Orașul dorurilor noastre

* * *
Vântul suflă lin, răspândind prin parcul în care ne aflăm (și dincolo de el) murmurul orchestral al copacilor acestei capitale de odinioară. Unul dintre ei, un adevărat supraviețuitor, cu o coroană stufoasă de forma unei păpădii, o tulpină prinsă cu chingi metalice, o vârstă respectabilă și experiențe pe măsura veacurilor trăite, se află în centrul acestui spațiu verde. Pare a fi „dirijorul” lor. Nu e toamnă, încă, dar câteva frunze se mai desprind pe ici(-)colea din el. În cădere liberă, parcă alunecă prin aer pe note muzicale, valsând ori chiar  unindu-se, uneori, în hore. Apoi, se aștern tiptil pe jos, inclusiv la picioarele noastre, punând, simbolic, frunza pe „i”. „I”-ul din „tei”. „Teiul” din „Flori de tei deasupra noastră/  Or să cadă rânduri-rânduri”. „Dorința” (trei strofe din aceasta) e caligrafiată pe o scurtă cărăruie pavată către bustul autorului său de lângă arborele-amic al poetului (numit „teiul lui Eminescu”) din Grădina Copou. Caligrafiată pe o scurtă cărăruie și recitată de frunze... Deși în acest loc, Mihai Eminescu și Veronica Micle nu se intersectează ca-n Chișinău, tot nu prea pot „sta” departe unul de celălalt, statuile acestora fiind reunite pe aceeași axă. Peisajul n-ar fi complet nici fără blânda figură a lui Ion Creangă – bunul prieten al bădiei Mihai (câte dialoguri s-au purtat între aceștia și în cadrul „Junimii”, la bojdeuca din Țicău sau la „Bolta Rece”...). Cei patru lei apărători ai obeliscului de alături (Monumentul Regulamentului Organic, elaborat după planul lui Gheorghe Asachi), însă, te străpung cu privirile. Din fericire, nu și cu săbiile din ghearele lor împietrite.

Lăsând parcul în urmă, ajungem pe bulevardul Carol I și, peste câteva minute, la prima instituţie de învăţământ superior modern a României – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, fondată în 1860 (opera arhitectului Louis Pierre Blanc). În fața clădirii se află, de asemenea, o sculptură ce-l reprezintă pe Alexandru D. Xenopol, unul dintre rectorii săi notabili. Apropiindu-ne de prestigiosul edificiu, o voce interioară misterioasă ne ghidează înspre Sala Pașilor Pierduți. Aici, printre cele 19 creații murale suprarealiste ale lui Sabin Bălașa, „pictorul inorogilor și al siluetelor cosmice”, pașii, într-adevăr, se pierd…cât ochii, mintea și sufletul se regăsesc în serenitatea nuanțelor de albastru infinit.

Sala Pașilor Pierduți, de la parterul blocului A al Universității „Alexandru Ioan Cuza”. Foto: Alecu Reniță

Universitatea. Sala Paşilor Pierduţi este împodobită cu superbele picturi ale lui Sabin Balaşa. Foto: Alecu Reniță

După vizitarea coridorului-expoziție în care concepte precum „timp” și „spațiu” se dizolvă, ieșind afară, mă gândesc că, deși nu neapărat arhitectonic, dar din punct de vedere al atmosferei, în jur adie un pic și a Orașul-poezie (Cernăuți, numărul 335 din ianuarie 2020). Călătoria își urmează cursul pe lângă Parcul Voievozilor, de unde grupul statuar format din Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir, Ion Vodă cel Viteaz, Petru Rareș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Dragoș Vodă și Alexandru cel Bun, veghează. Chipurile lor modelate în piatră, pe lângă solemnitate, par să denote și o oarecare îngrijorare (să ne mai întrebăm de ce…oare?).

Peste drum, Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” îmi dă senzația de familiaritate, de parcă aș mai fi văzut-o undeva. Demult. A, da…probabil că pe versoul hârtiei de 500 de lei românești, unde apare ușor suprapusă primei pagini a ziarului „Timpul”, iar pe fundal, nu cred c-o să vă surprind zicându-vă că se deslușesc și ramurile unui copac discutat mai sus. Elementele reversului bancnotei completează corespunzător compoziția grafică de pe partea frontală. 

Ne deplasăm în continuare pe strada Alexandru Lăpușneanu. Invocarea acestui personaj istoric îmi aduce aminte și de liceu, pe când în patru despicam…nuvela lui Costache Negruzzi. La nr. 14, ne salută călduros Muzeul Unirii, fosta reședință a domnitorului Alexandru Ioan Cuza și, ulterior, a regelui Ferdinand Întregitorul (Bucureștiul fusese ocupat o perioadă în timpului Primului Război Mondial, capitala României mutându-se, temporar, la Iași). Trecem de elegantul Grand Hotel Traian (proiectat de Gustave Eiffel în stil neoclasic; ridicat în 1882) și monumentul lui Cuza Vodă. Iată-ne, în câteva clipite, pe bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, în capătul căruia se înalță un mândru turn cu ceas – ușor de recunoscut, greu de uitat (cu el ne-ntâlnim puțin mai încolo). După vreo zece minute, îl zărim în stânga, la extremitatea unui „culoar” verde, pe Vasile Alecsandri (statuia sa, mai exact) în fața frumosului Teatru Național cu același nume.

Aleea care duce spre Teatrul „Vasile Alecsandri”. Foto: Alecu Reniță

În imediata apropiere a parcului, descoperim încă o mărgeluță prețioasă din colierul orașului – Palatul Rosetti-Roznovanu, actualmente sediul Primăriei Municipiului Iași. În dreapta noastră, din acest punct, observăm structura impunătoare a Catedralei Mitropolitane și, îndeosebi, frumusețea turlelor.

La vreo 200-300 m, Mănăstirea „Sfinții Trei Ierarhi” ne uimește prin simplitatea cromatică și, mai ales, prin remarcabila broderie ce îmbracă pereții exteriori ai construcției. Detaliile dantelăriei (și, respectiv, munca investită în aceasta) se află la un nivel ireproșabil, care ar face fericit aproape orice perfecționist.

Palatul Roznovanu găzduieşte Primăria municipiului Iaşi. Foto: Alecu Reniță

Atâtea monumente deosebite pe metru pătrat! Ar fi încă foarte multe de povestit despre fiecare dintre cele deja menționate (și altele dincolo de aceste rânduri), căci, deși orașul ține pasul cu prezentul într-un mod admirabil, în el, totodată, „fiecare piatră vorbește de trecut” (George Topârceanu). Numai câte pietre temeinice se găsesc în zidurile medievale ale Casei Dosoftei („Casa cu arcade”)!

Dar, câte are clădirea în stil neogotic flamboaiant (flamboyant) a Palatului Culturii, cu care, în sfârșit, ne aflăm față-n față! La începutul secolului al XX-lea Palat Administrativ și de Justiție, (din 1955 și până) astăzi găzduiește Complexul Muzeal Național „Moldova” (Muzeul de Istorie al Moldovei, Muzeul de Artă, Muzeul Etnografic al Moldovei, Muzeul Științei și Tehnicii „Ștefan Procopiu”). Interiorul edificiului te cucerește și el instantaneu. Încăperi precum Sala Voievozilor ori Sala „Henri Coandă” te vor lăsa în imposibilitatea de a articula cuvinte – chiar preferabil într-un asemenea decor. Aceste piese de artă, te pot face să crezi, pe alocuri, inclusiv datorită culorii predominante, că ai revenit în Sala Pașilor Pierduți. Dar, până la urmă, nu e însuși Iașiul un mare muzeu în care pașii „rătăcesc” fericiți (se pierd…cât ochii, mintea și sufletul se regăsesc)?

O bijuterie arhitecturală a României şi Europei – Palatul Culturii din Iaşi. Foto: Alecu Reniță

* * *
Dragă oraș de pe șapte coline, 

Să știi că, deși n-am mai scris despre tine, nu e prima dată când te vizitez. Te-am tot întâlnit în vorbele și ochii basarabenilor trecuți prin viață. Mulți dintre ei, cunoscându-te din scrierile clasicilor noștri, visau să treacă Prutul, să-și facă studiile în universitățile tale. Unii îndrăzneau să viseze la mai mult – să trăiască în capitala ce a reușit să adune sub „cupola” sa atâtea personalități notorii precum Eminescu, Alecsandri, Creangă, Enescu, Iorga etc., spiritul cărora dăinuie și în prezent. Istoria nu prea a fost, din păcate, de partea lor.

Astăzi, însă, chiar dacă nu în totalitate, dar este de partea noastră. Ești, cu adevărat, sublim. Distins. Onorabil. Un oraș drag, care ai stârnit și continui să stârnești dorurile noastre.

Sorenela RENIȚĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 342

Susține Natura.md: Devino Patron!