Noi plecăm din satul nostru, satul nu pleacă din noi

Satul în care am copilărit și unde mi-am petrecut juneţea e plasat pe o colină puțin mai mare de doi km pătrați, la o altitudine de 179 m. deasupra nivelului mării. Dinspre partea sud-vestică Colina-Ocolina creează o îngemănare desăvârșită cu natura unei podoabe mirifice de pădure. De altfel, dacă îl vei întreba de oricare localnic care ar fi, după părerea sa, cea mai valoroasă bogăție a satului, sunt sigur că primul răspuns va fi – „Pădurea”.

Primul document, referitor la satul Ocolina, datează din 26 octombrie 1733. S-ar zice că un oarecare boier Ioan Nimuș a primit de la Domnitorul Moldovei moșia Seliștea (și astăzi partea de sus a Ocolinei se numește Seliște), pentru a organiza paza hotarelor Moldovei. În anul 1745, proprietarul moșiei a contribuit în mare parte la construcția din piatră a bisericii cu hramul „Sfântul
Nicolae”. Aceasta există și astăzi și e înscrisă în lista monumentelor de arhitectură, luată sub ocrotirea statului, iar mormântul ctitorului poate fi văzut în ograda bisericii.

Este important și prezintă interes faptul că, de-a lungul întregii perioade de dominație sovietică, oamenii satului Ocolina au rezistat încercărilor sistematice ale autorităților antihriste de a închide acest lăcaș sfânt. Astfel că din amintirile din copilărie fac parte și evenimentele când mama ne ducea la biserică pentru a ne împărtăși, iar în seara Învierii veneau puhoaie de oameni (din satele vecine – Zastînca, Conișescu, Voloave, Pîrliți, Vanțîna, din cauza că acolo bisericile erau închise și transformate în depozite de cereale sau de chimicale), veneau creștinii să sfințească Pasca. Astfel, Biserica noastră devenea un fel de Mecca pentru credincioșii din satele megieșe.

Pe atunci nu știam, dar nici nu bănuiam că pentru a ocroti biserica noastră de teroarea  lepădăturilor comunist-ateiste unii oameni, cum au fost cei doi mari ocrotitori ai bisericii, Ion Bejenari și Trofim Eftode, trebuiau să recurgă la diverse stratageme, alteori chiar la șiretlicuri, deși erau conștienți că își riscau tihna vieții sau chiar libertatea. Când era preîntâmpinat de către oamenii buni din „selsovet” (Primărie) că în sat vine o comisie de la raion, ca să discute chestiunea despre închiderea bisericii, nenea Ion Bejenari (el avea în stăpânirea sa cheia de la ușa masivă a bisericii) încuia bine ușa și apoi poarta ogrăzii lăcașului Sfânt și dispărea cu lunile din sat, hoinărind și oploșindu-se prin pădure, pe la cantoanele unor pădurari de treabă sau pe la casele unor oameni de suflet din satele megieșe. S-ar putea întâmpla că ceea ce povestesc despre realitatea pe care am trăit-o pe vremuri demult apuse, astăzi să le pară unor tineri, mai cu seamă, povești la gura sobei. Adevărul însă e unul: regimul sovietic a fost unul degradant pentru neamul nostru și nimic nu se putea face întru menținerea în normalitate a vieții comunității, fără jertfire de sine, fără credință și întrajutorare. 

Un alt exemplu de dârzenie și curaj din partea oamenilor satului nostru a fost demonstrat și atunci când mahării comuniști din raion au încercat să lichideze din centrul satului RĂSTIGNIREA-MONUMENT din piatră de Cosăuți, care a fost instalată acolo (încă înainte de Al Doilea Război Mondial) de către bunicul meu, Fanache Eftode. Așezată la răscrucea drumurilor, în centrul satului, chiar alături de fântâna săpată de bunicul nostru, Răstignirea a devenit un loc îndrăgit și de neocolit de toţi sătenii. Deseori îl poți auzi pe cineva, în
momentul unor discuții: „Ne întâlnim la Cruce” sau „Ne vedem lângă Fântâna lui moș Fanache”.

Apropo de fântâna lui bunicu. În ultimii ani, în urma deselor perioade de secetă, după dezmăţul declanșat în pădurea satului Ocolina, unde au fost măcelărite trupuri întregi, majoritatea fântânilor din sat au început a seca.

Și să vedeți minune! Doar fântâna de lângă „Monumentul Răstignirii” nu știe de secetă și continuă să potolească setea oamenilor care trec prin preajmă. Din păcate, în zilele noastre, nu prea avem cu ce ne lăuda la capitolul „protecția naturii”.

S-a uitat demult că pădurile ar trebui să fie create doar în calitate de furnizori ai serviciilor ecosistemice pentru protejarea solurilor, pentru facilitarea circuitelor de ape în natură și echilibrarea climei la nivel local. Dezastrul a început odată cu declanșarea criminală a secării bălților din lunca Prutului și a Nistrului. Apoi, în anul 2001, mafia de falși silvicultori au început a rade pădurile, sub pretextul regenerării lor, care au suferit, chipurile, în urma chiciurei. Tăierile masive au pornit, mai întâi, în pădurile din raionul Soroca, unde, e adevărat, chiciura a distrus mici sectoare de pădure. Cu toate acestea, cum s-ar zice, pofta vine... Tăind. Așa au ajuns și la Ocolina, unde au ras totalmente o porțiune de pădure de frasin (era un adevărat colțișor de rai, botezat de localnici drept Colțul Rădiului.) Nici vorbă de chiciură acolo! Pur și simplu hrăpăreților „apărători” ai pădurilor le-a plăcut marfa bună pentru export. 

Fratele meu mai mare, Valeriu, a luptat o viață întreagă cu infractorii mediului înconjurător. A scris multiple articole în presa vremii privind problema naturii, a fost un colaborator fidel al celei mai îndrăgite publicaţii – revista NATURA. Cu eforturi comune, susținuți și de oamenii buni din sat, am reușit să oprim dezmățul din pădurea Ocolinei. Și asta în mare măsură datorită faptului că fratele Valeriu era cunoscut și stimat de toată lumea din sat – ca un ecolog înveterat, un bun și harnic gospodar, ca un om care a iubit cu patimă natura în toată măreţia ei.

Grigore Vieru parcă s-ar fi referit deopotrivă și la sufletul fratelui meu, când a scris într-o poezie „…Mă doare această floare...” În fiecare zi din primăvară-vară fratele Valeriu era pur si simplu obsedat să facă ceva pentru binele naturii și, respectiv, în folosul oamenilor. Ba, cușmă la toate, ne mobiliza și pe noi ceilalţi – fraţi, prieteni de-ai lui – pentru a sădi, fie niște copăcei pe coclaurile Ocolinei, unde se cereau a sta de strajă, fie un rând de arbori de-a lungul drumului, la intrarea în sat. Am sădit și niște sălcii plângătoare pe perimetrul digului unui iaz. Avea grijă fratele să curețe teritoriul în jurul izvorului. 

Cine avea norocul să-i viziteze gospodăria, prin luna mai, sau pur și simplu să treacă pe lângă ograda casei lui, rămânea încântat de frumusețea unei „adevărate mări” de diverse flori ce inunda fațada casei.

De fiecare dată când încerc să privesc retrospectiv asupra istoriei satului Ocolina, niciodată nu mă interesează să trec la catastif „realizările” celora care erau „catapultați” de regimul sovietic la cârma colhozului sau în fruntea „sovietului” sătesc, la posturile cheie de activități, cum ar fi pădurarul, milițianul. Și asta, în primul rând, din cauza că majoritatea dintre aceștia făceau parte din cohorta de venetici, ajunși aici odată cu armata rusească de ocupație. Când se întâmplau niște lucruri urâte în colhoz sau în gospodăria silvică – duceau totul de râpă, tata concluziona cu amărăciune în glas: „Ce-i doare pe ocupanţi? Au post și ce le trebuie mai mult?”

În această ordine de idei, fratele meu Valeriu constata cu tristeţe, în paginile cărții sale „POVESTEA UNUI CIREȘ”, că de când ține minte „în satul nostru a fost doar un singur pădurar născut în Ocolina, pe nume Serghei Bejenaru, gospodar adevărat. Când a plecat la pensie, se tânguia că „nu veţi aștepta mult ziua când se va vedea, prin pădurea rărită, satul vecin Voloave...”. Din nefericire, pentru noi, prezicerile sumbre s-au adeverit. Continuă măcelărirea pădurii sub bagheta pădurarilor veniţi de pe aiurea, al căror nume nici nu merită a fi pronunţat. 

În cartea Cinstei și Onoarei satului Ocolina, este înscris întru vecie numele învățătoarei Olimpiada Petrovna Goian (așa era obișnuit să o numim pe atunci), care o viață întreagă a educat zeci de generații de elevi, dintre care, după absolvirea școlii medii, mulți au urmat studiile în instituții superioare de învățământ, devenind apoi buni specialiști în domeniul medicinii, pedagogiei, construcției etc.

Nu pot spune cine alta decât Daria Simionovna Pușcaș, moașa satului, s-a bucurat de atâta stimă și preţuire în Ocolina noastră dragă… O viaţă întreagă a lucrat în condiții anevoioase de care dispunea, la acea vreme, micuțul spital din sat, dar pentru toate rămâne de-a pururi în altarul recunoștinţei și neuitării: ne-a ajutat mamele noastre să ne aducă pe lume.

Un ocolinean adevărat, care și-a iubit cu trup și suflet baștina, a fost și Fiodor Gavrilovici Bejenari. El a lucrat toată viața prin structurile miliției rutiere. Toți șoferii îl aveau de om bun, deoarece niciodată nu a fost observat să pândească ordinea rutieră din tufari – pentru a-i scurge pe șoferi de bani. Blajin și înțelegător cu oamenii chiar dacă aceștia erau prinși în flagrant cu vreo mașină de piatră sau nisip, fără a avea factura la mână. Înţelegea omul… greutăţile vieții. Odată însă domnul Bejenari a căutat și i-a rugat frumos pe doi șoferi să transporte vreo câteva mașini de pietriș pe o ulicioară din satul lui, Ocolina, unde, după ploi, nu puteai răzbate decât cu tractorul cel cu șenile. Mde, autoritățile de stat nu aveau când se ocupa cu asemenea „fleacuri” cum ar fi drumurile. Și, ce credeţi? Șoferii cu pricina au zis mai într-un glas: „Facem, Fiodor Gavrilovici. Mata încă ne rogi?” Și mare minune „socialistă” s-a săvârșit la o săptămână: sătenii au dat cu ochii de movile de pietriș pe tot perimetrul acelui drum. „Slava Domnului că și-a adus aminte „selsovietul” și de noi”, își ziceau oamenii.

Cu nădejdea la „selsoviet” nu știm când, și mai ales cum, ar fi fost asfaltat măcar drumul central, dacă nu era să fie din Ocolina și Tudor Zaporojan, inginer-șef la drumarii din Soroca. În Ocolina drumurile nu au denumiri, nici casele nu sunt numerotate. Dar dacă ar fi să fie, cu siguranţă, cele
două drumuri, despre care am scris mai sus, merită să poarte numele celor doi: Tudor Bejenari și Tudor Zaporojan.

Dar mai există o ulicioară în sat, care ar merita să poarte numele „Valeriu Eftode”. De ce?  Aceasta, dintr-un capăt în celălalt, a fost pavată cu pietriș, cumpărat și împrăștiat de unul fratele meu…

Ca să vezi... Câteodată mă întreb dacă mai am dreptul moral, dacă fac bine că descriu în presă frumusețea locurilor mele, Ocolina, pe unde mi-am dus pașii în copilărie, ca apoi să îl părăsesc?! Mă întreb în ce măsură am dreptul să polemizez pe marginea problemelor cu care se confruntă și azi consătenii mei în viața de zi cu zi, alteori – să mă iau de piept cu acei care le fac tot răul? Și nu găsesc alt răspuns decât că, chiar dacă am plecat eu din sat, nu a plecat satul din mine. Și mă liniștesc cu gândul că la fel ca mine au procedat mii și mii la vremea sa, mii și mii de tineri și tinere – care la studii, care să trudească… În felul acesta, cei din satele noastre am tot creat câte o „micro-diasporă” de nivel local… Conform datelor ultimului recensământ, din 2004, la acea vreme populația satului Ocolina constituia 1007 suflete. Dar, e clar că în ultima perioadă de timp situația demografică s-a înrăutățit mult, din cauza sărăciei. Populaţia a emigrat peste mări și ţări în căutarea unor surse de existenţă… 

Și mă întreb: oare nu cumva purtăm și noi vina pentru închiderea școlii din sat în lipsă de elevi? Oare mai avem dreptul de a ne mândri cu onorificul titlu de „Ocolinean”? Răspunsul la aceste întrebări, oarecum provocatoare, eu îl aflu (de-a lungul a peste 40 de ani) – la Paștele Blajinilor, când ocolinenii de pretutindeni se adună laolaltă în cimitirul satului, pentru a cinsti memoriatuturor acelora care ne-au fost bunici, părinţi, surori sau frați. Astfel că, pentru câteva zile, numărul populației satului Ocolina din câmpia Sorocii, cel puțin, se dublează. Și astfel încă și încă o dată adeverește că NOI PLECĂM DIN SATUL NOSTRU, SATUL NU PLEACĂ DIN NOI.

Filip EFTODE
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 351

Susține Natura.md: Devino Patron!