la Chişinău au venit trei scriitori din Franţa pentru a traduce din poezia noastră. Unuia dintre ei, Henri Deluy, i-am dăruit o carte de a mea şi el s-a minunat să afle că apăruse cu un tiraj de 75 mii de exemplare. Eram la Grigore Vieru şi i-am arătat și o carte de a lui, cu un tiraj de 200 mii. Ultima carte a francezului apăruse cu un tiraj de 100 exemplare. El a zis: „Domnilor, cu așa tiraje, într-o țară mică precum e Moldova, să știți că Chişinăul e capitala poeziei universale. În Franţa nu se mai citeşte poezie...”.

Repet: după obținerea independenței, s-a lucrat mult pentru a deruta cititorul de poezie. Vine un autor la „Literatura şi arta” şi-mi spune: „Ți-am adus versuri pentru o pagină de ziar”. L-am întrebat de unde ştie că va fi o pagină, la care el îmi răspunde că a numărat rândurile. Am citit poeziile şi m-am oprit doar la una pe care aș fi acceptat-o pentru publicare. El zice că-i poezie postmodernă, iar eu îl întreb ce înseamnă asta. Avea definiţia gata: cea care nu spune nimic şi se adresează nimănui. Asta-i în capul lui: o poezie fără gânduri, fără metafore, una de nimic. Cred că un poet adevărat este tradiţionalist şi modern în acelaşi timp. Nu poţi să faci abstracţie că până la tine au scris Eminescu, Blaga, Bacovia, dar nici de faptul că trăim în anul 2013, în modernitate.

Poezia pentru noi a însemnat foarte mult. Ea ne-a ajutat să rezistăm. În anii renaşterii naţionale lumea venea la marile adunări naţionale ca să asculte şi poezii. În mai 1989 eram la o manifestare de la Teatrul de Vară cu Grigore Vieru şi Leonida Lari. Intrarea – cu plată. Am citit versuri, dar am început să vorbim şi despre problemele din viaţa politică. Lumea ne trimitea bileţele: „Vă rog să citiţi mai multe versuri”. Nu lozincile, ci versurile mobilizau mulţimile.

Statul nu are o politică de promovare a literaturii noastre peste hotare. Nu sunt traduse cărţile bune. Ungurii, spre exemplu, au avut o politică de promovare a literaturii lor în lume. Vorbind de marea literatură rusă, trebuie să ştim că traducerile din Puşkin, Tolstoi, Turghenev, Dostoevski au fost plătite cu aur curat de guvernul ţarist. Cei mai buni traducători europeni au fost plătiţi foarte bine ca să facă literatura rusă cunoscută şi altor popoare.

Nicolae Dabija


– Trăim un an geopolitic foarte agresiv din partea Rusiei. Se apropie summitul de la Vilnius, la care se va decide soarta acordului de asociere a Republicii Moldova la Uniunea Europeană. Cunoscând jocul forţelor politice de la Chişinău, credeţi că există lumini la capătul tunelului basarabean?

– Ca să încurce deciziilor de la Vilnius, Federaţia Rusă mobilizează acum nu numai Tiraspolul, dar şi Comratul, iar cu o lună în urmă au fost înregistrate 40 de organizaţii nonguvernamentale ruseşti, plătite de Ambasada Rusiei la Chişinău, pentru promovarea în Republica Moldova a ideii de aderare la Uniunea Euroasiatică.

La 28 iunie, la Chişinău a avut loc o mare conferinţă internaţională cu savanţi din Federaţia Rusă la care s-a încercat să se promoveze beneficiile aderării Moldovei la Uniunea Euroasiatică. Dar ce înseamnă o uniune vamală ca aceasta? Înseamnă vameşi comuni. Dar ce înseamnă vameşi comuni? Înseamnă graniţă comună, grăniceri comuni. Ce înseamnă grăniceri comuni? Înseamnă armată comună. Ce înseamnă armată comună? Înseamnă o conducere comună la Moscova. Ce înseamnă o conducere comună la Moscova? Înseamnă gulaguri comune. Deci, revenim la gulaguri. Să admitem că Putin e un democrat, dar care-i garanţia noastră că, peste vreo cincizeci-şaizeci de ani, nu vine din nou la putere Stalin? Cui garantăm noi viitorul copiilor noştri?

Vom fi rupţi din contextul nostru european, din contextul frăţietăţii noastre româneşti şi ne vom înrudi cu Siberia. Noi am fost smulşi din contextul european şi trebuie să revenim la locul nostru. Federaţia Rusă se pregăteşte de război la Nistru, are foarte multe scenarii pentru a stăvili cursul nostru european, dar noi nu trebuie să ne dezamăgim în bunăvoinţa Celui de Sus.


– Domnule Dabija, ce le-aţi răspunde celor care spun că e timpul să punem hotar pe Nistru, dacă vrem să scăpăm de urgia rusească care ne șantajează mereu prin intermediul Tiraspolului?

– Dar cum să pui hotar pe Nistru, dacă liderii separatiști vor să acorde Tighinei – care, după 1992, era oraş neutru – statut de capitală a regiunii separatiste? Şevciuk a semnat decretul cu privire la frontiera enclavei separatiste în care a inclus şi satul Varniţa. Eu cunosc oameni de la Varniţa care au luptat cu arma în mână în războiul pentru integritatea ţării şi, dacă localitatea lor va fi trecută sub jurisdicţia Tiraspolului, ei vor fi traşi la răspundere pentru crime contra „statului” transnistrean. E ceva de groază.

În cazul Transnistriei, unica noastră soluţie este internaţionalizarea acestei probleme. E de datoria noastră să declarăm că Transnistria este ocupată de Federaţia Rusă, nu de Şevciuk. Rogozin vine la Tiraspol sau telefonează şi-i spune lui Şevciuk ce să facă. Ar trebui să avem o politică externă mai bună, nu o politică laşă, a veşnicelor compromisuri din partea noastră. M-am întâlnit cu cineva din Transnistria şi i-am dat romanul meu „Tema pentru acasă”. L-a învelit într-un ziar rusesc, ca să nu-l descopere cei de la frontiera lor. Vedeţi la ce s-a ajuns: maschezi o carte pentru că regimul de acolo îţi interzice să o citeşti dacă nu e una rusească.


– Mulţi scriitori au plecat pe lumea cealaltă, regretând că n-au reuşit să vadă Unirea înfăptuită. Credeţi că asemenea regrete ne vor însoţi încă mulţi ani?

– Unirea se va face. Cel puțin Biblia spune că cei care luptă pentru adevăr şi dreptate sunt răsplătiţi de Dumnezeu. Noi, dacă luptăm pentru adevăr şi dreptate, luptăm pentru ceea ce vrea şi Dumnezeu. Nu se poate ca o nedreptate să continue la nesfârşit. La ora actuală Basarabia nu mai este o problemă între România şi Rusia ţaristă, între România şi urmaşa Uniunii Sovietice. Este o problemă între noi şi noi, între România şi Republica Moldova. Iată de ce am propus să se facă o comisie între guvernele sau între preşedinţiile de la Chișinău şi Bucureşti, ca, încet-încet, să fie scoasă graniţa de pe Prut.

Cineva mi-a reproşat că România este membru al Uniunii Europene, dar şi Germania Federală era membru al Uniunii Europene când s-a unit în 1989 cu Germania Democrată. Iar în 1956, Franţa a fost primită în UE împreună cu Algeria, tot atunci Olanda a fost primită împreună cu Antilele Olandeze din Marea Caraibelor. Adică, există nişte precedente, în plus – noi suntem acelaşi popor. Iată ce ar trebui să explice străinilor guvernele de la Chişinău şi Bucureşti – că noi suntem aceiaşi şi în dreapta, şi în stânga Prutului. De mai multe ori eram şi eu întrebat în Occident: dar ce aveţi voi în comun cu românii, căci sunteţi moldovenii? Abia după ce le explicam, ei îşi puneau mâinile în cap: noi n-am ştiut asemenea lucruri...

Şi Gorbaciov a aflat de la mine că noi suntem români şi că limba noastră este româna. Fiind deputat în Sovietul Suprem al URSS, am făcut parte din aceeaşi comisie şi deseori foloseam expresia „noi, românii” şi el s-a răstit odată: „De ce spuneţi că voi sunteţi români?”. Când am început să-i explic, el a mărturisit că n-a ştiut de aşa ceva. Era de faţă şi Ceslav Ciobanu, unul dintre consilierii lui. I-am zis: „Ceslav, de ce nu i-ai explicat până acum?”. „Dacă nu m-a întrebat”, a fost răspunsul lui. Păi, nimeni n-o să ne întrebe niciodată, dacă o să tăcem nu se va şti niciodată adevărul despre noi.


– Ce va urma după „Tema pentru acasă”, un roman cu care aţi fost foarte bine primit în şcolile şi bibliotecile din republică?

– Conform unui sondaj al bibliotecarilor, cartea a fost citită, în nouă luni de zile a anului 2010, de o sută de mii de persoane. Nu-mi imaginam aşa ceva. Avem un cititor de proză foarte bun, care poate descifra subtextele, care vede metafora. Cititorii mi-au cerut să continui tema. Am primit sute de scrisori şi de desene ale copiilor după citirea romanului. În România a apărut cartea „Tema de după tema pentru acasă” cu impresii de-ale copiilor, cu desene de-ale lor despre carte. Iar următoarea carte semnată de mine a fost una de nuvele de dragoste scrisă la comanda adolescenţilor.

Lucrez acum la o antologie a poeziei vechi româneşti în colaborare cu savanţi din România. Antologiile de poezie românească încep de la 1643, cu „Cazania” lui Varlaam. Or, eu, cu „Antologia de poezie moldovenească” apărută în 1987, am împins cu circa 250 de ani mai devreme istoria literaturii române. Am restituit literaturii române lucrări scrise de români în alte limbi. 

Filoftei, de exemplu, a scris poeme în slavonă la 1396. Grigore Ţamblac, mitropolitul Ţării Moldovei, a scris la 1402 un poem dedicat lui Ioan cel Nou de la Cetatea Albă în limba medio-bulgară. Am găsit un poem: „Viaţa sfântului Varvar”, scris de Chiprian, stareţul Mănăstirii Căpriana, la 1432. Am citit în Muzeul Istoric de Stat de la Moscova şi la Biblioteca „Saltâkov Şcedrin” din Sankt Petersburg două cărţi de cântece, în greacă şi slavonă, ale lui Eustatie Protopsaltul, conducătorul corului care a participat la înmormântarea lui Ştefan cel Mare. Nu se ştia că Despot Vodă a fost poet la curtea lui Carol Quintul pe la 1550. Johann Sommer e poetul de curte, care a scris în limba latină, al lui Despot Vodă. Are 15 elegii. Ştiaţi că pe zidul de la cetatea Tighina este săpat un poem în turca otomană scris de Suleiman Magnificul la 1541? Am găsit textul, apoi traducători şi, într-un fel, îl redau literaturii române, pentru că face parte din paginile noastre de început...


– Ce scop a urmat formarea Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova?

– Forul Democrat al Românilor din Republica Moldova este o organizaţie neguvernamentală care şi-a pus drept scop să schimbe mentalităţile, să spunem oamenilor noştri adevărul despre ei că sunt români –, adevărul despre istoria noastră, adevărul despre fraţii noştri de peste Prut. O iniţiativă a Forului a fost şi cele peste un milion de cereri pentru a obţine cetăţenia română, din
2007. Noi am spus: dacă vom obţine cetăţenia română, vom fi în Europa şi foarte multă lume ne-a ascultat. Dar atunci şi contextul politic era altul… Atunci apăruse un gol de încredere în oamenii
politici şi foarte multă lume a venit la For. Dacă am fi avut resurse financiare, poate transformam
Forul într-un partid politic. Unii se fac a uita de rolul Forului, dar atunci când am organizat o masă
rotundă pentru susţinerea lui Dorin Chirtoacă la postul de primar al capitalei, au venit reprezentanţi ai 14 partide şi toţi au semnat angajamentul că îl vor susţine pe necomunistul care va ieşi în turul doi al alegerilor primarului. A fost o mare victorie a Forului. Ideea noastră privind simplificarea procedurii de obţinere a cetăţeniei române a propus-o cineva în Parlamentul României, dar primele proiecte de legi privind acordarea basarabenilor a cetăţeniei române au fost lansate în cadrul Forului. Forul a dorit ca lumea noastră să aibă conştiinţa că aparţine naţiunii române şi că vorbeşte limba română.


– Vă mulţumim, domnule Dabija. Colectivul redacţiei „Natura” vă felicită cu ocazia jubileului pe care îl sărbătoriţi şi vă urează ani sănătoşi înainte, ca să vedeţi un vis împlinit – Unirea.

 

Gheorghe BUDEANU
Articol publicat în Revista NATURA în numărul