Ioan PELIVAN, o conştiinţă românească exemplară

S-a născut la 1 aprilie 1876, în comuna Răzeni din judeţul Chișinău. După primele cunoștinţe de carte, căpătate la școala primară în satul natal, urmează studiile la Școala Spirituală și Seminarul Teologic din Chișinău. Între anii 1898 și 1903, studiază la Facultatea de Drept a Universităţii din Dorpat (azi – Tartu, Estonia).

Între anii 1899-1902, organizează și conduce Pământenia studenţilor basarabeni, organizaţie politică și naţională a tinerilor moldoveni ce își făceau studiile la instituţiile de învăţământ superior din Dorpat. Organizaţia avea următoarele scopuri:
1. propaganda politică în vederea distrugerii regimului ţarist și a introducerii unui nou regim, pe baze politice și sociale schimbate;
2. propaganda naţională pentru redeșteptarea conștiinţei naţionale a moldovenilor din Basarabia;
3. solidaritatea morală a membrilor ei;
4. ajutorul mutual moral și material.
 

Ion Pelivan. Sursă foto: www.orasulmeuchisinau.wordpress.com

Membrii grupării întreţineau corespondenţă cu patrioţi basarabeni refugiaţi în ţară, precum Zamfir C. Arbore, dr. Petre Cazacu, dr. Guţu, Gheorghe Madan și alţii. De la aceștia procurau cărţi în limba română, lucru ce nu cadra cu canoanele politice din Rusia. La începutul anului 1902, gruparea studenţească moldovenească de la Universitatea din Dorpat este descoperită, iar membrii ei sunt închiși: unii în închisoarea din localitate, alţii în pușcăria din Wenden (Lituania), ulterior, fruntașii studenţilor basarabeni sunt surghiuniţi în gubernia Arhanghelsk: Ioan Pelivan – la Mezen, Alexandru Oatu – la Pinega, iar Grișcov – la Onega, sub grava acuzaţie de manifestare de tendinţe separatiste românești (!). Ca element social periculos pentru regim, în 1904, Ioan Pelivan este trimis pe frontul din Manciuria. După înfrângerea autocraţiei în războiul ruso-japonez (1904-1905) și izbucnirea revoluţiei ruse, revine în Basarabia și se alătură grupării naţional-democratice constituite în jurul marelui patriot Emanuil Gavriliţă, din care mai făceau parte Constantin Stere, Pan Halippa, Iustin Frăţiman și alţii, unii dintre ei, reveniţi la baștină de curând după exil, alţii, proaspăt eliberaţi din închisorile ţariste. În echipa de colaboratori ai gazetei „Basarabia”, care a apărut, în anii 1906-1907, sub conducerea avocatului Emanuil Gavriliţă, Ioan Pelivan a fost redactorul principal și colaboratorul fidel al acestui prim periodic în limba română în cuprinsul dintre Prut și Nistru. În paginile ziarului „Basarabia” și a altor publicaţii atacă politica guvernului ţarist în materie de administraţie, educaţie, justiţie, biserică etc., demonstrând lipsa totală de drepturi a moldovenilor în aceste domenii.

În vara anului 1907, după mari eforturi, reușește să obţină postul de judecător la Bălţi, unde va rămâne până în 1912. La Bălţi, Ioan Pelivan devine liderul elementelor naţionale moldovenești (învăţători, judecători, preoţi, studenţi, elevi) din oraș și judeţ. Acţiunile organizate de el și susţinătorii săi erau chemate să cultive sentimentul demnităţii naţionale la populaţia moldovenească, el fiind un model perfect în acest sens. În mai 1912, cu ocazia împlinirii a unui centenar de la „eliberarea Basarabiei de către ruși de sub jugul turcesc”, autorităţile ţariste au organizat manifestări pompoase. Ioan Pelivan, în calitate de slujbaș al statului, nu numai că nu a luat parte la solemnităţi, dar a purtat o cocardă tricoloră cernită trimisă de sora sa Ecaterina, studentă la Facultatea de Medicină din Iași. Pentru manifestarea ostentativă a conștiinţei naţionale, dar mai ales pentru scrisoarea adresată membrilor societății național-culturale „Deșteptarea de la Kiev”, Ioan Pelivan a fost pedepsit cu destituirea din funcţie. 

După izbucnirea Primului Război Mondial este mobilizat pe front, fiind mutat din garnizoană în garnizoană, pentru ca, în cele din urmă, să ajungă la Bolgrad, unde va lucra pe plan naţional împreună cu Ștefan Ciobanu aflat acolo, și de unde, după revoluţia rusă din februarie 1917, va pleca la Chișinău și va lua parte la toate manifestările naţionale și politice din 1917-1918. Participă activ la ședinţele de constituire a Partidului Naţional Moldovenesc (martie-aprilie 1917), prima organizaţie cu caracter politic și naţional a moldovenilor din Basarabia. Ideile și concepţiile sale au fost acceptate ca deziderate de program pentru mișcarea politică și naţională a moldovenilor: autonomia administrativă, judecătorească, bisericească, școlară și economică a Basarabiei; convocarea Dietei provinciale (Sfatul Ţării); împroprietărirea ţăranilor; naţionalizarea învăţământului etc. La ședinţa de reactivare a Societăţii Culturale Moldovenești (inițial, societatea a fost înfiinţată în 1905) din 2 iunie 1917, este ales în comitetul de conducere. În iunie 1917, publică, în limba română, broșura Adunarea Întemeietoare, care a constituit o bună propagandă pentru viitorul Sfat al Ţării. La începutul lunii octombrie 1917, își prezintă candidatura pentru Constituanta rusă, din partea cooperaţiei moldovenești. Conform hotărârii Congresului militarilor moldoveni (20–27 octombrie 1917), Ioan Pelivan este cooptat în Biroul de organizare al Sfatului Ţării. În Sfatul Ţării a fost ales deputat din partea  Partidului Naţional Moldovenesc.

La ultima ședinţă, ţinută în seara zilei de 20 noiembrie 1917 (ședinţa s-a deschis la ora 21.15), Biroul de organizare al Sfatului Ţării a aprobat scenariul de inaugurare a Sfatului Ţării și a confirmat candidatura deputatului Ioan Pelivan la funcţia de președinte al legislativului basarabean. Prin desemnarea sa la funcţia supremă în stat i se recunoștea rolul de lider incontestabil al mișcării de renaștere naţională. La aflarea știrii despre desemnarea lui Ioan Pelivan la postul de președinte al organului legislativ, reprezentanţii minorităţilor naţionale, cunoscând convingerile românești ale acestuia, au contestat decizia. Pentru a evita o situaţie tensionată în chiar momentul deschiderii Sfatului Ţării, a fost nevoit să renunţe la demnitatea de președinte al forului legislativ basarabean, îndemnând chiar pe susţinătorii săi să-și dea votul pentru Ion Inculeţ, favoritul etniilor conlocuitoare. În ședinţa de inaugurare a lucrărilor Sfatului Ţării (21 noiembrie 1917), adresându-se „deputaţilor Înaltei Adunări”, Ioan Pelivan astfel apreciază semnificaţia momentului politic: „astăzi este ziua cea mai însemnată în istoria poporului moldovenesc. Acest popor a fost condamnat să piară, dar astăzi el renaște; a fost înmormântat, dar astăzi a-nviat. Toţi moldovenii simt o bucurie nemărginită când văd drapelul naţional, care fâlfâie deasupra acestui palat. Astăzi se-nfăptuiește idealul strămoșilor noștri și speranţele tuturor conducătorilor poporului nostru, care s-au coborât în morminte cu durere-n suflet.” Din toţi cei care au vorbit în ședinţa de inaugurare a Sfatului Ţării, Ioan Pelivan a fost oratorul cel mai aplaudat. Cu talentul său oratoric i-a cucerit chiar și pe oponenţii săi politici.

Tinerii cititori de la Răzeni, satul lui Ioan Pelivan, iubesc revista NATURA

La 24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării votează independenţa Republicii Democratice Moldovenești. Cu această ocazie, Ioan Pelivan rostește o cuvântare înălţătoare, în care susţine că „acum suntem  în ajunul întregirii neamului”. În ședința Sfatului Țării din 27 martie 1918, a votat unirea Basarabiei cu România. După Unire, a fost deputat și senator în Parlamentul României. În guvernul condus de Alexandru Vaida-Voevod (1 decembrie 1919–13 martie 1920) a deţinut postul de ministru al Justiţiei. În februarie 1919, guvernul român îl împuternicește să apere interesele Basarabiei la Conferinţa de Pace de la Paris (1919–1920). În timpul aflării sale la Paris, a editat ziarul „La Bessarabie” și a colaborat la gazetele: „Le Temps”, „La Victorie”, „La Patrie”. Prin bogata-i activitate diplomatică și publicistică, a căutat să convingă atât pe delegaţii la Conferinţă, cât și opinia publică din Vest că, din punct de vedere istoric, etnic și al autodeterminării, Basarabia este eminamente o provincie românească; a fundamentat dreptul României asupra Basarabiei; a demolat insinuările și minciunile dușmanilor.

În 1940, se refugiază la București. În 1941 revine în Basarabia, pentru a se refugia din nou, în vara anului 1944. În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, a fost ridicat de organele securităţii de stat ale României, de la domiciliul său din București (str. I. L. Caragiale nr. 7). Într-o notă informativă întocmită de către consilierii sovietici aflaţi la București, imediat după operaţia de arestare a foștilor demnitari români, și expediată ministrului Securităţii de la Moscova, referitor la Ioan Pelivan se menţiona următoarele: „Între anii 1941–1944 – ministru al Justiţiei; l-a sprijinit activ pe Antonescu”,
afirmaţie care, deși nu corespundea adevărului, avea semnificaţia de adevărat cap de acuzare. În închisoarea de la Sighet, a stat în aceeași celulă cu Ion Nistor, marele patriot și istoric bucovinean, și Constantin Tomescu, profesor teolog la Facultatea de Teologie din Chișinău. 

Despre suferinţele îndurate de Ioan Pelivan în închisoare familia a aflat mult mai târziu, de la profesorul Constantin Tomescu, unul din puţinii supravieţuitori ai închisorii: „Din cauza frigului și a umezelii din închisoare Ioan Pelivan avea dureri reumatice feroce. Temnicerii-bestii îl jigneau, îl scuipau, îi trăgeau palme, ceea ce îi provoca o suferinţă morală mai mare decât cea fizică. Din cauza alimentaţiei proaste suferea de subnutriţie. S-a stins încetișor (la 24 ianuarie 1954). A fost scos noaptea și înmormântat la cimitirul închisorii”. Camarazii de suferinţă au fost singurii martori la decesul lui Ioan Pelivan, întâmplat la 24 ianuarie 1954, la vârsta de 78 de ani. Mult mai târziu, la 4 aprilie 1976, când se împlineau o sută de ani de la naștere, osemintele lui Ion Pelivan au fost reînhumate la Cimitirul de la mănăstirea Cernica. 

Ioan Pelivan, personalitate eminentă a vieţii politice și culturale din Basarabia, a lăsat posterităţii o bogată operă politică și știinţifică, din păcate, rămasă totalmente nevalorificată.

Ion NEGREI, istoric

Articol publicat în revista NATURA în numărul 317

Susține Natura.md: Devino Patron!